Biogarfismul difuz şi poezia lui Mircea Ivănescu

Biografismul difuz şi poezia lui Mircea Ivănescu
Anca-Narcisa Leizeriuc, doctorand, Facultatea de Litere, Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi
Postmodernismul literar românesc nu a apărut ca un fenomen de mimetism faţă de postmodernismul
anglo-saxon şi american, ci ca o evoluţie organică a literaturii române, ca o necesitate de înnoire a
limbajului literar şi a viziunii estetice. Analizând primele manifestări ale biografismul, ca trasătură
definitorie a postmodernismului, Cărtărescu descoperă poeme ce uimesc prin exemplaritatea lor la un
scriitor discret şi marginal, precum era Mircea Ivănescu. Situându-se în descendenţa poeziei americane a
lui Frank O`Hara, John Berryman, poemul biografist ivănescian este nucleul generativ al poeziei de azi, cu
„spontaneitatea şi directeţea” sa, prin „oralitatea” care o apropie de mesajele mediatice şi tendinţa spre
prozaism.
Plasată sub semnul obsesiv al cercului, lirica „meivănesciană” îşi păstrează tonul
„neverosimil de egal” 1 de la volumul de debut şi până la ultimul datorită discursului cu valenţe
incantatorii, atmosferei cu parfum livresc şi unei lentori a vieţii ce permite o profundă contemplare
a lumii exterioare şi interioare. Intenţia care a stat la baza actului creator a fost acea de a gândi
„cartea” care să definească sinele autentic, fiinţele şi întâmplările semnificative întâlnite de-a lungul
fragmentului trăit din realitate, după cum mărturiseşte însuşi autorul într-un interviu: „cartea pe care
aş fi vrut să o scriu era totuşi o nostalgie reală. Aş fi vrut să opresc anumite momente, să le dau
adevăr” 2 . Impresia că unele clipe ale existenţei sunt vidate de sens, de sentimente, „tocmai pentru că
erau prea asemenea clipelor din literatură, când subiectul nu simte, nu trăieşte, nu face decât să
reacţioneze ca în cărţi” 3 , declanşează reacţia reflexă a salvării de la robotizare a individului prin
întermediul scrisului.
“Fugind de livresc poetul ajunge tot la livresc” 4 , iar tentativa de a capta adevărul cu
mijloacele frumoasei „minciuni” a literaturii se finalizează cu o deziluzie, deoarece „şi dorinţa asta
tot livrescă era”. Încercarea de a coferi consistenţă acestor clipe, de a le da ,,formula scrisă ‘în care
să rămână’” nu este o imitare servilă a realităţii, ci o edificare a unei noi realităţi, cea a cărţii, care
“ar putea avea un adevăr al ei” 5 . Vorbind despre “adevărul minciunii”, Mario Vargas Llosa definea
ficţiunea ca fiind “o minciună care tăinuieşte un adevăr adânc; ea e viaţa care n-a fost, cea pe care
bărbaţii unei epoci date n-au putut s-o aibă, aşa că au fost nevoiţi să o inventeze” 6 . Literatura apare
1 Ilie Constantin, Adâncimea suprafeţelor, „România literară”, 2003, nr. 44, p. 12.
2 Mircea Ivănescu, în Titu Popescu, O capodoperă nu poate fi – şi nu trebuie să fie – niciodată universală, „Vatra”,
1983, nr. 11, p. 6.
3 Ibidem.
4 Cornel Moraru, Vitalitatea livrescului, „România literară”, 1991, nr. 13, p. 5.
5 Mircea Ivănescu, în Titu Popescu, O capodoperă nu poate fi – şi nu trebuie să fie – niciodată universală, „Vatra”,
1983, nr. 11, p. 6.
6 Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 10-11.
1

ca infern 7 pentru că falsifică reconstituirea imaginii autentice prin semantismul livresc, prin clişee şi
convenţii, dar şi ca dimensiune compensatorie care dă sens a existenţei reale prin scris.
Cele două coordonate tematice după care se articulează creaţia lui Ivănescu sunt, pe de o
parte, lupta cu timpul – prin intermediul artei, al amintirii sau al universurilor artificiale – şi, de
cealaltă parte, încercarea de cunoaştere a adevărului. Raportarea poetului la dimensiunea temporală
a existenţei umane este ca o fugă în cerc, care are drept scop regăsirea sinelui, ca o încercare de a
capta în poezie esenţa unui moment prezent, care, desprins din potenţialitate, alunecă în abisul
trecutului: „legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă / a unui nebun care vrea să se prindă / pe el
însuşi – şi e întotdeauna câte o cotitură” 8 . Preocuparea pentru adevăr a lui Ivănescu, mai precis
pentru relaţia autentică dintre „eu” şi „lume”, apare pentru prima dată într-un studiu dedicat vieţii şi
operei lui Albert Camus, care afirmă că ,,ceea ce contează este adevărul. Şi numesc adevăr ceea ce
are continuitate”, transformând principiul consecvenţei în ,,punctul fix pe care-l reclama filosoful
din anecdotă pentru a ridica pe el o lume întreagă” 9 . Intenţia de a da consistenţă sufletească unor
momente, dincolo de imanenţa scripturalului, reprezintă fundamentul existenţei.
