ION ŞIUGARIU

Nu trebuie decât puţin să-mi ajuţi
c-un surâs sau c-un val de frumuseţe
năvălit în obraji.
Vorbele mele să nu te mire. La tâmple,
e drept, am o seamă de fire cărunte
şi câteva gânduri aplecate într-o dungă - pe frunte.
Tu stârneşte numai o clipă îndurătoarea scânteie
ce mai mocneşte în vatră,
scânteia care aleargă şi râde,
mugurul de lumină
ce arde în sânge ca moartea de albină. etc.
(Cuvinte către fata necunoscută din poartă, p. 74-75).
În aceste strofe curgătoare şi line, poetul îşi apără elanul
şi puritatea originară, tremurând atât de omeneşte la poarta din
urmă. Moartea care se apropie, acea moarte pe care în poeziile
mai vechi, de primă tinereţe, o considera ca pe o altă faţă a vieţii
şi de care, fiindcă nu era aproape, nu era încă timpul să se
teamă, este singura mare primejdie adevărată.
Asemenea simţăminte şi frământări noi dau poeziei lui
Lucian Blaga un timbru potolit de toamnă. Expresia este mai
directă şi mai simplă, fără podoabe zadarnice şi fără căutate
frumuseţi de detaliu. Acea atât de mult gustată şi imitată de toţi
poeţii tineri imagine blagiană, având o valoare de sine stătătoare,
care în opera epigonilor anulează valoarea de întreg, este mai
reţinută şi mai ştearsă. Intenţia acestor versuri este în primul
rând comunicativă, de aceea poetul ţine înainte de toate să fie
clar şi simplu. Influenţa populară, atât de generală în toată opera
lui Lucian Blaga, ca atitudine de ansamblu, pătrunde aici până
departe în limbaj şi în formele de vers. Cântând, bunăoară,
mirarea tinereţii candide în faţa frumuseţilor ţării, din
necesitatea de-a contrabalansa platitudinea tomnatică şi grea ce
se apropie (din aceeaşi necesitate au luat naştere şi poemele:
119