UNIVERTIATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ...

UNIVERTIATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE
Departamentul de Sociologie, Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
SINTEZA CURSULUI
SOCIOLOGIE MILITARĂ
anul III, semestrul I
Specializarea Sociologie
- titular de curs: Conf. univ. dr. Aurel V. David -
Introducere: Definirea sociologiei militare
• Sociologia militară este o ramură (disciplină de studiu) a Sociologiei, care
studiază comportamentul Armatei (forţe armate), ca organizaţie, instituţie, corp social şi
factor sau instrument de putere în societate, atât pe timp de război, cât şi pe timp de
pace. Sociologia militară:
- analizează, pe fond, formă şi conţinut, fenomenul militar, cu accent pe explicaţia
sistematică şi sintetică a funcţiilor şi misiunilor Armatei - ca instituţie îndrituită să
gestioneze violenţa în societate şi să asigure menţinerea păcii;
- asigură cunoaşterea elementară, dar indispensabilă, a organizaţiilor militare, a
conflictelor armate, a folosirii efectivelor şi potenţialului forţelor armate şi a implicaţiilor
acestora în sânul propriei societăţi, precum şi în relaţiile internaţionale;
- descrie problemele specifice personalului militar, ca grup social distinct,
constrâns să acţioneze într-un mediu specific, precum şi relaţiile civili-militari;
- oferă repere indispensabile cunoaşterii fenomenelor necesare asigurării coeziunii
şi motivaţiei personalului, menţinerii rolului benefic al comandanţilor/şefilor, potrivit
ierarhiilor stabilite, precum şi a eficacităţii logisticii, potrivit nevoilor rezultate din
misiunile date în competenţă;
- operează cu criterii şi indicatori de analiză a conflictelor militare, a modalităţilor
de construire, întreţinere şi apărare a păcii şi securităţii naţionale şi internaţionale;
- tratează cu instrumente ştiinţifice rolul şi funcţiile Armatei în societate, influenţa
pe care o exercită asupra celorlalte domenii ale vieţii sociale, influenţa condiţiilor
sociale asupra evoluţiei organismului militar şi relaţiile care definesc Armata ca mediu
specific de convieţuire umană.
• În abordarea problemelor sale specifice, Sociologia militară beneficiază de
elementele de cunoaştere oferite de sociologia războiului, de metodologiile de angajare a
forţelor armate în diferite teatre de război, de psihologia victoriei şi înfrângerii. Deci,
Sociologia miltară încorporează, pe fond, sociologia armatelor, a războiului şi a păcii, putând
fi exprimată sintetic prin ecuaţia: „armată, război, pace” sau „securitate, armate, societate”.
1

• Sociologia militară este o disciplină de studiu născută recent, după ce multă
vreme a fost înglobată, fără proprie identitate, în istoria militară, larg accesibilă
cercetătorilor şi publicului larg. Aceasta şi-a dobândit propria identitate cu ajutorul
istoricilor conflictelor militare, primii care au contribuit la abordarea sociologică a
instituţiilor militare. Abordarea respectivă a început să prindă contur spre sfârşitul
secolului XIX/începutul secolului XX, în Occident, ca reacţie a societăţii civile la starea
de tensiune şi conflicte care cuprinsese aproape întreaga planetă şi ca nevoie de
explicare a fizinomiei armatelor de masă şi a războiului total.
• Primele studii în domeniul militar au fost realizate de către tineri cercetători
americani, care au participat la elaborarea unor teste privind ameliorarea condiţiilor de
recrutare şi a studiilor asupra motivaţiei luptei armate şi a moralului militarului în timpul
luptei. Însă, multă vreme, preocuparea cercetătorilor s-a referit îndeosebi la cunoaşterea
şi explicarea strategiei conflictelor, dezbaterile s-au purtat mai ales în câmpul academic,
eludându-se organizaţiile, instituţiile şi profesiunile militare.
• După primul război mondial, în statele occidentale care au creat imperii,
respectiv Franţa, Anglia, Germania, Spania, Portugalia, Olanda, Belgia, sociologii au
început să acorde o mare importanţă studiului armatei, ca factor de construcţie şi
deconstrucţie a unor organizări sociale sau politico-statale. Astfel, au apărut studii
privind recrutarea, atitudinile şi dsciplina soldaţilor în regimurile democratice, stabilind
o legătură directă între eroismul militar în manifestările sale extreme, formele particulare
de suicid altruist şi integrarea organizaţională.
• În perioada postbelică, cercetarea relaţiei armată-societate a constituit o
preocupare constantă a unor sociologi americani, fapt care a impulsionat investigarea
fenomenului militar în Europa occidentală, dar şi în ţările fostului lagăr socialist, printre
care şi România. Astfel, cercetările sociologice ale fenomenului militar au fost scoase de
sub umbrela adesea interesată a jurnaliştilor, scriitorilor şi oamenilor politici.
• După terminarea războiului rece, preocupările sociologilor din Occident (cu
predilecţie din spaţiul de securitate euroatlantic), pentru cercetarea specializată fenomenului
militar contemporan, au generat o nouă nevoie de afirmare a locului sociologiei militare între
ştiinţele fundamentale ale investigării sociale. Noile cercetări au beneficiat de experienţa
acumuată în domeniu, dar şi de elementele furnizate de celelalte ştiinţe sociale. Acestea s-au
extins în răsăritul Europei, iar în România au intrat profund în preocupările unor specialişti
militari, mai ales din nevoia de a explica opiniei publice mutaţiile şi transformările petrecute
interiorul armatei, precum şi a misiunilor care-i revin ca organizaţie, instituţie şi factor de
putere. Astfel, sociologia militară a fost instituţonalizază, fiind utilă atât mlitarilor, cât şi
societăţii civile, pentru înţelegerea relaţiei armată-societate.
• La început de mileniu, sociologii militari s-au aflat în faţa unei situaţii pe care
nu au mai întâlnit-o de la cel de-al doilea război mondial: militari (bărbaţi şi femei) sunt
puşi în situaţia de a le fi ameninţată viaţa. Deci, în abordările sociologice se vorbeşte şi
despre impactul pe care acest fenomen îl produce asupra relaţiei armată-societate, mai
ales asupra comportamentului forţelor militare în situaţii conflictuale şi în timp de pace.
2

Notă: Consideraţii generale privind semnificaţia Armatei
• Armata (it. armata) este definită ca totalitatea forţelor militare ale unui stat
(oaste). Din acest cuvânt, în limba română au derivat expresiile „a face armata” = a
executa serviciul militar, „armata păcii” - colectivitate acţionând în vederea unui scop
comun sau „armata (industrială) de rezervă=populaţie muncitorească rămasă fără lucru
din pricina anarhiei modului de producţie.
• În limbajul de specialitate se folosesc termeni, precum: armată, armată de masă, armată
de profesie, conscripţie, mercenar, militar de carieră, militar în termen, militar angajat pe
bază de contract, profesie, profesia de militar, profesionalizare, profesionist, profesionist
militar, profesionalizarea armatei, voluntariat, voluntar. Cuvântul „armată” (rom.vechi.
oaste) mai este folosit pentru a desemna o mare unitate militară, compusă din câteva
corpuri şi unităţi din diferite arme, dar şi pentru a desemna metaforic alte realităţi
umane, precum: ceată, cârd, mulţime, şir.
• Potrivit percepţiei comune, Armata:
- constituie totalitatea forţelor militare regulate ale unui stat, îndrituite să folosească violenţa
în mod legal şi organizat, pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate;
- dispune de un sistem propriu de organizare, conducere şi ierarhizare şi desfăşoară
activitatea specifică conform legilor statului, regulamentelor militare, ordinelor şi
dispoziţiilor comandanţilor şi şefilor;
- încorporează subunităţi, unităţi şi mari unităţi de luptă, categorii de forţe şi genuri de arme
capabile prin organizare, dotare şi instruire să desfăşoare acţiuni militare terestre, aeriene şi
maritime cu caracter tactic, operativ şi strategic;
• De regulă, Armata, ca organism specializat pentru purtarea războiului, a fost
percepută într-o dublă ipostază:
- ca subsistem al sistemului social - deci ca instituţie cu funcţie specifică, subsumată
interesului privind apărarea naţională şi colectivă;
- ca formă de organizare socială - deci ca organizaţie ale cărei funcţii sunt
subordonate nevoilor societăţii în care se constituie şi la care se raportează.
• Din perspectiva analizei sociologice, Armata mai este definită ca factor de putere
politico-statală în societăţile cu regimuri politice totalitare şi factor de putetre socială,
în societăţile cu regimuri democratice. Caracterul Armatei unei ţări este determinat de:
apartenenţa la o alianţă politico-militară, dimensiunile şi caracteristicile teritoriului naţional,
nivelul dezvoltării economice, progresele ştiinţei şi tehnicii, posibilităţile economice, tehnicoştiinţifice
şi demografice, poziţia geografică, regimul politic, tradiţiile şi specificul naţional.
I. ARMATA CA ORGANIZAŢIE(ORGANIZAŢIA MILITARĂ)
• Armata este percepută ca organizaţie de tip birocratic, cu o ierarhie bine conturată,
structurată pe mai multe nivele de comandă, activitatea acesteia fiind reglementată prin legi
speciale, norme interne şi regulamente. Organizaţia militară este definită ca entitate socială
specifică, alcătuită prin asocierea deliberată a unui număr de cetăţeni, a cărei valoare
3