Tentaţia afirmării autenticităţii intră, însă, în contradicţie cu vocaţia discreţiei şi generează
un raport tensionat între alunecarea spre „ultrapersonal” şi „distanţarea” obiectivă de propria-i
existenţă. Acest paradox este sesizat şi de Matei Călinescu, prieten apropiat al lui Mircea Ivănescu,
în prefaţa antologiei pe care, după insistenţe îndelungi ce se lovesc de obstinaţia poetului, o
realizează în 2003: „Sensul mai profund ar fi acela al unei înstrăinări de sine, al unei
depersonalizări, al unei distanţări de propriul eu, care e în perfect contrast ironic cu caracterul
ultrapersonal al poeziei sale” 10 . Adevărul nu poate fi pus nici în dreptul „ultrapersonalului” şi nici
pe seama detaşării obiective, ci în mişcarea continuă dinspre una spre cealaltă, în procesul de
recreare a unei stări de spirit sau de constituire a unei noi realităţi, cea poetică. Mircea Ivănescu
alternează intimitatea deplină, biografistă, cu detaşarea autoironică, articulând o dialectică
fascinantă a denudării şi a camuflării sufleteşti.
Analizând retrospectiv primele manifestări ale biografismului în spaţiul cultural românesc,
Mircea Cărtărescu descoperă că acesta îşi are patern-ul în personismul american, inaugurat de
poezia lui Frank O’Hara, şi că reprezintă o trasătură definitorie a postmodernismului, opunându-se
modernismului, care postula tocmai „impersonalitatea actului creator” şi „corelativul obiectiv” 11 ,
adică cenzurarea exprimării directe a stărilor de spirit ale poetului şi sugerarea lor prin intermediul
7
Radu Vancu, Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2005, p. 81.
8
Mircea Ivănescu, miopie, Versuri, postfaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 17.
9
Mircea Ivănescu, Confluenţe. Albert Camus, “Steaua”, Cluj, 1968, nr. 1, p. 115.
10
Matei Călinescu, Poezia lui Mircea Ivănescu, prefaţă la Mircea Ivănescu, Versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi
nouă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 6.
11
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 315.
2

simbolului. Atât „personismul”, cât şi „epurarea poeziei de orice «poeticitate» lirică tradiţională” 12 ,
prozaismul versurilor, spontaneitatea şi oralitatea lirismului se întâlnesc în poeme ce uimesc prin
exemplaritatea lor, care aparţin unui scriitor discret şi, tocmai de aceea, marginal, precum Mircea
Ivănescu. Deschiderea spre literatura practicată de şcoala newyorkeză (Frank O’Hara, apoi Kenneth
Koch şi John Berryman) sau de şcoala de la San Francisco (cu „realismului retoric” 13 şi
verslibrismul whitmanian) aduce o nouă viziune lirică ce va influenţa poezia optzecistă şi cea
nouăzecistă.
Conceptul de personism se naşte odată cu articolul scris de Frank O’Hara în septembrie
1959 şi publicat doi ani mai târziu, intitulat Personism: A Manifesto, care defineşte o nouă viziune
poetică şi un nou limbaj poetic. Se afirmă categoric, la nivel formal, eliberarea de sub convenţiile
retoricii tradiţionale, adică anularea rimei, a ritmului, a figurilor ce ţin de latura sonoră a limbajului:
,,I don't have to make elaborately sounded structures […] I don't even like rhythm, assonance, all
that stuff” 14 . La nivelul conţinutului, O’Hara condamnă abstractizarea pentru că aceasta ar devia
poezia mai mult spre filosofie şi ar îndepărta-o de domeniul artei, eliminând, astfel, subiectivitatea
poetului: ,,Abstraction (in poetry, not painting) involves personal removal by the poet”. Însă,
aceasta nu înseamnă dezvăluirea până la nuditate a intimităţii (,,It does not have to do with
personality or intimacy, far from it!”), ci presupune o reacţie spontană, personală la stimulii la care
suntem expuşi zilnic, o posibilitate infinită de a comunica cu ceilalţi şi cu sine: “to address itself to
one person (other than the poet himself)”. Este tocmai tehnica dedublării pe care Mircea Ivănescu o
experimentează, în special în poemele din ciclul mopetiana, dar nu numai, prin care surprinde
interioritatea unui personaj, mopete, altul decât poetul însuşi. Poemul devine o mediere între două
entităţi – eul social şi eul imaginat – şi se desfăşoară ca o convorbire telefonică: ,,While I was
writing it I was realizing that if I wanted to I could use the telephone instead of writing the poem,
and so Personism was born”. Aşadar, comunicarea poetică nu mai reprezintă fuga de emoţie, de
propria personalitate, de datele biografice ale existenţei, care erau specifice modernismului. Eul este
construit din mai multe voci, care trebuie urmărite în manifestările lor variate pentru a reuni puzzle-
ul, adică sinele totalizant. Intimitatea este generată de faptul că există doi protagonişti implicaţi între
care se stabileşte o relaţie de identitate: ,,It puts the poem squarely between the poet and the person
[…] and the poem is correspondingly gratified. The poem is at last between two persons instead of
two pages”. Aşadar, personismul aduce o simplificare a limbajului poetic, prin revenirea la
naturaleţea comunicării, nu doar între două persoane distincte, ci chiar între diferitele voci ale eului
12 Ibidem.
13 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 315.
14 Toate trimiterile la Personism: A Manifesto sunt din Frank O'Hara, Personism: A Manifesto, The Collected Poems of
Frank O’Hara, Berkelez, Los Angeles, London: University of California Press. 1995, p. 132.
3

structurat polifonic, o înnoire a viziunii prin abaterea de la logica obişnuită şi de la schematismele
filosofice, o exprimare mediată a lirismului profund prin intermediul unui alt eu.
