ION ŞIUGARIU

pătrunde lin până în nervurile cele mai îndepărtate, fără să se
trădeze prin ieşiri sau prin tulburări izolate. În felul acesta,
poetul nu este furat nici de coloarea locală şi, deci, nu rămâne la
suprafaţa conţinutului regional, şi nici de frământările imediate,
cu caracter eterogen, ale fenomenului ardelean. Ci el pătrunde în
miezul unei substanţe lirice autentice, vibrând într-o tensiune
sufletească general-valabilă, de mare poezie. Cât de largă, de
semnificativă şi de bogată este, în acest sens, această limpede
poezie de jale:
Înaltă, pe vârful cu Dor,
În pară de vânturi îmi umblă,
Zănatecă moară în marele gol
Cu aripi de umbră.
Auzi-mă, singure frate,
Zănateca moară-a-nceput
Şi cerul cu aripa-l bate,
Pe vârful tăcut.
Dar eu, muritorul ziler,
Car mare arunc peste munte,
Car mare-într-al şaptelea cer,
Spre Ceata Puterilor punte, etc., etc.
(Întunecata chemare, p. 92).
Amintind, ca atmosferă şi chiar ca manieră de expresie,
pe Lucian Blaga, această poezie a morţii şi a umbrelor negre,
depăşeşte, mai evident decât altele, dar în acelaşi mod, cadrul
imediat al poeziei tendenţioase. Ea ne oferă adevărata cheie de
pătrundere în universul poetic al lui Emil Giurgiuca.
* * *
111