numerică este dependentă de decizia factorului politic, interesele şi posibilităţile de susţinere
economico-financiară ale statului.
• Organizaţia militară este o construcţie socială a începutului de secol XIX, deşi nevoia de
apărare, ca nevoie socială, a existat de la începuturile istoriei omenirii. Acest tip de organizare
militară s-a dezvoltat în timp, o dată cu progresele societăţii şi implicit datorită creşterii în
complexitate a fenomenului militar, ca urmare a apariţiei terorismului şi războiului
psihologic. Dezvoltarea organizaţiei militare a fost marcată de momentul trecerii de la armata
de masă la armata profesionalizată, când a apărut profesia militară. Sociologul american
Samuel Huntington a considerat acest moment decretul guvernului prusac din 6 august 1808,
prin care s-au stabilit condiţiile pentru numirea ofiţerilor. Regulile formulate atunci au constituit
baza conceptului modern de profesionalizare al armatelor din diferite ţări.
• În situaţia în care, alături de Armată, sunt constituite din personal militar şi structurile
informative secrete şi/sau structurile de asigurare a ordinii publice, organizaţia militară
poartă numele generic de „forţe armate”. Acestea acţionează în virtutea unei anumite raţiuni
sociale, pe baza unui „corpus” de reguli etice pentru gestionarea instrumentelor de violenţă.
Raţionalitatea „forţelor armate” se conservă numai dacă acestea sunt clădite pe competenţă
şi profesionalism, nu sunt penetrate de ideologiile care le alterează funcţiile şi misiunile, nu le
sunt transformate în ,,resursă de putere” pentru deţinătorii puterii politice.
• Organizaţia militară se caracterizează prin: structură ierarhică specifică, constituită
pe criterii riguroase; relaţii formale şi informale, întreţinute ca urmare a intereselor şi
nevoilor psihosociale specifice; sistem de stratificare propriu, fapt care permite
exercitarea unor relaţii recunoscute şi acceptate între indivizi aflaţi pe diferite trepte
ierarhice; reguli de ordine şi disciplină, care promovează toleranţa şi respectul reciproc,
respingând abuzurile de ori ce natură.
• În acelaşi timp, organizaţia militară este:
- organizaţie umanizată, în care membrii ei nu sunt străini de normele de
comportament social, civismul reprezentând o valoare comportamentală dorită şi
încurajată prin diferite forme şi norme specifice;
- organizaţie netolerantă la nerespectarea regulilor, la xenofobie, rasism, practici
discriminatorii, violenţă; acordarea pedepselor pentru nerespectarea regulilor este specificată
de reguli, netolerând practicile inumane care lezează integritatea morală;
- organizaţie predispusă la autodistrugere, prin punerea în pericol a vieţii membrilor
săi, pentru realizarea obiectivelor date în competenţă.
• Organizaţia militară asigură şi apără „identitatea socială” a militarilor, atât ca parte
componentă a unei categorii sociale definite şi recunoscute de către societate, cât şi ca
percepţie subiectivă a sinelui. În acest context, într-o organizaţie militară se pune un accent
deosebit pe dezvoltarea compeţentelor de lider, iar prin sistemul educaţional se asigură
condiţiile pentru formarea acestor trăsături.
• În organizaţia militară:
- climatul psiho-social este dependent de caracteristicile organizaţiei (structură
organizatorică, dimensiune, profilul activităţii, vârsta membrilor săi, tradiţii),
4

caracteristicile resurselor umane (nivel de pregătire, categorii de vârstă, nivel cultural),
stilul de lucru al conducerii organizaţiei;
- comunicarea internă, dar şi comunicarea cu diferitele componente ale societăţii
civile contribuie în mare măsură la autoreglarea organizării şi funcţionării acesteia în
raport de complexitatea misiunilor încredinţate de societate, influenţând în mod evident
comportamentul membrilor săi.
• Mutaţii fundamentale au intervenit în ceea ce priveşte funcţiile organizaţiei
militare. Astăzi organizaţia militară are un rol tot mai important în prevenirea,
descurajarea şi limitarea conflictelor armate. Astfel, funcţia de apărare, dominantă până
în pragul secolului al XXI-lea, este înlocuită cu o funcţie protectivă în afara teritoriului
naţional, de tip poliţienesc.
• În acest context a luat naştere „armata post-modernă”, profesionalizată, cu efective
militare reduse, dar care utilizează tehnologie de vârf şi de forţe performante de
intervenţie rapidă. Însă, nu toate statele se afla însa în această postură, cele mai multe
dintre ele păstrându-şi funcţia clasică de apărare, chiar dacă şi-au dezvoltat capacităţi de
intervenţie în misiuni internaţionale. Astăzi, majoritatea statelor europene optează pentru
aceasta variantă: grosul forţelor sunt alocate apărării naţionale, un numar variabil de
militari este diponibil pentru misiuni internaţionale.
• Sub aspect structural, subdiviziunea tipică a organizării militare o reprezintă
unitatea militară. Astfel, Armata, ca organizaţie militară, se prezintă ca un ansamblu de
unităţi militare relativ autonome sub aspect funcţional, între care se stabilesc relaţii
organizatorice formale de autoritate, cooperare şi control. În funcţie de locul pe care îl
ocupă în ierarhia organizaţiei militare, unităţile militare desfăşoară activităţi de execuţie
(instruire, învăţământ, desfăşurarea unor acţiuni operative), de concepţie, conducere şi
coordonare, în proporţii diferite în funcţie de locul ocupat în structura militară.
• Ca organizaţie, Armata este preocupată atât de imaginea socială, cât şi de imaginea de
sine. Cazuistica în materie arată că există o mai multe imagini despre Armată ale cetăţenilor
şi grupurilor umane, în funcţie de apartenenţă la organizaţii politice, de nivelul de pregătire şi
instruire, de religie, sex sau vârstă. Imaginea dominantă este identificată pe baza aprecierilor
pozitive/negative exprimate la adresa Armatei şi a atitudinilor transformate în acţiuni, în
condiţiile unor relaţii normale cu organizaţia militară.
• Cea mai relevantă funcţie a Armatei, ca organizaţie, este funcţia de socializare. Aceasta
vizează transmiterea şi însuşirea cunoştinţelor de bază referitoare la mediul militar, ca mediu
social, deprinderea modului de a le utiliza corect, de orientare a membrilor săi spre valorile şi
idealurile sociale, asimilarea şi respectarea normelor generale de conduită socială, a valorilor
şi idealurilor asumate de societate.
• Deci, ca organizaţie, Armata se defineşte printr-un „corpus” de reguli etice şi printr-un
sens al solidarităţii, dar şi ca un organism social cu autoreglare. Caracteristicile sale specifice
derivă din scopul principal al raţiunii sale existenţiale: gestionarea instrumentelor de
violenţă. De aceea, cele mai multe naţiuni, care s-au consolidat în timp, au tendinţa de a
şterge diferenţele dintre organizaţiile militare şi cele numite „civile”.
5

• Misiunea sa de „a descuraja violenţa” tinde să devină preponderentă în comparaţie
cu cea de „a declanşa şi folosi violenţa”. „Vârfurile” acesteia - comandanţi, elite şi
lideri militari -, încep să fie ei înşişi preocupaţi de cele mai complexe probleme ale
naţiunilor (economice, politice, sociale). Militarii sunt specialişti în folosirea violenţei,
dar organizaţia militară naţională este clădită cu scopul de a descuraja violenţa şi de a
contribui la realizarea „echilibrului de putere" în plan naţional şi internaţional.
• Cu cât descurajarea este mai eficientă, cu atât „vârfurile" - elitele militare - sunt
mai mult implicate în „războiul" diplomatic şi politic, fără a ţine seama dacă aceste
acţiuni socio-politice oferă compatibilităţi pentru propriul statut. Contribuţia cea mai
relevantă a organizaţiilor militare la descurajarea comportamentelor indezirabile este
ameninţarea cu violenţa, a cărei realizare efectivă este posibilă tocmai pentru că are
posibilitatea de a folosi violenţa. În această calitate, Armata poate fi impregnată de
ideologii şi clientelism, însă îşi creează o anumită ideologie, „ideologia de tip militar”
sau „gândirea militară”, care este naţională.
• Deci, organizaţia militară este o organizaţie ierarhică, cu o raţionalitate socială specifică,
structurată potrivit principiului centralizării şi formalizării şi utilizată pentru aplicarea forţei în
scopul gestionării violenţei în societate.
• Funcţia organizaţiilor militare („forţele armate”) în cadrul organizării sociale respectiv
a naţiunii, decurge din necesităţile de apărare, prin intermediul statului naţional, în faţa unei
agresiuni socio-politice. Acestea îndeplinesc o funcţie socială, necesară gestionării violenţei
publice şi respingerii agresiunii împotriva naţiunii şi constituie parte a puterii naţiunii -
puterea militară. Instituţionalizarea acesteia este apanajul poporului, prin puterea sa
(democraţia), din raţiuni care ţin de necesitatea dezvoltării capacităţii de răspuns adecvat în
situaţii critice şi pentru a descuraja orice fel de violenţă. Relevanţa socială a organizaţiilor
militare este dată de capacitatea acestora de a preveni ,,situaţiile-limită” în viaţa socială.
II. ARMATA CA INSTITUŢIE
• Armata constituie o instituţie, întrucât funcţionează ca un ansamblu unitar de norme
juridice, legate între ele prin obiectul reglementării şi finalitate, care generează un set de reguli
împărtăşite de o mare parte a membrilor societăţii. Se apreciază că instituţia militară este o
instituţie cu un sistem propriu de organizare, conducere şi ierarhizare, a cărei activitate se
desfăşoară în conformitate cu prevederile legilor statului, regulamentelor militare, ordinelor şi
dispoziţiilor comandanţilor şi şefilor.
• Institutia militară este parte integrantă a societăţii care a creat-o şi pe care o
serveşte. Aceasta nu funcţionează într-un habitat artificial şi izolat, ci în mediul social, în
care este obligată să se integreze. Ca instituţie, Armata respectă, de regulă, cerinţele de
integrare şi legitimare ale societăţii şi acceptă, în cele mai multe cazuri, condiţiile de
adaptare la viaţa socio-politică.
• De regulă, Armata modernă se subîmparte în forţe terestre, forţele aeriene şi forţe navale,
o grupare mai mică alcătuind aşa-numita „gardă naţională”. Înzestrarea tehnică sau tehnica
6