Referindu-se la frumuseţea conceptului de personism, Radu Vancu trimite la relaţiile dintre
eul conştient şi sine despre care vorbeşte către Carl Gustav Jung: ,,la cele două capete ale firului
între care se rosteşte poemul nu se află numai eurile noastre, al poetului şi al cititorului, adică, dar şi
sinele şi sinea noastră, mai adânci decât noi” 15 . Individuaţia poetică este sinonimă cu ,,ajungerea la
propriul sine” al celui care creează, dar şi a celui care lecturează. Poezia înţeleasă ca “individuaţie”
a mai multor euri livreşti din spaţii şi epoci literare diferite, inclusiv euri distincte ale aceluiaşi
creator, dacă nu şi a cititorilor, devine un aleph borgesian, un univers interior care se multiplică la
infinit şi în care fiecare se poate regăsi pe sine şi poate rezona cu alţii.
În literatura română, personismul îşi găseşte echivalentul în “biografism” 16 , despre care se
vorbeşte la modul teoretic începând cu generaţia ’80, însă lecturile din marea literatură anglo-
americană dintre cele două războaie mondiale (Joyce, Faulkner, Ezra Pound, T. S. Eliot, e. e.
cummings), dar şi din cea de după 1945 (Robert Frost, Robert Lowell, Frank O’Hara, John
Berryman) 17 şi-au pus amprenta asupra operei lui Mircea Ivănescu. Discutând despre despre
biografismul poetului român într-un studiu din anul 1987, Al. Cistelecan îl defineşte drept o formă a
confesiunii care deschide larg porţile poeziei pentru „şiruri compacte de elemente biografice”, care
înglobează atât „evenimente ale trăirii” cât şi „evenimente ale lecturii” 18 . Biografismul nu este,
aşadar, simpla relatare a accidentelor existenţiale, ci o apropiere de adâncurile afective prin
obiectivare, „o altă formă de a-şi asculta propria viaţă ‘repovestită de o străină gură’, un alt mod de
a se regăsi captiv în literatură” 19 . Este surprinsă osmoza dintre existenţa reală şi existenţa livrescă,
precum şi acea dialectică a revelării sinelui prin detaliile biografice, dar şi a camuflării în spatele
unor emoţii livreşti.
Legătura dintre postmodernismul, respectiv biografismul american şi poezia lui Mircea
Ivănescu este confirmată de modul în care sunt dinamitate principiile poetice mallarméene prin
revenirea la sărăcia limbajului poetic, prin dicţiunea apropiată de oralitate, prin „reprogramarea
imaginativului pe memorialistică” 20 , aşa după cum observă Alexandru Cistelecan, în articolul
intitulat Modern-antimodern-postmodern. Un alt critic, Matei Călinescu, prieten apropiat al
15
Toate citatele din acest paragraf sunt din Radu Vancu, Poezie şi individuaţie, „Steaua”, 2007, , nr. 3, p. 20.
16
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti,1999, p. 153.
17
Mircea Ivănescu, Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie, interviu realizat de Ioanid, Doina, Gheorghe, Cezar,
un cristian, “Observator Cultural”, 2010, nr. 517, p. 10.
18
Al. Cistelecan, Poezie şi livresc. Către o tipologie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 43.
19
Alexandru Cistelecan, Ostatic al clişeului, în Mircea Ivănescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică,
Editura Aula, Braşov, 2003, p. 27.
20
Alexandru Cistelecan, Modern-antimodern-postmodern, în Mircea Ivănescu. Monografie, antologie comentată,
receptare critică, Editura Aula, Braşov, 2003, p. 17.
4

poetului, este de părere că se poate realiza o paralelă „a contrastelor” 21 între poetul român şi
Mallarmé, dar că spaţiul restrâns al unei prefeţe nu o permite. În plus, însăşi concepţia lui Mircea
Ivănescu despre modul de a scrie transpare dintr-un poem considerat artă poetică, intitulat poezia e
altceva?, care substituie principiile poeticii moderne cu denunţarea convenţiilor literare, cu
revenirea la faptul divers, cu afirmarea intenţiei de a surprinde adevărul unei fiinţe într-un fragment
din existenţa reală:
„nu trebuie să povesteşti în poezie – cum am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atât de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?”
(poezia e altceva?, versuri, Ivănescu, 1968: 55)
Sub pretextul de natură livrescă („am citit un sfat către un tânăr poet”), Mircea Ivănescu
comite ‘erezia epicităţii’, înşiruind tocmai acele episoade decupate din cotidian, pe care „nu” vrea
să le povestească: „să nu povestesc cum”, „să nu spun nimic despre”, „să nu mărturisesc”.
Declarându-se inamicul lui Cratylos, al reprezentării realităţii în poezie, prin comentariul ironico-
naiv „aşa scrie”, personajul-poet pledează, de fapt, pentru o poezie apropiată de gradul 0 al
scriiturii, inspirată din datele banale ale existenţei, care să surprindă „adevărata ei fiinţă”. Urmează
un ciudat dialog de unde reiese opoziţia faţă de retorica tradiţională, deoarece imperativului „poezia
/ trebuie să fie vorbire interioară” i se opune, pe un ton scandalizat replica: ,,adică tot eu să vorbesc
despre faţa ei înecându-se, căutându-şi / respiraţia?”. Atitudinea contra convenţionalismului literar
şi chiar lingvistic se manifestă prin refuzul de a verbaliza, pentru că imaginea acustică ce ar descrie
fiinţa, mişcările, gândurile proprii ar falsifica realitatea şi nu ar fi decât „felul în care eu vorbesc /
despre faţa ei”. Obiectivarea, impersonalitatea apar ca o iluzie eului creator, fiind redusă la un fel de
tehnică poetică, în timp ce adevărul poeziei e altceva, acel inefabil care poate fi doar sugerat, nu şi
explicat. Poezia autentică, înţeleasă în sensul etimologic, ca poein (gr. poiema < poein – “a face”),
21 Matei Călinescu, Poezia lui Mircea Ivănescu, prefaţă la Mircea Ivănescu, Versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi
nouă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 9.
