ION ŞIUGARIU

nuanţe, peisajul interior şi cel exterior, nu se aseamănă nici cu
poezia directă a lui Lucian Valea, de certă filiaţie gogistă, nici
cu singularele accente sociale din poezia lui Ion Th. Ilea, ci ea se
menţine în universul poetic al autorului, continuând şi împlinind
o operă dintre cele mai sigure. Totul este sunet şi coloare în
această operă, elementul plastic diafanizându-se şi volatilizânduse
până la fluiditatea melodiei, iar elementul muzical prinzând
consistenţă plastică. Este un fel de întrepătrundere lină,
asemănătoare celei din poezia noastră populară, care unifică şi
lărgeşte zările poetice ale autorului. Şi este în acelaşi timp, ca
nicăieri în opera altor scriitori, o notă de specific ardelean,
pentru prima oară căpătând drept şi valoare de circulaţie. Prin
George Coşbuc, prin Octavian Goga, prin Aron Cotruş şi prin
toţi continuatorii şi imitatorii lor, peisajul ardelean a pătruns în
literatura noastră numai prin elementele sale revoluţionare,
energice şi bolovănoase, înfăţişând un suflet comunitar veşnic
încruntat şi cu mâna pe furcă. Doar în idilele celui dintâi,
înseninate de optimismul şi de sănătatea sa morală impecabilă,
acest peisaj este mai luminat de soare şi mai viu strălucitor în
adânc. Emil Giurgiuca însă, chiar păstrând pe alocuri mâniile şi
cotiturile de pârâu zgomotos tradiţionale, aduce în literatură un
peisaj ardelean armonizat şi transformat în melodie specifică, pe
măsura şi în sensul largilor doine populare. Durerea comună se
identifică, în toată adâncimea ei, cu durerea din adânc a
poetului, devenind cântec de dor, cântec de jale, etc., adică
generalizându-se şi transformându-se în melodie pură. Aceasta
este calitatea fruntaşă a poeziei lui Emil Giurgiuca.
Poezia aceasta mai e apoi ardeleană (rămânând totuşi
generală) şi printr-o serie de locuţiuni şi de termeni locali, cărora
autorul le dă o valoare de circulaţie întinsă. Aproape în fiecare
pagină, graiul şi expresia din Ardeal, fără să fie transpuse în
tiparele lor obiective, ca în poezia lui V. Copilu-Cheatră,
bunăoară, dau o anumită coloare şi un anumit ton specific
frazelor. Este ca un fior subteran şi o sevă nevăzută, care
110