militară are un caracter tradiţional, însă este permanent modernizată şi achiziţionată în raport
cu posibilităţile financiare ale statului respectiv.
• Instituţia militară este, pe fond, un sistem tehnic, care funcţionează ca o înlănţuire de
operaţii şi elemente funcţionale (oameni, tehnică, organizare) şi profesiuni (arme), dar în egală
măsură ca şi sistem socio-uman compus din indivizi şi grupuri (grupe, plutoane, companii)
aflaţi în proces de interacţiune. Ca instituţie militară, Armata este preocupată de resursele
umane proprii (soldaţi, gradaţi, maiştri militari/subofiţeri, ofiţeri), pe care le pregăteşte temeinic
în vederea desfăşurarea activităţii date în competenţă.
• Baza acestuia este reprezentată de soldaţi şi gradaţi, care:
- asigură îndeplinirea misiunilor de execuţie, specifice luptătorilor şi specialiştilor militari;
- execută paza şi apărarea obiectivelor militare;
- exploatatează şi întreţin tehnica şi armamentul din dotare;
- participă nemijlocit la procesul de instrucţie individuală şi colectivă din cadrul
unităţilor militare.
Gradaţii îndeplinesc, după caz, şi funcţii de comandă la nivelul subunităţilor.
Maiştrii militari/subofiţerii sunt luptătorii sau specialiştii care:
- ocupă funcţii de comandanţi/şefi de grupe, plutoane în structurile combatante;
- asigură conducerea structurilor tehnice de suport logistic;
- participă, după caz, la misiuni de luptător sau la administrarea, întreţinerea şi
repararea armamentului, tehnicii şi materialelor din dotare.
• Ofiţerii reprezintă corpul de elită al Armatei, fiindu-le dedicată conducerea structurilor
militare până la cel mai înalt nivel. Evoluţia în carieră şi dezvoltarea profesională variază de la
ofiţer la ofiţer, în funcţie de performanţele şi potenţialul de care dă dovadă, experienţa
acumulată şi pregătirea dobândită în timpul serviciului militar.
• Ca instituţie, Armata:
- dispune de structură ierarhică şi conducere centralizată, grad înalt de formalizare internă,
nivel ridicat de integrare a membrilor, pecum şi acces selectiv la informaţie;
- este chemată să gestioneze sub aspect normativ relaţiile dintre membrii societăţii în
domeniul apărării;
• Armata, clădită pe reguli etice elaborate, promovate şi respectate judicios, precum şi pe
„spiritul de corp”, adică ataşamentul colectiv faţă de anumite doctrine şi modele
profesionale („etosul professional”), este supusă la presiuni:
- din partea ideologiilor violente, pentru a o menţine ca „instituţie” a statului;
- din partea „corpus”- ului producător de valori sociale (poporul), pentru a o menţine
ca „organizaţie” gestionară a nevoii de securitate a naţiunii, în concordanţă cu
„spiritul” şi nevoile naţiunii.
• Identitatea Armatei este definită de anumite simboluri culturale, precum ceremonii,
drapel de luptă al fiecărei unităţi militare, insigne, semne de armă, uniforme diferite pentru
fiecare categorie de arme. De pildă, uniforma militară este apreciată ca simbol al statului
respectiv, atât sub aspectul apartenenţei la un anumit spaţiu geografic şi spiritual, al
7

continuităţii idealurilor şi tradiţiilor, precum şi al afirmării a statutului pe plan intern, dar mai
ales extern.
1. Armata - ca instituţie politizată (armata statului ideologic)
• Orice putere politică îi conferă Armatei responsabilităţi politice, derivate din cele
trei funcţii cu care este investită:
- funcţia reprezentativă - adică de a reprezenta necesităţile pentru securitatea militară
a naţiunii;
- funcţia consultativă - sau de a analiza şi raporta consecinţele implicaţiilor
alternative ale statului pe plan militar ;
- funcţia executivă - de a transpune în fapt, prin „mijloace militare”(manu militari)
deciziile de gestionare publică privind securitatea militară.
• Ca urmare a responsabilităţilor politice pe care le primeşte, Armata îşi construieşte
ansamblul de structuri, norme şi personal. Acestea sunt relative, depinzând de
schimbările politice, iar misiunile ei sunt consecinţa modalităţilor prin care puterea
politică înţelege să administreze „socialul”. Alături de Poliţie, în statul ideologic,
Armata este definită ca mijloc organizat de constrângere fizică, jucând permanent un
rol esenţial ca fundamente ale puterii politice.
• Armata constituită ca instituţie birocratică devine forţă militară, utilizată de către statul
ideologic ca instrument de putere. Acesta o aduce în stare de dependenţă, de obedienţă sau de
supunere, exercitând asupra ei un control politic (guvernamental) în variate forme. În cazul în
care acest control este prea rigid, instituţia militară îşi pierde statutul de entitate independentă,
deci iese de sub controlul social. În astfel de cazuri, „forţele armate” pot fi folosite ca
resursă politică, deci ca generator de violenţă împotriva aşa-numitei opoziţiei politice sau
chiar împotriva propriei naţiuni deposedată şi alungată de la resurse şi de la actul decizional
public.
• Forţele armate, în care sunt cuprinse Armata, structurile informative secrete şi structurile
de asigurare a ordinii publice, reprezintă, ideologic, instituţii construite de stat care fiinţează şi
acţionează în virtutrea unei raţionalităţi socio-politice. De aceea, Armata este influenţată, prin
elitele militare construite în cadrul socializării politice, să-şi definească menirea în funcţie de
ideologia constructoare de regim politic. În acest context, „gândirea militară" devine
„gândire politico-militară", iar instituţia, în sine, funcţionează ca expresie a interesului puterii
politice de a gestiona public instrumentele de violenţă.
• Instituţia militară politizată este atrasă sau penetrează sfera politică în „situaţii-limită”
- cum este o „criză socială” sau o „agresiune” asupra puterii politico-statale din interior sau
din exterior - şi intervin în politică în astfel de situaţii, tocmai ca urmare a presiunilor
exercitate asupra lor de către factorul politic. Consecinţele acestei ingerinţe depind, în bună
măsură, de cultura socială a „corpului ofiţerilor”.
• Implicarea militarilor în „politică” şi modalităţile de influenţare a „politicului” în
contextul administrării unei „crize sociale” depind, în mare măsură, de raporturile dintre
factorul politic şi cel militar. Modalităţile concrete de manifestare a Armatei, ca
8

instituţie, sunt în strânsă relaţie cu rolurile pe care acceptă să le joace elitele militare
într-o astfel de situaţie, fiind inflenţate de factori.
• Într-un sistem socio-politic, puterea militarilor este cu atât mai mare cu cât devine
mai evidentă scăderea puterii politice sau capacitatea acesteia de a guverna. De aceea,
evidenţierea rolului „forţelor armate”, urmată de implicarea lor în politică, este
susţinută de modul specific de organizare, de statut, de monopolul armelor, de coeziunea
şi ierarhia caracteristică, de comanda centralizată, de disciplină şi de „spiritul de corp”.
• Istoria politico-statală confirmă că acolo unde naţiunile sunt administrate de o putere
politică construită pe suportul ideologiilor ineficiente sau violente, „forţele armate” se
menţin ca instituţii în slujba puterii politice, alterându-şi raţionalitatea socială. Astfel
construite, „forţele armate” nu sunt capabile să gestioneze violenţa publică sau să respingă o
agresiune împotriva naţiunii, în schimb contribuie la producerea violenţei şi la slăbirea
capacităţii naţiunii de a-şi reface funcţiile de gestionare publică.
• Puterea politică violentă trasformă organizaţiile militare în structuri „destinate a
produce violenţă armată”. Această situaţie este consecinţa faptului că o putere politică
violentă nu poate să le construiască un cadru naţional, legitim, pentru a putea acţiona în
„situaţii - limită”, cum este o „criză socială” sau o „agresiune”. Sub presiunea
diferitelor grupuri de interese, puterea politică ineficientă are tendinţa de „a civili”
organizaţia militară, căreia îi ştirbeşte statutul de corpus social şi o transformă în oglindă
fidelă a statului, atrăgând militarii în interiorul unor opţiuni politice.
2. Armata - ca instituţie socială
• Într-o democraţie, Armata este instituţie publică, deci instituţie socială, întrucât
acoperă cerinţe şi nevoi sociale de interes public. Aceste nevoi se evdenţiază în situaţiile
în care Armata este solicitată să acorde ajutor prompt autorităţilor publice locale şi
centrale atunci când teritoriul este afectat de calamităţi naturale, precum: alunecări de
teren, căderi masive de zăpadă, cutremure catastrofale, furtuni, inundaţii şi tornade.
• Ca instituţie publică, Armata gestionează bunuri şi asigură servicii specifice, al
cărui obiectiv declarat este „servirea interesului public”, exprimat în:
- apărarea suveranităţii ţării - ca organizare socială;
- respectarea valorilor, interselor şi nevoilor sociale;
- susţinerea şi asigurarea exercitării puterii sociale în societate.
Astfel, Armata constituie, în fapt, un serviciu public, întrucât:
- este creată sau desfiinţată prin decizii administrative publice;
- regimul său juridic este reglementat de reguli ale dreptului public;
- satisface o nevoie socială.
• Raţionalitatea socială a „forţelor armate” este dată de capacitatea de a acţiona în
„situaţii-limită”, deci de a preveni provocarea de către puterea politică violentă sau de
către „centrele de putere” a aşa-zisei „stări de criză” a naţiunii.
Prin popor şi puterea acestuia (democraţia), naţiunea creează „forţele armate” pentru
a gestiona violenţa publică sau de a respinge agresiunile, pentru a acţiona în scopul
9