5

se face în prezentul trăirii, iar tentativa de rememorare a lui nu poate fi decât o replică imperfectă.
Conştiinţa caracterului irepetabil al „adevărului”, al realităţii, al vieţii face parte din asumarea cu
luciditate a condiţiei umane. „Teama de neadevăr, de livresc, de faptul că unul sau altul din
momentele pe care le trăiesc sunt atât de conforme cu literatura, cu ce ştiu din cărţi” îl determină pe
poet să încerce să surprindă o imagine care ,,ar putea avea un adevăr al ei” 22 , însă această imagine
se transformă şi ea în literatură.
Oprindu-şi atenţia asupra a doi mari poeţi ignoraţi în anii ’60 (Leonid Dimov şi Mircea
Ivănescu), Mircea Cărtărescu susţine postmodernitatea definitorie a celui din urmă, fundamentându-
şi afirmaţia pe numeroase argumente: reorientarea spre sursele de inspiraţie anglo-saxone, în
detrimentul celor franceze şi germane, „biografismul extrem” echivalent cu personismul lui Frank
O’Hara, „prozaismul” 23 , eliberarea de sub clişeele retoricii tradiţionale, moartea metaforei.
Opunându-se încadrării lui Ivănescu în „istoria postmodernă a literaturii române” 24 , cum numeşte
Radu Vancu teza de doctorat a lui Cărtărescu, atât în articolul din „Timpul” – Mircea Ivănescu,
poet postmodern?, cât şi în propria teză de doctorat, Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute,
ambele apărute în 2005, autorul primei monografii pertinente a operei lui Mircea Ivănescu
deconstruieşte, mai întâi, teza „biografismului extrem”. Faptul că „elementele biografice cotidiene”
sunt „elegant şi discret ocultate”, elimină doar determinantul adjectival „extrem”, folosit de
Cărtărescu, dar cu siguranţă nu semnifică absenţa totală a biografismului. Acesta există, dar „filtrat
prin livresc şi fantast” 25 , contopit în peisajul gri al anonimatului, generalizat până la pierderea
conturului individual. În plus, Mircea Ivănescu abordează poeticitatea tradiţională într-o manieră
parodică, folosind-o excesiv tocmai pentru a-i denunţa clişeele şi pentru a-i transparentiza
mecanismele.
În al doilea rând, argumentul că în ciclul mopetiana prietenii lui mopete „nu apar niciodată
numiţi direct, ci sub denominaţii fanteziste derivate din sonorităţile numelor reale”, se situează la
antipodul afirmaţiei pe care însuşi poetul o face într-un interviu: „Pentru ca să revenim la mopete,
ceea ce aş putea spune e că poemele de acolo constituie un ciclu strict autobiografic şi datează din
perioada când eram redactor la E.P.L.U. Cine-şi mai aminteşte de fosta editură, astăzi devenită
Univers, va regăsi, sper, atmosfera de acolo: personaje, coridoare, încăperi strâmte, relaţii stabilite
între nişte oameni devotaţi literaturii” 26 . Aşadar, atmosfera, colegii de la editură, discuţiile creează o
anumită stare interioară, căreia poetul vrea să-i surprindă „adevărul” în poezie.
22
Mircea Ivănescu, O capodoperă nu poate fi – şi nu trebuie să fie – niciodată universală, interviu realizat de Popescu,
Titu, „Vatra”, 1983, nr. 11, p. 6.
23
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 315.
24
Radu Vancu, Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2005, p. 186.
25
Paul Cernat, Apărarea şi ilustrarea lui Mircea Ivănescu, “Bucureştiul cultural”, 2008, nr. 6(69), p. 3.
26
Mircea Ivănescu, Lirismul în poezie e întotdeauna ţelul pe care autorul însuşi nu poate şti dacă l-a atins, interviu
realizat de Flămând, Dinu, „Amfiteatru”, 1978, nr. 4, p. 12.
6

Între biografism extrem şi non-biografism, soluţia echilibrată ar fi biografismul difuz, care şi-
ar găsi expresia, potrivit metaforei „ochiului viu”, în mişcarea pendulatorie de apropiere şi
distanţare faţă de propriile trăiri. Delimitarea dintre „biografia interioară” şi „biografia exterioară” 27
nu este atât de categorică, deoarece, potrivit confesiunii poetului din interviul din „Vatra”, 1983,
viaţa devine atât de asemenea literaturii, iar literatura încearcă atât de mult să fie asemenea vieţii,
încât „valorile livreşti pot să ţină locul valorilor vitale” 28 . Accentul se pune pe „biografia
interioară”, dacă ţinem cont de faptul că datele exterioare sunt convertite în interiorităţi şi dacă luăm
în considerare faptul că există scriitori care se imersează în lumea cărţilor atât de profund, încât
încep să-şi modeleze viaţa după axiologia întâlnită acolo – compară un peisaj din realitatea imediată
cu unul întâlnit într-un poem englez sau atmosfera din cameră începe să semene cu cea dintr-un
roman poliţist.
Există unele poeme care au ca pretext creativ unele evenimente biografice legate de amintirea
dureroasă a dispariţiei unor persoane dragi. Rememorarea episoadelor legate de sinuciderea fratelui
mai mare, de moartea timpurie a surorii sau de dispariţia mamei este realizată în Poveste scurtă din
perspectiva conştiinţei adultului, dar care păstrează cu exactitate sentimentele copilului:
Nici n-am fost prea bolnav. În aceeaşi zi,
îmi amintesc, am stat lungit pe covor, în sufrageria mare,
şi am citit cartea „Arcaşul Verde”. Îl invidiasem pe fratele meu
– care rămăsese acasă – pentru că o citea în ajun. 29
Alternarea lui atunci şi acum nu face decât să sporească impresia de fuzionare a prezentului în
care poetul scrie cu prezentul amintirii, indeterminarea temporală fiind cea care creează un efect de
ambiguitate, în a cărui ceaţă se mişcă atât poetul, cât şi cititorul. Din timp în timp poetul,
desprinzându-se din narcoza acelei amintiri, presără, cu luciditate, avertizări pline de regret asupra
caracterului iluzoiu al încercării de reconstituire prin intermediul plăsmuirii poetice:
Acum, după aproape o viaţă, sunt în oraşul acesta –
stau în restaurantul de jos – unde atunci n-am intrat –,
şi beau alcool tare. A trecut, într-adevăr, o viaţă.
7
(poveste scurtă, Ivănescu, 1968: 85)
Timpul amintirii înglobează un alt timp, mai îndepărtat, ca într-o povestire în ramă cu mai
multe situări în temporalitate, de o concentricitate descendentă spre izvoarele chronosului, iar
selecţia episoadelor, aparent involuntară, este realizată în funcţie de intensitatea durerii care l-a
marcat:
Mama se bucurase mult de ocazia aceea să meargă la mare,
fusese cu ani înainte, când fratele meu şi sora care a murit
27 Radu Vancu, Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2005, p. 9.
28 Ştefan Aug. Doinaş, „Sol major şi la minor”, în Lampa lui Diogene, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970, p. 231.
29 Mircea Ivănescu, Poveste scurtă, în Versuri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, pp. 85. Pentru celelalte
poeme din acelaşi volum, care urmează a fi citate, se va folosi notaţia (poveste scurtă, Ivănescu, 1968: 85-86).

înainte de naşterea mea erau mici.
Mama a mai fost după aceea la mare odată –
după ce s-a sinucis fratele meu – cam la cinci ani după ce eu
i-am risipit acea bucurie cu boala mea bruscă.
A mai vrut să meargă o dată, încă mulţi ani mai târziu,
în vara dinaintea iernii când a murit. Medicii nu i-au dat voie.
(poveste scurtă, Ivănescu, 1968: 85-86)
Discursul înregistrează cu precizie, aparent neutră, amintiri, fără a expune la modul vulgar-
lamentativ micile invidii ale copilului de atunci, frustrarea legată de interdicţia de a intra în
„restaurantul de jos”, curiozitatea legată de moartea surorii mai mari şi, apoi, absurdul sinuciderii
fratelui, vinovăţia pentru farsa pe care o joacă mamei (mimând starea de rău pentru a rămâne acasă),
din cauza căreia ea însăşi nu mai ajunge să recontruiască o clipă adevărată din trecutul ei. În aceasta
constă rebeliunea intimităţii, evitarea exuberanţei şi a metaforismului prin simplitatea cuvintelor
folosite, dar care exprimă sentimente atât de adânci. Dincolo de vorbele meşteşugite, de sentimentul
imposibilităţii de a spune adevărul sau de a recupera un fragment existenţial pierdut, se ascund
spaime, vinovăţii, frustrări. Lectura în cheie biografistă ar însemna un regres estetic, însă corelarea
cu evenimentele reale poate servi la descoperirea dialecticii denudare-camuflare sufletească.
Lirismul – văzut ca o convorbire telefonică a eului cu sinele, potrivit concepţiei poeţilor personişti
americani – are un grad mai mare de profunzime, deoarece se desfăşoară sub protecţia unei măşti.
Emoţia autobiografică devine autonomă în cadrul poeziei, „e perfect obiectivată, înstrăinată pentru a
deveni mai profund subiectivă” 30 . Poezia poate lumina anumite paliere ale unei existenţe extrem de
interiorizate, poate explica unele frământări ale sinelui sau fuga de teroarea istorică în spaţiul
securizant al lumii ficţionale.
Mircea Ivănescu, născut la 26 martie 1931, a avut un frate mai mare cu zece ani, Emil
Ivănescu (8 august 1921), cu care nu a legat o prietenie foarte strânsă, dar în umbra personalităţii
căruia a crescut. După moartea prematură a unei surori – eveniment petrecut înainte ca poetul să se
fi născut – atomsferera din casă devine una rigidă şi apăsătoare: „Părinţii mei pierduseră un copil,
aproape de vârsta fratelui meu, şi asta a fost pentru ei o lovitură care a lăsat urme în psihologia lor şi
în atmosfera din casă şi din familia noastră.” 31 Mai târziu, fratele mai mare, care era student la
medicină, “o natură hipersensibilă şi depresivă” 32 , se sinucide. Regretabilul gest fusese premeditat
şi anunţat printre prieteni (între care se numără Alexandru Vona şi Dinu Pillat), însă amânările
repetate au creat impresia unei false alarme. A doua moarte a unui copil din familia Ivănescu a
reprezentat o “dramă totală” şi i-a marcat atât pe părinţi, cât şi pe unicul copil rămas în viaţă, un soi
30
Matei Călinescu, Poezia lui Mircea Ivănescu, prefaţă la Mircea Ivănescu, Versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi
nouă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 23.