efacerii puterii „corpus”-ului generator de valori sociale (poporul) şi pentru a readuce
naţiunea în „starea de securitate”.
• În Armată, ca instituţie publică, funcţiile militarilor sunt funcţii publice, cu
fundament social, dar cu constrângeri specifice. Funcţia militară exprimă situaţia
juridică militarului investit legal cu atribuţii în realizarea competenţei acestuia, ca
autoritate publică. Din această perspectivă, militarii pot deţine: funcţii de
conducere/execuţie, cu caracter militar, cu regim juridic prevăzut în norme interne.
• Funcţia publică conferă militarului drepturi şi obligaţii, similare cu cele ale
funcţionarilor publici, respectiv: dreptul la opinie, dreptul la salariu pentru munca prestată;
dreptul la concediu; dreptul de perfecţionare; dreptul la uniformă; dreptul la protecţie; dreptul
la pensie, dar le este interzis: dreptul de asociere sindicală, dreptul la grevă, dreptul de cumul
de funcţii. Funcţia deţinută îi obligă pe militari la: obligaţia îndeplinirii atribuţiilor; obligaţia
de fidelitate faţă de instituţie; obligaţia de rezervă (totală) în manifestarea opiniilor politice;
obligaţia de subordonare ierarhică; obligaţia de a păstra secretul; obligaţia de demnitate;
obligaţia de răspundere; obligaţia de perfecţionare profesională.
• Armata, ca instituţie socială, are misunea de a asigura „starea de securitate” a
naţiunii chiar în condiţiile în care s-au produs agresiuni politico-militare, dacă sunt
capabile să refacă sentimentul de încredere în alungarea agresorului şi eliberarea
teritoriului naţional cotropit de acesta. În astfel de situaţii critice, în jurul lor se
mobilizează resursele informaţionale, energetice şi umane nesesare renaşterii
„spiritualităţii” şi refacerii „casei naţiunii”. Elitele militare şi militarii care au luptat
eroic pentru „apărarea patriei” devin simboluri naţionale şi, de cele mai multe ori se
implică în reconstruirea „socialului”.
• Armata se exprimă ca instituţie socială dacă este clădită pe două fundamente:
- legitimitatea - care îi asigură capacitatea şi libertatea de a acţiona conform cu
principiile recunoscute şi cu regulile acceptate;
- autoritatea - care este sursa acţiunii oficiale a armatei; aceasta îi conferă statutul
prin care sunt aduse la îndeplinire deciziile şi prin care se păstrează coeziunea instituţiei;
ea trebuie să decurgă din tradiţiile militare ale naţiunii, din documentele constituţionale
şi din „morala”(religia) naţiunii.
III. ARMATA - CORP SOCIAL
• Resursele umane incorporate de Armată (forţe armate) provin din medii sociale diferite,
fiecare cu un anumit specific socio-politic, cultural social, politic, normativ, organizaţional,
material şi psihosocial. După ce au fost constituiţi în unităţi sau subunităţi, cu funcţii şi sarcini
bine precizate prin norme interne, militarii intră într-un sistem de socializare intensiv,
fundamentat pe spiritul de corp şi coeziunea organizaţiilor militare. Astfel, resursele umane,
care tind spre omogenizare în gândire, dar spre o diferenţiere de statut social, seconstituie
într-un corp social cu o identitate definită şi cu o competenţă asumată şi recunoscută.
1. Mediul militar şi conexiunile cu mediul social:
10

• Mediul militar este o realitate psihosocială complexă, care desemnează totalitatea
elementelor fizice şi simbolice care compun Armata, ca organizaţie socială, instituţie
militară şi corpus social. În sens restrâns, mediul militar cuprinde ansamblul de factori
fizici şi sociali din care este formată subunitatea sau unitatea militară.
• Mediul militar este întreţinut de două categorii de factori:
- factori de natură obiectivă (de natură organizaţional/instituţională): condiţii muncă
şi vechime în cadrul organizaţiei/instituţiei militare, nivelul de pregătire profesională şi
nivelul de retribuţie al membrilor organizaţiei/instituţiei militare;
- factori de natură subiectivă (de natură individuală): atitudinea comandanţilor/
şefilor faţă de subordonaţi, competenţa profesională, stilul de conducere.
Formal, „mediul militar” este separat de lumea civilă, stratificat şi caracterizat prin
relaţii de autoritate, adică prin raporturi oficiale, obligatorii, care condiţionează şi
întreţin funcţionarea organizaţiei/instituţiei militare.
• În mediul militar sunt defintorii două tipuri de relaţii:
- verticale: relaţii de autoritate, stabilite imperativ, de sus în jos, între persoane cu
statusuri şi roluri diferite; acestea îi obligă pe militari să recunoască necondiţionat
autoritatea instituită prin norme interne şi să execute sarcinile date în competenţă, pentru
realizarea, întocmai şi la timp, a misiunilor încredinţate.
- orizontale: între militari de acelaşi grad sau ocupând aceleaşi funcţii şi roluri în
organizaţia/instituţia militară; acestea îi obligă să colaboreze, să conlucreze şi să
coopereze, potrivit competenţelor, pentru realizarea obiectiveor stabilite la nivelul
organizaţiei/instituţiei militare.
● Mediul militar are drept componente fizice cazărmile, garnizoanele, taberele
militare temporare, câmpul de instrucţie şi câmpul de luptă (teatrul de operaţii sau de
război). De regulă, în timp de pace, componentele funcţionale ale Armatei sunt dispuse
în cazărmi şi garnizoane ori se pot afla temporar în tabere special amenajate sau pe
câmpul de instrucţie. Pe timp de război, Armata se află pe câmpul de luptă, numit astăzi
“teatru de operaţii militare” sau sau “teatru de război”. Teatrul de operaţii (sau de
război) este un câmp de luptă, marcat de locul sau teritoriul unde se desfăşoară ample
acţiuni militare în timp de război. Acesta asigură valorificarea potenţialului militar al
statului, prin angajarea şi participarea la operaţiuni militare.
• Mediul militar are drept componentă simbolică atât normele de comportament
obligatoriu al militarilor, stipulate în regulamente şi ordine şi exprimate prin disciplina
militară, precum şi valorile exprimate în cântece ostăşeşti, grade militare, imnul naţional,
insigne, monumente, uniforma etc. Indiferent de grad şi funcţie, militarii trebuie să se
supună ordinului militar, să poarte o uniformă, cu semnele de armă şi a gradului pe carel
deţin în ierarhia militară şi mai au dreptul să poarte arme. Prin toate drepturi şi
îndatoriri, militarii se deosebesc de populaţia civilă.
• Normele de comportament sunt definitorii pentru mediul militar. Acestea conţin
dispoziţii şi reguli obligatorii, fixate prin lege sau prin uz, care obligă sau recomandă
militarilor să aibă o anumită comportare, conduită sau purtare şi să adopte o anumită
11

modalitate de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii. Valorile exprimate în cântece
ostăşeşti, grade militare, imnul naţional, insigne, monumentele istorice, uniformă etc.,
constituie simbolistica de marcă a mediului militar.
• Pentru consolidarea climatului pozitiv de muncă, un rol deosebit au comandanţii
(şefii) aflaţi pe diferite trepte ierarhice. Aceştia acţionează pentru a menţine coeziunea
internă a organizaţiei militare, controlează şi îndrumă activitatea subordonaţilor şi
întreţin atmosfera participativă, care potenţează motivaţia activităţii date în competenţă.
• Mediul militar este un mediu stratificat de următoarele grupuri sociale:
- ofiţeri - ale căror nivele de pregătire profesională, statute şi roluri îi plasează predominant
în poziţii de lideri şi membri ai echipelor manageriale (ofiţeri de stat major);
- subofiţeri şi maiştri militari - care constituie osatura structurilor luptătoare, ocupând
marea majoritate a funcţiilor de specialişti în exploatarea şi mentenanţa armamentului şi
tehnicii militare de toate categoriile, precum şi cele mai multe funcţii de „mici
comandanţi“ (comandanţi de plutoane şi de grupe);
- gradaţi voluntari - care vor reprezenta în principal nivelul de execuţie;
- salariaţi civili, cu diferite poziţii în statele de organizare.
Această stratificare influenţează relaţiile dintre membri în funcţie de distanţa socială
mai mare sau mai mică existentă între ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari, militari angajaţi
pe bază de contract şi civili.
2. Mutaţii în evoluţia sistemului militar
• Sistemul militar constituie un ansamblu unitar de principii, reguli şi forţe care
dezvoltă şi orientează gândirea militară, asigură reglementarea relaţiilor în mediul
militar şi în afara acestuia şi determină funcţionarea organizaţiilor/ instituţiilor militare
potrivit cerinţelor scopului urmărit. Din punct de vedere economic şi socio-politic,
dezvoltarea sistemelor militare a urmat logica fiinţării organizaţiilor cu funcţii
productive. În orice sistem militar predomină relaţiile formale, datorită statuării stricte a
normelor impuse militarilor prin legi, ordine şi regulamente.
• Sistemul soldatului-cetăţean şi a „naţiunii înarmate”(armata de masă) a fost
dezvoltat în S.U.A. şi Europa în secolele XVIII-XIX. Acesta a generat o etapă nouă a
relaţiilor civili-militari, după lunga perioadă a existenţei armatelor antice şi medievale,
conduse discreţionar şi tiranic de către regi sau împăraţi.
• Conscripţia a fost utilizată ca unică metodă de recrutare a militarilor în termen
(militarii de rând), în timp ce ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii) au fost militari de
carieră. Această metodă a asigurat construirea aşa-numitei „armată de masă”, o armată
permanentă, recrutată din toate mediile sociale.
• Armata permanentă impune:
- aplicarea integrală şi continuă a normelor vieţii şi activităţii militare;
- existenţa unui corp de comandă profesionalizat, care organizează şi conduce trupele
în conformitate cu directivele puterii de stat;
- disciplina militară fermă, conştientă şi asumată;
- continuitatea instruirii, ca proces de socializare;
12

- înzestrare cu armament şi tehnică de luptă adecvată îndeplinrii misiunilor.
• Fiecare stat care practică conscripţia are prevederi legale privind criteriile de
selecţie (vârstă, sex, stare de sănătate, aptitudini etc.) acelor care vor executa serviciul
militar, durata acestuia, excepţiile permise de lege, sancţiuni pentru cei care se sustrag
de la o asemenea îndatorire.
• Cetăţeanul-soldat reprezintăt un compromis instituţonal între cerinţele
imperativelor funcţionale şi sociale ale Armatei. Aceasta asigură âtât reconcilierea
diferenţelor culturale dintre civil şi militari, cât şi condiţiile necesare menţinerii egalităţii
de şanse ale militarilor în privinţa posibilităţii de urcare în ierarhia militară potrivit
capacităţii profesionale.
• Sistemul cetăţeanului-soldat se bazează pe conscripţie, consecinţa obligativităţii tuturor
cetăţenilor ţării, care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, să efectueze stagiul militar.
Conscripţia promovează militarizarea societăţilor cu preţul unei anumite „civiliri” a Armatei.
• În prezent, perioada soldatului-cetăţean şi a armatelor de masă se apropie de sfârşit.
Acest proces este influenţat de schimbările geopolitice şi geostrategice, care implică atât
o nouă abordare ameninţărilor interne şi externe, cât şi un nivel sporit de
profesionalizare a resurselor umane ale Armatei. În majoritatea ţărilor dezvoltate există
un curent de opinie nefavorabil acestei metode de recrutare a militarilor de rând
(soldaţilor). Dar, sunt şi partizani ai acestui mod de efectuare a serviciului militar.
• Declinul sistemului de conscripţie reduce partea din societate implicată în Armată
şi în domeniul apărării. Drept consecinţă, îndeosebi în S.U.A. şi în Europa se dezvoltă o
diferenţă dintre civili şi militari. Există indicii potrivit cărora, odată cu sfârşitul
procesului de militarizare a societăţii şi de „civilire” a Armatei, au început să sporească
divergenţele civili-militari. Într-un asemenea sistem miltar, relaţia strânsă dintre cetăţeni
şi Armată dispare, căci odată cu restrângerea numărului celor participă la misiuni
specific militare apare şi secretizarea excesivă a acţiunilor întreprinse.
• Sistemul militar bazat pe voluntariat, creează o armată cu efective reduse, dar
profesioniste. Voluntariatul reprezintă metoda de alegere liberă de către o persoană a
profesiei militare, în vederea îndeplinirii unor misiuni specifice. „Voluntarul” este
persoana care optează pentru o profesia militară de bună voie şi nesilită de nimeni.
Aceasta face alegerea liber şi conştient, având o serie de aşteptări de la organizaţia
militară în care se integrează, dar şi de responsabilităţi derivate din rolul şi statutul său,
ca urmare a dobândirii calităţii de militar.
• „Armata de profesie” constituie instituţia militară în care membrii acesteia s-au angajat
de bunăvoie şi au o pregătire profesională corespunzătoare funcţiilor şi posturilor pe care sunt
încadraţi. Apariţia şi evoluţia armatei de profesie este un răspuns adecvat la schimbările
produse în mediul de securitate atât la nivel naţional, cât şi internaţional.
• „Militarul de carieră” semnifică persoana (bărbat sau femeie) care îndeplineşte
criteriile de selecţie a personalului şi optează, în mod voluntar, să lucreze, pe termen nelimitat
sau convenit, ca militar cu un anumit statut (ofiţer, maistru militar sau subofiţer) într-o
structură care aparţine instituţiei militare. Pentru atingerea acestor obiective, solicitantul
13

efectuează un stagiu de pregătire profesională într-o instituţie militară de învăţământ, potrivit
aptitudinilor şi aspiraţiilor, dar şi interesului şi nevoilor Armatei.
• Sistemul militar bazat pe mercenariat este adoptat de centrele de putere (regimuri
autoritare, dictatoriale, entităţi transnaţonale sau supranaţionale).
14

3. Militarii
• Individul care a optat pentru cariera militară şi a intrat în organizaţia/instituţia
militară începe un complex proces de asimilare de cunoştinţe specifice şi îşi modifică
sistemul de valori şi comportamentul, rămânând însă un individ cu personalitate
distinctă, recunoscută în mediul ilitar în funcţie de competenţă şi fapte concrete.
• Militarii (numiţi şi cadre militare) se pot afla în una dintre următoarele situaţii:
- în activitate, cînd ocupa o funcţie militară; calitatea de cadru militar în activitate se
menţine şi pe timpul cât acestea sunt eliberate din funcţii pentru a urma diferite forme de
pregătire în interesul serviciului, precum şi atunci cînd sunt puse la dispoziţie în vederea
încadrării sau trecerii în rezervă ori în retragere; pentru cazurile de boală stabilite prin
hotărâre a Guvernului; pe timpul cât sunt în captivitate.
- în rezervă, cînd nu ocupă o funcţie militară, dar întrunesc condiţiile prevăzute de
lege pentru a fi chemate să îndeplinească serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau
mobilizaţi, iar la nevoie, în calitate de cadre militare în activitate;
- în retragere, când, potrivit legii, nu mai pot fi chemate pentru îndeplinirea
serviciului militar.
• Caracterul are o mare importanţă pentru o persoană care urmează cariera militară.
Calităţile umane se numără printre indicatorii asigurării succesului oricărei acţiuni, mai
ales pentru viitorii lideri militari. Cu toate acestea, nici un individ, oricâte calităţi
intelectuale, de caracter şi abilităţi de conducere ar avea, nu ar putea să îndeplinească
eficient rolul militarului de profesie, fără o instrucţie şi o experienţă adecvată.
• Organizaţia/instituţia militară este strict ierarhizată. Ierarhia militară este
exprimată public prin gradele militare, adică prin treptele ierarhice care permit unui
militar să promoveze de la soldat până la gradul de general sau amiral.
Poziţia militarului în ierarhia militară este recunoscută de către membrii
organizaţiei/instituţiei militare, iar relaţiile formale sunt în conformitate cu acesta.
• Militarii au drepturi şi obligaţii corespunzător gradului militar conferit şi desfăşoară
activităţi potrivit funcţiilor specifice armei din care fac parte. Treptele din ierarhia militară sunt
stipulate în legi şi norme interne de organizare şi funcţionare a organizaţiei/instituţiei militare.
• Îndatoririle şi drepturile militarilor (cadrele militare) într-un stat democratic sunt
stabilite de Constituţie, de legile ţării şi de statute speciale. Profesia de ofiţer, maistru
militar sau subofiţer în activitate incumbă îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea
ori restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi, potrivit legii. Concordanţa între
atribuţiile regulamentare este asigurată de raportul dintre şef şi subordonat. Acest raport
asigură atât realizarea limitelor competenţelor şi autonomiei fiecăruia pe treapta ierarhică
unde se află, cât şi respectarea drepturilor şi răspunderilor celor cu care cooperează.
• În statele democratice, cadrelor militare în activitate le este interzisă exercitarea
următoarelor drepturi:
- să facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii politice ori să desfăşoare
propagandă prin orice mijloace sau alte activitãţi în favoarea acestora ori a unui candidat
independent pentru funcţii publice;
15

- să candideze pentru a fi alese în administraţia publica locală şi în parlament, precum
şi în funcţia de preşedinte al statului respectiv;
- să declare sau să participe la grevă.
• În definirea relaţiei Armată-Societate este foarte importantă percepţia faţă de
mediul militar şi organizaţiile/instituţiile acestuia. Natura relaţiilor statornicite între
civili şi militari este dependentă de condiţiile politice instituite şi recunoscute într-un
stat. Într-un sistem democratic relaţia civili-militari are la bază împărtăţirea aceloraşi
valori sociale, cu recunoaşterea valenţelor sociale ale Armatei în societate.
• Relaţia Armată-sistem politic constituie o preocupare constantă a puterilor statului
democratic (legislativă, executivă şi judecătorească). În acest scop, în statele democratice a fost
instituit controlul civil asupra Armatei, având drept scop diminuarea puterii militare, ca
instituţie politizată şi menţinerea Armatei ca organizaţie socială. Acesta este un control
democratic, întrucât alături de politicieni se implică şi participă organizaţii ale societăţii civile.
• Pentru definirea profilului socio-uman al militarului sunt importanţi următorii factori:
cultura militară, educaţia militară (ethosul professional), instruirea (pregătirea) militară,
profesia militară şi socializarea militară.
IV. ORGANIZAŢIA MILITARĂ -ÎNTRE NAŢIONAL ŞI TRANSNAŢIONAL
1. Armată naţională: raţiune existenţială şi competenţă materială
• În statele naţionale, construite de naţiuni suverane, Armata constituie organizaţia cu
funcţie de apărare, care este îndrituită de naţiune să utilizeze forţa militară pentru a-şi îndeplini
misiunile încredinţate. Aceasta se subordonează exclusiv voinţei poporului prin intermediul
autorităţilor publice abilitate, desfăşurînd activităţi în mod organizat pentru îndeplinirea
scopurilor apărării naţionale.
• O armată naţională are în competenţă:
- apărarea teritoriului ţării împotriva oricărui agresor care face uz de forţa militară;
- garantarea suveranităţii şi independenţei statului, a democraţiei constituţionale;
- protecţia cetăţenilor ţării şi ajutorarea lor în situaţii dificile (catastrofe naturale);
- contribuţii active şi concrete în asigurarea securităţii şi apărării colective, împreună cu
celelalte state membre ale alianţelor politico-militare la care statul naţional este parte;
- ajutor umanitar acordat altor state la cerere, sub egida unor organizaţii
internaţionale de securitate.
• În statele naţionale suverane, serviciul militar, privit ca experienţă de viaţă, are încă
o contribuţie importantă la formarea percepţiei sociale a populaţiei asupra rolului,
utilităţii şi legitimităţii armatei în societate. În cultura şi psihologia fiecărei naţiuni,
serviciul militar şi profesia militară au o semnificaţie aparte, iar Armata are o imagine
favorabilă, fiind percepută ca purtătoare a unor valori naţionale specifice, şi ca
instrument capabil să le apere, mai ales în momente critice.
• În mod tradiţional, Armata naţională este o componentă a societăţii în care ea
fiinţează, fiind percepută de către populaţie ca sursă de încredere şi factor de stabilitate,
16