31
Mircea Ivănescu, în Interviu transfinit. Mircea Ivănescu răspunde la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram, Editura
Eclesia, Nicula, 2004, p. 36.
32
Matei Călinescu, Poezia lui Mircea Ivănescu, prefaţă la Mircea Ivănescu, Versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi
nouă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 21.
8

de “supravieţuitor”, care a fost “împins într-un statut de excepţie, a devenit obiectul unui tratament
care m-a scos cu adevărat dintr-o viaţă, să spunem normală” 33 . Umbrele celor doi copii morţi ai
familiei, regretul şi vinovăţia părinţilor sunt aruncate asupra copilăriei celui rămas să trăiască cu
fantomele amintirii şi să compenseze tot ce nu au realizat ceilalţi fraţi. Modelul fratelui îi va
influenţa atât raportarea la evenimentul final al vieţii, cât şi concepţia despre artă, aşa cum se va
observa mai târziu. În ceea ce priveşte primul aspect, Mircea Ivănescu chiar mărturiseşte că a
plănuit multă vreme propria sa sinucidere, găsise şi un motiv foarte puternic pentru a se justifica, ce
nu avea de a face cu „contrarietăţi personale”, ci cu un fel de nevoie de confirmare a tăriei de
caracter necesară unui astfel de act: „Îmi venea tot pe atunci foarte simplu să cred că eu aş fi în stare
să mă sinucid, fără niciun fel de ezitare – acum parcă n-aş mai crede asta. Nu m-am sinucis,
fireşte” 34 . Tragismul morţii marchează perioada care ar trebui să fie doar seninătate şi inocenţă,
distrugând, astfel, ‘mitul vârstei de aur’.
Cu referire la modul în care scriitorul Emil Ivănescu a influenţat concepţia ulterioară a fratelui
în vârstă de doar 12 ani la dispariţia sa, dar care cu siguranţă a avut acces la creaţia sa literară, se
pot observa, la o lectură paralelă a operei celor doi, foarte multe asemănări. Pentru multă vreme
singurul text semnat Emil Ivănescu a fost Artistul şi moartea, cu arhitextul „teatru interior”, publicat
în singurul număr al revistei „Agora” din 1947, interzisă mai apoi de cenzură, realizată de Ion
Caraion şi Virgil Ierunca. Mult mai târziu, în 2007, apare volumul cu titlu omonim, care reuneşte
piesa deja cunoscută, alături de alte piese, cum ar fi Dialogiile Psihopatului, Colocviile sfârşitului
de noapte, două jurnale, unul în română şi celălalt în franceză, note dintr-un carnet, cinci texte în
proză, care încearcă formula schiţei, a nuvelei şi chiar a unui roman şi nişte scrisori. Cu toate că
Emil scrie „teatru interior”, iar Mircea Ivănescu poezie, este evidentă aceeaşi preferinţă pentru
autenticitate şi estetism, ambii fiind învinuiţi de „curgerea proustiană” a scrisului, de obsesii
autobiografice, dar şi livreşti. Surprinderea unor stări emoţionale sub forma cea mai epicizată cu
putinţă (divagaţii, paranteze, reiterări), intruzuinea teatralităţii, dar şi a biograficului atestă o
interferare a genurilor specifică doar capodoperelor. Originalitatea celui dintâi frate constă în
obsesia pentru „grăbirea morţii”, pentru „destraneizarea straniului” 35 , care sunt ridicate la rangul de
proiect existenţial – idee pe care, din fericire, Mircea nu a preluat-o sau, mai bine zis, nu a
materializat-o. Recuperarea ca scriitor a lui Emil Ivănescu este posibilă prin grija Ralucăi Dună, cea
care realizează ediţia şi postfaţa volumului şi antrenează în receptarea creaţiei acestuia prieteni sau
apropiaţi, cum ar fi Alexandru Vona, Alexandru George, Matei Călinescu, dar şi pe fratele Mircea
Ivănescu, care scrie o scurtă notă biografică.
33
Mircea Ivănescu, în Interviu transfinit. Mircea Ivănescu răspunde la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram, Editura
Eclesia, Nicula, 2004, p. 36.
34
Ibidem, p. 33.
35
Delia Ungureanu, Requiem pentru Emil Ivănescu , “Observator cultural”, 2007, nr. 98 (355), p. 17.
9

Cunoscând îndeaproape opera celor doi scriitori cu numele Ivănescu, Raluca Dună se numără
şi printre receptorii mai tineri care se pronunţă la modul pozitiv în legătură cu caracterul biografist
al versurilor. Ea consideră că biografismul este o metodă de reconstruire „pe căi ocolite” a unul
lirism autentic profund, alături de naraţiune şi relatarea anodinului cotidian. „Spaime urâte” 36 din
copilărie transpar din versuri care au ca punct de plecare biografia exterioară, dar care articulează
un nou univers, autonom, învestit cu noi caracteristici şi sentimente, uneori mai puternice şi mai
autentice decât realitatea. Această combinaţie între sinceritate şi obiectivitate, inconsistenţa eului,
efasarea limitelor dintre biografic şi ficţional, camuflarea lirismului în spatele unui discurs denotativ
sau în spatele unor personaje creează impresia de plâns cu ochii altuia (ca să trimitem la o metaforă
din titlul unui poem din primul volum) – asemănătoare cu ideea personistă de vorbire cu sinele la
telefon – şi dau o notă unică poeziei lui Mircea Ivănescu în peisajul şaizecist.