îndeosebi în situaţii de criză internă sau externă. Aceasta dispune de o anumită
autonomie de acţiune, folosind resursele informaţionale, energetice şi umane pentru a
îndeplini cu eficienţă misiunile încredinţate de naţiunea respectivă.
• Armata - expresia gândirii şi acţiunii naţionale -, execută misiuni specifice destinate
apărării naţiunii împotriva oricărei agresiuni militare externe, dar şi să garanteze ordinea
publică internă, siguranţa şi securitatea cetăţenilor etc. Determinarea socială a misiunilor
încredinţate este expresia nevoii cetăţenilor de a fi în siguranţă, de a putea trăi şi munci în
linişte şi deplină securitate individuală şi naţională.
• Orice stat naţional este preocupat de:
- fundamentul juridic al existenţei Armatei, ca instituţie a statului cu misiuni
specifice în ceea ce priveşte securitatea naţională şi apărarea ţării;
- temeiul legal al obligativităţii cetăţenilor de a-şi apăra ţara, la nevoie; caracterul legal şi
legitim al utilizării forţei, respectiv a violenţei, în înfăptuirea misiunilor Armatei;
- baza legală a participării armatei la misiuni în afara graniţelor naţionale;
- caracterul legitim şi legal al utilizării forţei, respectiv a violenţei, în îndeplinirea
misiunilor Armatei.
• Misiunile Armatei sunt expresia acţiunii unor factori de natură socială, exprimaţi în:
consens naţional privind rolul Armatei în societate, funcţiile sociale ale Armatei,
atitudinea socială faţă de Armată, apărarea ţării şi executarea serviciului militar.
Acestea comportă şi o determinare psihosocială, reprezentată atât de contextul social în
care fiinţează Armata, cât şi de caracteristicile psihologice ale naţiunii: percepţia socială
a armatei; încrederea populaţiei în armată ca instituţie a statului; mentalităţile existente
privind armata şi executarea serviciului militar.
• Misiunile Armatei naţionale definesc rolul şi status-ul acesteia în statul de drept,
expresie a mandatului încredinţat de către societate privind securitatea şi apărarea ţării,
cât promovarea intereselor naţionale în lume.
• Armata naţională îndeplineşte:
- misiuni generale: (definite în Constituţia ţării) - care se referă la garantarea
suveranităţii, independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a
democraţiei constituţionale;
- misiunile speciale: care privesc garantarea democraţiei constituţionale, participarea unor
structuri la executarea unor misiuni în afara frontierelor, desfăşurarea unor acţiuni de
ajutorare a populaţiei în caz de calamităţi naturale (alunecări de teren, cutremure de pământ,
incendii devastatoare, inundaţii, viscole etc.).
2. Armată (forţă) multinaţională:raţiune existenţială şi competenţă materială
• În situaţii de criză internaţională, sub egida O.N.U. sau N.A.T.O., naţiunile creează
forţe multinaţionale, pentru gestionarea crizelor de securitate. Acţiunea conjugată a acestora
în „operaţii întrunite multinaţionale” este rezultatul constituirii unor alianţe sau coaliţii
între naţiuni. Acestea asigură cadrul necesar pentru îndeplinirea scopurilor şi obiectivelor
comune, ţinând cont de realităţile politico-diplomatice, constrângerile, limitările şi
obiectivele ţărilor membre, precum şi ale celor participante sau contributive. În literatura de
17

specialitate şi regulamentele specifice se utilizează expresiile „operaţii de pace”şi
„operaţii întrunite multinaţionale”.
• „Operaţiile de pace” constau în prevenirea conflictului, realizarea păcii,
construcţia păcii, menţinerea păcii şi impunerea păcii, iar „operaţiile întrunite
multinaţionale” au în vedere oprirea, moderarea şi terminarea ostilităţilor între două
părţi beligerante (state sau actori beligeranţi în interiorul unui stat), prin intermediul
intervenţiei imparţiale a unei a treia părţi, de regulă, o Forţă Multinaţională pentru
Menţinerea Păcii. În ultimii ani, O.N.U. a extins, în mod semnificativ, tipul operaţiilor
militare de menţinere a păcii, incluzând activităţi umanitare, precum protecţia ajutoarelor
umanitare şi a refugiaţilor.
• Forţele militare multinaţonale participante utilizează o gamă largă de procedee, precum:
negocieri, mediere, arbitraj între părţile aflate în conflict şi mijloace juridice ale dreptului
internaţional, în scopul păstrării, restaurării sau impunerii păcii.
• Statele democratice, suverane, participă la misiuni şi operaţii militare în afara teritoriului
statului naţional în virtutea unei legi speciale. Potrivit cazuisticii în materie, misiunile şi
operaţiile la care participă forţele armate în afara teritoriului statului naţional sunt: de apărare
colectivă în cadrul N.A.T.O. sau de asigurare a securităţii statelor membre ale U.E.; de
răspuns la crize; de pace; de asistenţă umanitară.
• Misiunile şi operaţiile respective pot fi desfăşurate sub mandatul O.N.U. sau al O.S.C.E.,
sub conducerea N.A.T.O. sau U.E., precum şi în cadrul unor coaliţii sau la solicitarea statului
afectat. Forţele armate pot participa la misiunile şi operaţiile respective, în condiţiile legii şi
potrivit obligaţiilor asumate de statul respectiv prin tratate.
• Printre misiunile de luptă îndeplinite, se relevă:
- apărarea locurilor patrimoniale;
- asistenţă medicală şi asistenţă pentru persoanele deplasate sau a refugiaţilor;
- coordonarea şi susţinerea prezenţei civile internaţionale;
- distrugerea armelor capturate de la beligeranţi sau de la inamici;
- interdicţia contrabandelor de arme peste graniţă;
- distrugerea câmpurilor de mine lăsate de beligeranţi;
- securitatea şi ordinea publică şi siguranţa minorităţilor etnice;
- securitatea graniţelor;
- susţinerea efortului umanitar internaţional;
- susţinerea instituţiilor civile şi a legilor necesare revenirii la normalitate.
3. Alianţe politico-militare
• Alianţa politico-militară este un sistem de securitate colectivă, un aranjament
formal (prin tratat şi/sau organizaţie) între state care îşi asumă obligaţia de a veni în
apărarea unuia dintre membri în cazul în care acesta este victima unui atac din partea
unui stat din afara Alianţei. În zilele noastre, cea mai puternică şi stabilă alianţă în plan
miltar este Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.).
• Ideea de bază a Alianţei era aceea a realizării unei apărări comune, credibile şi
eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se prevede că: „Părţile convin că un
18

atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de
Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor şi, în consecinţă, dacă se va produce
un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau
colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va da
asistenţă Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat
cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea
forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice”.
• N.A.T.O. s-a format din state independente, interesate în menţnerea păcii şi
apărarea propriei independenţe prin solidaritate politică şi printr-o forţă militară
defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze şi, dacă ar fi necesar, să răspundă
tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre.
• Pentru a contrabalansa N.A.T.O., U.R.S.S. şi statele aliate (ţările din răsăritul Europei,
cu regimuri comuniste) au format Pactul de la Varşovia, numit oficial Tratatul de prietenie,
cooperare şi asistenţă mutuală. Crearea acestui pact, iniţiat de către Nikita Hruşciov, a fost
grăbită de integrarea Germaniei de Vest “remilitarizată” în N.A.T.O. prin ratificarea de către
ţările ocidentale a Înţelegerilor de la Paris..
V. SITUAŢII CONFLICTUALE ÎN CARE ESTE IMPLICATĂ ARMATA
(FORŢELE ARMATE)
• În viaţa socio-politică, în anumite conjuncturi, există premise care declanşează tensiuni
între indivizi sau grupuri şi degenerează în conflicte deschise. Acestea sunt numite „situaţii
conflctuale”, adică momente în care cei implicaţi nu mai tratează lucrurile în manieră
generală, ci prin atitudini potrivnice, violent exprimate. Principalele situaţii conflictuale
sunt crizele socio-politice (crize sistemice, crize de securitate şi crize politico-militare),
precum şi conflictele (nearmate şi armate).
1. Crizele socio-politice
• Termenul „criză” este folosit, deopotrivă, pentru a descrie schimbări care au loc în
perioade de timp fie foarte scurte sau foarte lungi, dar şi pentru a descrie dificultăţi
economice persistente, prăbuşirea unor civilizaţii, accidentele din sistemul financiar,
prăbuşirea acţiunilor la bursele internaţionale.
• Principalele procese socio-politice generatoare de criză sunt:
- pe plan economic: accentuarea criminalităţii economico-financiare; apariţia şi
proliferarea economiei subterane, parazitismului şi terorismului economic; deteriorarea
gravă a infrastructurilor economice; instabilitatea economică şi sporirea dificultăţii
procurării resurselor; migraţia masivă a forţei de muncă în afara graniţelor; scăderea
drastică a produsului intern brut şi a nivelului de trai.
- pe plan politic: apariţia şi proliferarea corupţiei, extremismului şi terorismului politic;
desfăşurarea campanii electorale murdare şi violente; creşterea numărului partidelor şi
mişcărilor politice extremist/anarhiste; creşterea neîncrederii populaţiei în clasa politică;
exacerbarea luptei pentru puterea politică; lipsa de realism a programelor de guvernare;
19

- pe plan social: creşterea anomiei sociale; corupţia şi traficul de influenţă;
degradarea sistemului de valori naţionale; creşterea ratei infracţionalităţii şi a
criminalităţii; instabilitate socială şi ample mişcări sociale; proliferarea criminalităţii
transfrontaliere etc.
• Criza reprezintă etapa sau momentul dificil al raporturilor economice, politice şi
sociale, care apare ca urmare a acumulării unor disfuncţii cronice şi mari tensiuni, pe
fondul deteriorării situaţiei generale. Unii cercetători occidentali definesc criza ca un
moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat.
• Crizele sunt clasificate, după:
- calitatea entităţilor implicate: inter-etnice, religioase, instituţionale, profesionale etc.;
- domeniul în care se produc: crize politice, economice, financiare, morale, militare,
demografice, alimentare, energetice, ecologice, educaţionale etc.;
- intensitate: de joasă intensitate, de intensitate medie şi de mare intensitate;
- nivelul de manifestare: crize de nivel individual şi crize de grup;
- spaţiul de manifestare, geografic: la nivel local, naţional, continental şi planetar.
• Crizele trec, de regulă, prin următoarele etape: anormalitate, pre-criză, criză şi conflict
(război). Trecerea de la normalitate la anormalitate nu este totdeauna sesizabilă la timp şi nu
cunoaşte un prag critic, adică o linie de despărţire clară şi distinctă. Anormalitatea poate fi
sesizată foarte târziu, când situaţia deja se complică. Dacă intervine şi al doilea prag critic,
acesta semnifică momentul de trecere de la criză la conflict violent (război).
1.1. „Crizele sistemice”
• În orice sistem socio-politic violent sau ineficient se dezvoltă „crize economice”,
„crize politice” sau „crize” care paralizează statele, făcându-le nefuncţionale. Criza
sistemului socio-politic se evidenţiază atunci când se conturează interesul ca în sistem să
se înfrunte indivizi sau grupuri socio-politice cu interese incompatibile, de durată.
În situaţia în care procesul de acumulare ia forma distrugerii capitalului apar semnele
„crizei economice”. Aceasta afectează starea de securitate a oricărei organizări sociale,
induce germenii „stării de criză” şi generează violenţă socio-politică.
„Criza politică” este o juxtapunere de crize, care conduc la o criză generală a
democraţiei (puterea poporului). Aceasta constituie, în acelaşi timp o criză de
reprezentare (exprimând ruptura între „clasa politică” şi popor), o criză de participare
(exprimată prin deteriorarea raportului dintre popor şi „clasa politică”) şi o criză de
angajament (datorită birocratizării elitelor politice).
1.2. Crizele de securitate
„Criza de securitate” este conflictualitatea generalizată în interiorul unui sistem de
securitate, generată de implicarea violentă a unor actori care se raportează la simboluri,
interese sau necesităţi incompatibile sau ireconciliabile. Acestea afectează, concomitent,
componenta fizică şi simbolică a sistemului, prin trecerea succesivă de la starea de pace
la diferend, confruntare şi conflict armat.
• O „criză de securitate“ are o etapă de escaladare, care cuprinde stările de „diferend”,
„confruntare” şi „conflict armat”, generatoare de tensiuni, precum şi o etapă de
20

egres. Momentul trecerii de la o etapă la alta poate să survină după oricare din stările
care definesc evoluţia „crizei“:
- starea de „diferend” pune în evidenţă ameninţarea la adresa obiectivelor prioritare,
fiind caracterizată prin tulburarea legăturii între unităţile sistemului, instaurarea unei
stări de vigilenţă sporită şi a unei atitudini de descurajare şi intimidare; principalele
activităţi de gestionare constau în intensificarea culegerii de informaţii, identificarea şi
planificarea reacţiei;
- starea de „confruntare” este faza superioară „crizei“, când unităţile sistemului
socio-politic recurg la acţiuni violente, precum: desfăşurarea unor exerciţii militare, prin
redislocări de forţe şi formularea ultimatum-urilor; principalele acţiuni se desfăşoară în
scopul limitării crizei, în paralel efectuându-se pregătirile pentru conflictul armat;
- starea de „conflict armat” reliefează faptul că prevenirea ,,crizei“ a eşuat, existând
posibilitatea (dar nu inevitabilitatea) desfăşurării conflictului;
- regresul crizei de securitate este definit două etape: detensionarea situaţiei -
caracterizată prin reducerea violenţei de către „actorii” implicaţi şi noua stabilitate -
care reprezentă un nou status-quo acceptat de către toţi „actorii“ implicaţi.
1.3. Criza politico-militară
Criza politico-militară exprimă o „situaţia-limită” în care se poate afla organizarea socială
datorită guvernării violente sau ineficiente, neputinţei puterii poltice de a o soluţiona şi apelului
la măsuri „de forţă” prin implicarea organizaţiei militare transformată în „instrument de
putere”, care este incapapabilă să gestioneze violenţa prin mijloacele legale conferite de popor
prin puterea sa (democraţia).
• Criza politico-militară este o situaţie creată prin trecerea de la starea de pace -
caracterizată însa de anumite condiţii tensionale (criza latentă) - la starea de conflict, în
cadrul căreia una sau toate părţile implicate au folosit violenţa pentru impunerea prin forţă a
obiectivelor sau a intereselor proprii. Criza politico-militară este o „criză” concomitentă a
puterii politice violente sau ineficiente şi a forţelor armate transformate în instituţie a statului
ideologic, incapabile să prevină şi să soluţioneze „crizele sociale”, deci să-şi îndeplinească,
prin acţiuni politico-militare, atribuţiunile care le revin prin Constituţie faţă de naţiune.
• În orice variantă, criza politico-militară reprezintă cel mai mare pericol pentru o
naţiune şi pentru statul naţional, întrucât îi agresează „spiritul” (geneza) şi „patria”,
produce o stare de insecuritate generalizată şi distruge democraţia, ca putere sa
poporului de a gestiona naţiunea în „stare de securitate”.
• În limbaj politico-militar se vorbeşte de managementul crizelor, care cuprinde un set de
măsuri şi acţiuni destinate a împiedica evoluţia conflictului spre război. Marii actori politicomilitari
caută diferite formule sau pretexte pentru a legitima folosirea forţei şi intervenţia
militară, pe care încearcă să le legitimeze prin sintagmele: autodeterminare (în scopul sprijinirii
luptei pentru autodeterminare a unui grup) şi autoapărare (intervenţia într-un stat vecin, ca
răspuns la incursiuni militare efectuate împotriva propriului teritoriu).
21

2. Conflicte/războaie
• Conflictul este definit ca antagonism, ceartă, ciocnire, dezacord, diferend, discuţie
(violentă), neînţelegere, război. Termenul conflict este utilizat îndeosebi în istoria artei
militare pentru definirea războiului, ca un „conflict armat” (de durată) între două sau
mai multe grupări, categorii socio-politice sau state, pentru realizarea prin forţă a unor
interese economice, militare şi politice. Lexicoanele militare nu definesc noţiunea de
„conflict” sau sintagma „conflict militar”.
• Pe fond, conflictul exprimă contradicţia între idei, interese sau sentimente ale unor
indivizi sau grupuri socio-umane, care generează o situaţie controversată, urmată de stare de
duşmănie, divergenţă şi de ciocnire materială sau morală violentă. Conflictul constituie
treapta de maximă ascuţire în evoluţia unor contradicţii antagoniste între indivizi,
grupuri socio-politice, state.
De aceea, este definit din dublă perspectivă, psiho-sociologică:
- psihologic = lupta de tendinţe, de interese, situaţie în care se găseşte un individ
supus unor forţe vectorial opuse şi de puteri aproape egale;
- sociologic = fenomen semnificând opoziţia deschisă, lupta între indivizi, grupuri,
clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice,
rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacţiunilor sociale.
• Orice conflict are cauze manifeste şi potenţiale, arie de cuprindere, faze pe care le
parcurge, modalităţi de rezolvare, efecte directe şi indirecte. De regulă, conflictul este
momentul de maximă intensitate pe scala desfăşurării crizei. Ştiinţa care studiază motivele,
cauzele şi consecinţele generatoare de conflicte, precum şi soluţiile de ieşire din conflict, se
numeşte conflictologíe. Această disciplină ştiinţifică se află la intersecţia mai multor ştiinţe,
precum psihologia, sociologia, pedagogia, dreptul, politologia, managementul şi etica.
2.1. Conflicte armate (războaie):
• Din perspectiva organizaţiilor militare este foarte importantă ciocnirea materială
violentă, cu mână armată (manu militari), adică confictul armat, care poate fi:
- conflict internaţional = diferend între două sau mai multe state;
- conflict intern = diferend între două grupuri politice din interiorul unui stat;
- conflict de frontieră = ciocnire între unităţi militare însărcinate cu paza frontierei
între două state.
• Conflictul armat este o stare a unei complexităţi sociale la care se ajunge când cel
puţin un grup social, neînţelegând corect natura şi cauzele unei stări conflictuale, speră
să impună o anumită rezolvare cu mijloace violente, de natură militară.
Ideologii îl interpretează ca „stare de beligeranţă” care le permite folosirea „forţelor
armate”, atât ca instituţie care îndeplineşte o misiune politică (aceea de apărare a statului), cât
şi ca grup socio-politic armat ce încearcă să obţină un deznodământ favorabil evenimentelor şi
să impună finalităţi favorabile situaţiei conflictuale.
• Cazuistica în materie scoate în evidenţă două tipuri principale de conflicte armate:
conflicte interstatale (internaţionale) şi conflicte intrastatale (neinternaţionale) armate.
22

Conflictul internaţional armat este forma de luptă armată dintre doi subiecţi de drept
internaţional, care nu echivalează cu războiul, pentru că recurgerea la acţiuni de ostilitate şi
violenţă este limitată şi circumscrisă, nu este însoţită de voinţa de a face război şi nu
provoacă, în consecinţă, stare de război. Conflictul neinternaţional armat reprezintă una din
formele cele mai ascuţite ale luptei între forţele politice, sociale şi militare dintr-un stat, care
intervine atunci când orice formă de dialog nu mai este posibilă.
2.2. Tipologia războaielor actuale
• Războiul este o formă universală de luptă armată, care există din cele mai vechi timpuri.
Aceasta devine astăzi tot mai subtilă, atât datorită mijloacelor de care dispun entităţile care se
confruntă, cât şi datorită pericolului pe care-l prezintă conflictul fizic. În conflictele militare
actuale au fost utilizate forţe regulate, îndeosebi forţe speciale, care s-au confruntat cu forţe
regulate, dar şi neregulate, cu luptători de gherilă, terorişti, elemente etnice, religioase etc.
• Războiul este exprimat printr-o acţiune umană violentă, de durată şi de amploare,
planificată şi desfăşutată între forţele armateale unor state inamice. Acesta poate avea evoluţii
şi desfăşurări imprevizibile şi haotice, cu efecte greu de anticipat. Tipurile dominante de
acţiune cuprind la început, armată contra armată, iar pe măsura extinderii războiului, acestea
implică: forţe de gherilă contra forţe regulate, acţiuni de compromitere a guvernelor, liderilor
politici şi personalităţilor, dar şi acţiuni de embargo, gherilă, terorism, corupţie, fanatism etnic
şi religios, dezinformare, influenţare psihologică etc.
• În zilele noastre, se vorbeşte de noul tip de război, un război fluid, cu intensităţi diferite,
integral şi imprevizibil, care corespunde noului tip de civilizaţie. Actualele conflicte armate au
caracterul unor războaie disproporţionate şi, în acelaşi timp, al unor războaie asimetrice, la care
se participă, în diferite ipostaze, patru mari tipuri de entităţi:
- armate moderne, profesioniste, care aparţin unor mari puteri, care desfăşoară acţiuni de
luptă sau postconflict, sub mandat ONU sau în virtutea responsabilităţilor asumate;
- forţe multinaţionale de stabilitate (stabilizare), care acţionează sub mandat O.N.U.;
- forţe înarmate guvernamentale (ale ţării-gazdă), care sprijină procesul de stabilizare şi
preiau treptat gestionarea conflictualităţii locale;
- forţe rebele (gherile, insurgente, teroriste, ale traficanţilor şi lumii mafiote etc.), care
acţionează la nivel local sau în reţele transfrontaliere.
• Clasificarea cea mai des uzitată a războaielor actuale evidenţiază:
- război bazat pe reţea - produs al tehnologiei performante, care favorizează
dimensiunile strategice ale războiului;
- război asimetric - datorat apariţiei armei nucleare şi sistemelor de arme de mare
precizie, care au accentuat disproporţionalitatea, au făcut posibil războiul non-contact şi
au generat flexibilitatea şi fluiditatea ripostei;
- război informaţional („război rece”) - în care informaţia, inteligenţa şi tehnologia
militară vor avea un rol hotărâtor.
Tendinţele fizionomiei războiului modern exprimă interesele „centrelor de putere” şi
a polilor de putere în curs de constituire, precum şi procesul de modernizare a resurselor
fizice de purtare a războiului, precum şi a informaţiei şi comunicării.
23