Influenţa pe care au avut-o lecturile din Frank O’Hara, Robert Frost, Robert Lowell sau
traducerile din „Joyce, Kafka, Musil, Faulkner, ca să nu mai vorbim de poeţi, precum T. S. Eliot” 37 ,
este mărturisită de Mircea Ivănescu într-un interviu recent din “Observatorul cultural”. Pentru
O’Hara, care aduce la rangul de regulă supremă eliminarea determinărilor limitative din orice
fragment al existenţei, inclusiv din manifestarea artistică a individului uman, poeticul nu trebuie
căutat deliberat, deoarece poate exista în forma cea mai autentică, în ceea ce i se întâmplă şi nu în
edificiul elaboral, artificial şi falsificator al minţii lui. „Autenticul impresiei”, activităţile cotidiene
şi banale, „întâmplarea nudă fără preambul şi fără finalitate” 38 sunt cele care pot să reconstituie
poeticul risipit la întâmplare printre sau în datele realităţii. Asumarea existenţei exterioare ca
materie a poeticului permite inserarea biograficului şi apropierea generică de jurnal, un „jurnal
intim” care nu este scris programatic la sfârşitul unei zile, ci „ceas de ceas şi uneori clipă după clipă,
consemnat pe viu, din mers” 39 . Transformarea cotidianului evanescent – a unui loc, a unei ambianţe
naturale sau a unei stări emoţionale – în imanenţă poetică se face cu o spontaneitate firească,
dezbrăcată de haina retoricii tradiţionale. Atmosfera copilăriei invocată în Autobiographia literaria
de către poetul american se apropie prin naturaleţea reconstituirii de atmosfera din poemul Poveste
scurtă, ambii copii fiind proiectaţi în singurătate şi autoizolare: „Când eram copil / mă jucam într-
un / colţ în curtea şcolii / absolut singur. […] // Oricine mă căuta / mă piteam după un / pom şi
strigam „sunt / orfan”. 40
36 Raluca Dună, Poezia lui Mircea Ivănescu, „Viaţa românească”, 2004, nr. 6-7, p. 37.
37 Mircea Ivănescu, Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie, Interviu realizat de Ioanid, Doina, Gheorghe, Cezar,
un cristian, “Observator Cultural”, Bucureşti, 2010, nr. 517, p. 10.
38 Şerban Stoenescu, Poemul ca gest, în Frank O’Hara, Meditaţii în imponderabil, trad. Constantin Abăluţă şi Şerban
Stoenescu, pref. Şerban Stoenescu, Editura Univers, Bucureşti, 1980, p. 9.
39 Ibidem, pp. 9-10.
40 Frank O’Hara, Meditaţii în imponderabil, trad. Constantin Abăluţă şi Şerban Stoenescu, pref. Şerban Stoenescu,
Editura Univers, Bucureşti, 1980, p.17.
10

Lirismul care transpare din aceste versuri este marcat de natura retrasă şi antisocială, de
tendinţa de a sfida regulile şi convenţiile, fapt ce se păstrează şi în personalitatea adultului de mai
târziu. Tensiunea dintre realitatea exterioară, care îl modela după anumite canoane uniformizatoare,
şcolare, probabil, şi dorinţa de a li se opune cauzează alienarea, fuga de ceilalţi şi necesitatea de
autodefinire a sinelui în singularitate, fără raportare la ceilalţi. Distanţarea temporală este
asemănătoare cu cea din poemul lui Ivănescu, semnalată prin adverbul „acum”, diferenţa constând
doar în tonul autoironic, care nu poate fi folosit într-un context atât de grav cum este cel al morţii
persoanelor dragi: ,,Şi iată-mă acum în / toiul frumuseţii / scriind aceste poeme! / Imaginează-ţi!”
(Autobiographia literaria, O’Hara, 1980: 17).
Adresarea unui tu imaginar poate fi adresarea către eul de la celălalt capăt al telefonului sau
o formă de dedublare a sinelui, o punte de comunicare ce se stabileşte între „două entităţi” şi nu
între „două pagini” ale unei cărţi. Plonjonul în imediateţe – mai degrabă decât în imponderabil –, în
circumstanţialul imprevizibil, generează o mişcare spontană, o asociere neaşteptată de emoţii.
Poeticul este pentru poetul personist ceea ce i se întâmplă şi ceea ce poate surprinde cu fidelitate în
poemele sale şi nu ceea ce îşi propune programatic să creeze, oroarea de intenţionalitate, de
convenţii şi constrângeri academice explicând de ce manifestul literar al personismului este dat
publicităţii abia după câţiva ani de la scrierea lui. Ceea ce nu vom găsi niciodată la O’Hara sunt
referinţele culturale ostentative, deoarece, pentru el, „aluzia culturală are un caracter intim,
personal”, iar „erudiţia” se află „la polul opus al vitalităţii poetului” 41 . La Mircea Ivănescu, însă,
interferarea culturalului cu existenţialul este firească având în vedere natura livrescă a poetului, dar
şi influenţa pe care fratele mai mare, care dovedeşte o vădită înclinaţie spre enciclopedism şi livresc
în creaţiile sale, a avut-o asupra sa.
Dacă tangenţa thanatos-ului din existenţa reală marchează poezia lui Mircea Ivănescu, a
cărui memorie afectivă este bântuită de amintirea surorii şi a fratelui mort, aceeaşi amprentare a
accidentalului asupra sensibilităţii poetice poate fi observată şi la Frank O’Hara, în poeme precum
To my Death Father sau The Day Lady Died. Dar tentaţia extincţiei, pe care Mircea Ivănescu o
mărturiseşte, nu mai există la poetul American. El se situează la celălalt pol, cel al refuzului morţii
şi, prin acesta, al mărturisirii indirecte a dorinţei de viaţă (To my Death Father) sau al ironizării
sinuciderii mamei (To my mother). Ironia, în schimb, lipseşte în poemele ivănesciene scrise la puţin
timp după moartea mamei, care închid ecouri biografice, cum ar fi Pisica se leagă de casă,
Dimineaţa cu ploaie, Despre moarte ca revedere. Deconstruirea clişeelor de gândire, care închipuie
moartea ca pe o revedere este urmată de abolirea celor două obsesii ale lui Ivănescu, timpul (“pe
urmă timpul îşi pierde orice înţeles”, “Pe urmă nu mai este niciun pe urmă, / dar nici vreun acum, şi
41 Şerban Stoenescu, Poemul ca gest, în Frank O’Hara, Meditaţii în imponderabil, trad. Constantin Abăluţă şi Şerban
Stoenescu, pref. Şerban Stoenescu, Editura Univers, Bucureşti, 1980, p. 11.
11

nu mai este nici moarte”, despre moarte ca revedere, Ivănescu, 1968: 81-82) şi adevărul (“dar
adevărul nu mai însemnă aici nimic”, despre moarte ca revedere, Ivănescu, 1968: 82).
Biografismul difuz, ca exprimare a propriei interiorităţii contopite cu livrescul, devine
irecognoscibil prin utilizarea măştilor ironice, dar amprenta vocală a celui care se ascunde în spatele
măştii rămâne aceeaşi. „Ascunsul fascinează”, începea binecunoscutul eseu, Vălul Penelopei, al lui
Jean Starobinski, iar retragerea aceasta timorată în spatele hainei personajului, reuşeşte să suscite
curiozitatea estetică. Ceea ce atrage nu este descifrarea evenimentelor biografice sau bibliografice –
care servesc drept pretext poemelor – sau reconstituirea eului social din spatele măştilor, ci însuşi
procesul de ademenire şi ascundere, de revelare şi camuflare a unei personalităţi cu viziunea ei
artistică şi cu filosofia specifică.
SURSE
Ivănescu, Mircea, Versuri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Ivănescu, Mircea, Versuri, postfaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 17.
Ivănescu, Mircea, Lirismul în poezie e întotdeauna ţelul pe care autorul însuşi nu poate şti dacă l-a atins,
interviu realizat de Flămând, Dinu, „Amfiteatru”, 1978, nr. 4, p. 12.
Ivănescu, Mircea, Confluenţe. Albert Camus, “Steaua”, Cluj, 1968, nr. 1, pp. 115-125.
Ivănescu, Mircea, Interviu transfinit. Mircea Ivănescu răspunde la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram,
Editura Eclesia, Nicula, 2004.
Ivănescu, Mircea, Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie, interviu realizat de Ioanid, Doina,
Gheorghe, Cezar, un cristian, “Observator Cultural”, 2010, nr. 517, pp. 8-11.
Ivănescu, Mircea, O capodoperă nu poate fi – şi nu trebuie să fie – niciodată universală, interviu realizat de
Titu Popescu, „Vatra”, 1983, nr. 11/ p. 6, nr. 12/ p. 12.
BIBLIOGRAFIE
Călinescu, Matei, Poezia lui Mircea Ivănescu, prefaţă la Mircea Ivănescu, Versuri poeme poesii altele
aceleaşi vechi nouă, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
Cernat, Paul Apărarea şi ilustrarea lui Mircea Ivănescu, “Bucureştiul cultural”, 2008, nr. 6(69), p. 3.
Cistelecan, Al., Poezie şi livresc. Către o tipologie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987.
Cistelecan, Alexandru, Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Braşov, 2003.
Constantin, Ilie, Adâncimea suprafeţelor, „România literară”, 2003, nr. 44, p. 12.
Doinaş, Ştefan Aug., „Sol major şi la minor”, în Lampa lui Diogene, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970.
Dună, Raluca, Poezia lui Mircea Ivănescu, „Viaţa românească”, 2004, nr. 6-7, p. 37.
Llosa, Mario Vargas, Scrisori către un tânăr romancier, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
Moraru, Cornel, Vitalitatea livrescului, „România literară”, 1991, nr. 13, p. 5.
O’Hara, Frank, Meditaţii în imponderabil, trad. Constantin Abăluţă şi Şerban Stoenescu, pref. Şerban
Stoenescu, Editura Univers, Bucureşti, 1980.
O'Hara, Frank, Personism: A Manifesto, The Collected Poems of Frank O’Hara, Berkelez, Los Angeles,
London: University of California Press. 1995.
Ungureanu, Delia, Requiem pentru Emil Ivănescu , “Observator cultural”, 2007, nr. 98 (355), p. 17.
Vancu, Radu, Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2005.
Vancu, Radu, Poezie şi individuaţie, „Steaua”, 2007, , nr. 3, p. 20.
Acknowledgements: Studiul acesta este rezultatul cercetării sprijinite financiar în cadrul proiectului
POSDRU/88/1.5/S/47646, cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane 2007-2013.
12