2.3. Actorii politico-militari implicaţi în războaie
Conflictele recente arată că fenomenul politico-militar violent continuă să domine
gândirea şi acţiunea unor actori ai mediului internaţional de securitate.
• Principalii actori politico-militari ai lumii contemporane sunt identificaţi în entităţi
socio-politice (state) autodefinite sau recunoscute ca Mari Puteri (denumite şi superputeri
sau supraputeri) sau Puteri Medii (regionale), alianţe politico-militare (gen Tratatul de la
Varşovia, N.A.T.O.), asociaţii de state suverane (gen Uniunea Europeană) organizaţiile
internaţionale de securitate (gen O.N.U. şi O.S.C.E.) şi statele naţionale.
Acestora li se adaugă aşa-numiţii actori non-statali, reprezentaţi de grupările politice
extremiste, organizaţiile teroriste naţionalist/extremiste sau de factură fundamentalistreligioasă,
mişcările anarhiste, mişcările anarho-insurecţioniste. Aceştia, denumiţi generic
forţe provocatoare de dezordine, îşi dezvoltă potenţialul politico-militar, cu puterea sa de
influenţare, pentru a-şi impune ori apăra aşa-zisul interes de securitate prin acţiuni violente
îndreptate împotriva ordinii instituite şi recunoscute în relaţiile internaţionale.
• În orice mediu de securitate, interesele de securitate se exprimă prin raporturi de
dominaţie de către entităţile socio-politice care-şi arogă statutul de putere sau sunt
recunoscute ca puteri, din interes sau teamă, de către ceilalţi actori politico-militari.
În categoria acestora intră Mari Puteri (superputeri, supraputeri, hiperputeri) şi
Puterile Medii, care construiesc şi reconstruiesc sferele de influenţă.
Puterile Medii sunt unele state mai influente pe scena internaţională decât celelalte,
dar mai puţin influente decât Marile Puteri. Sintagma a fost folosită mai ales în perioada
conferinţelor de pace care au avut loc după primul război mondial, încercându-se chiar
legitimarea acesteia. În viziunea unor analişti, Putere Medie ar fi sinonimă cu Putere
regională - care semnifică un stat-lider într-o regiune geografică.
• Alianţele politico-militare se constituie fie pentru a tranşa, prin forţă, o situaţie geopolitică
în folos propriu, fie pentru a administra consecinţele unui război în cadrul unei balanţe de
putere acceptată de cei doi adversari. Alianţa Nord-Atlantică (N.A.T.O.) constituie expresia
cea mai elocventă a nevoii de protejarea a interesului de securitate în cadrul alianţelor politicomilitare
cu caracter defensive, fiind concepută ca asociere de state suverane, unite în hotărârea
lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări.
• asocierilor de state democratice şi suverane (gen Uniunea Europenă) devin actori
politico-militari din necesitatea apărării commune împotriva ameninţărilor.
• organizaţiilor internaţionale de securitate (O.N.U. şi O.S.C.E.) şi-au creat şi
instrumente de reglementare paşnică a conflictelor dintre state. Statele membre le-au
conferit competenţe privind coordonarea acţiunilor politice, economico-financiare,
sociale, juridice şi militare internaţionale împotriva ameninţărilor comune, îndeosebi a
terorismului mondial, a crimei organizate, traficului de droguri şi corupţiei, a proliferării
armelor de distrugere în masă şi a căilor de procurare a acestora.
• Statele naţionale, ca state suverane, sunt preocupate de instituirea şi întreţinerea
unei securităţi democratice, juste şi egale pentru toţi cetăţenii. Acestea se află în
permanenţă sub presiunea centrelor de putere, apără interesul de securitate al naţiunilor
24

pe care le gestionează prin măsuri de ordin informativ (cunoaştere) informativ şi, în
ultimă instanţă, prin forţă. Ele sunt sunt obligate să-şi adapteze conceptele utilizate în
domeniul securităţii în funcţie de cerinţele şi presiunile mediului de securitate.
• Actorii non-statali (aşa-numitele forţe provocatoare de dezordine) sunt reprezentaţi de
grupările politice extremiste, organizaţiile teroriste naţionalist/ extremiste, mişcările anarhiste,
mişcările anarho-insurecţioniste, organizaţiile teroriste de factură fundamentalist-religioasă.
Acestora li se adaugă corporaţiile multinaţionale, considerate de către unii analişti drept
principalii agresori ai săracilor lumii. Majoritatea acestor grupări practică un terorism urban,
reminiscenţă a mişcării anarhiste din secolul al XIX-lea, a cărei filosofie revoluţionară a fost
adaptată la teoriile sociale marxiste, leniniste ori troţkiste.
VI. TRANSFORMĂRI PRIVIND FIZIONOMIA RĂZBOAIELOR CLASICE
• Războiul, ca instrument al politicii, se înscrie pe coordonatele flexibile sau inflexibile
ale politicii violente. Acesta îmbină caracteristici ale filosofiei socio-politice cu legile şi
principiile luptei armate, cât şi cu cele ale altor tipuri de confruntare. Analiştii militari
consideră că războiul este un mijloc de deblocare a unei situaţii strategice în spaţiul
confruntării. Însă, prezentarea războiului, preluată îndeosebi de către propagatorii fiolsofiei
politice, generează neechivalenţe de interpretare, întrucât împart forţele care se confruntă în
„cel bun” şi „cel rău”.
• Tipul clasic de război este războiul pentru care s-au pregătit şi se mai pregătesc cele
mai multe state şi armatele acestora, semnificând, pe fond, o „confruntare armată
contra armată”. Este un război al trecutului, cu reminiscenţe prezente, dar care vor fi
eludate în următorul deceniu, în războiul viitorului. Este puţin probabil ca războiul clasic
să dispară din panoplia pregătirii armatelor şi confruntării armate. Cele mai multe dintre
ţările dezvoltate, care fac parte din N.A.T.O., dar şi state din afara Alianţei, continuă să
folosească strategii de pretătire şi de luptă după canoanele războaielor clasice.
• În spaţiul de interes strategic al României, războiul clasic va continua să îmbrace
următoarele forme:
- război de apărare a ţării, în forma clasică, adaptată mutaţiilor produse în planul
sistemelor de arme şi al ameninţărilor la adresa statelor;
- război de apărare a ţării - ca sistem de acţiuni militare duse pe cont propriu, până
la intervenţia NATO, pentru sprijin;
- participarea la apărarea colectivă în afara frontierelor, în NATO (potrivit prevederilor
art. 5 din Tratatul de la Washington).
• Războiul, ca realitate a lumii actuale, îşi adaptează permanent fizionomia, iar lupta
armată, ca instrument al forţei violente, se desprinde de tiparele clasice, tradiţionale.
Deşi se recunoaşte că lupta armată reprezintă acţiunea umană cu efecte dezastruoase,
unii oameni nu au renunţat la ea confruntarea armată, lucrând de zor la perfecţionarea
cunoştinţelor, forţelor şi mijloacelor de nimicire a adversarului. Se apreciază că războiul
25

clasic va deveni în următorii 10-20 de ani, război înalt tehnologizat, cu forma lui
concreta, deja cunoscută, război bazat pe reţea.
1. Războiul asimetric
• După terminarea războiului rece, în spaţiul de securitate euroatlantic s-au diminuat
semnificativ ameninţările clasice. În schimb, a apărut un alt tip de ameninţări, numite de
către marii actori politico-militari, „ameninţări asimetrice”. Printre acestea se relevă:
- conlucrarea dintre contrabandişti, fanaticii religioşi, traficanţii de armament,
seniorii drogurilor şi terorişti pentru destructurarea ordinii politice instituite;
- extinderea necontrolată şi de o violenţă extremă a terorismului în spaţiul de interes
strategic al marilor actori politico-militari.
• Promotorii ameninţărilor asimetrice sunt, îndeosebi, actori nonstatali (grupurile de
insurgenţi, grupările de terorişti, reţelele de crimă organizată transnaţională etc.), cu mentalităţi
extrem de agresive, distructive. Convingerile lor sunt mobilizate spre răzbunare, violenţă,
sacrificiu şi război, iar acţiunile pe care le organizează şi le desfăşoară nu urmează canoanele
războiului clasic. Aceştia formează un inamic prezent în cele mai diverse locuri de pe pământ,
dar în special în spaţiile de interes strategic ale marilor actori politico-militari.
• Astăzi se vorbeşte de „conflict de generaţia a patra”, în care războiul şi pacea se
amestecă, iar lupta armată se schimbă radical. Printre elementele vizibile implicate în
acest conflict se află: crima organizată, insurgenţa, luptele fratricide, traficul de
persoane, traficul ilicit de arme şi mijloace de distrugere în masă, terorismul.
Confruntările între armate înzestrate cu armament şi tehnică de luptă ultramodernă, cu
un adversar dotat cu arme uşoare sau fără arme, au generat un nou tip de război, numit
convenţional „războiul asimetric”.
• Evenimentele din 11 septembrie 2001 au adus în atenţia strategilor din Europa
forme şi modalităţi de desfăşurarea acţiunilor militare pe care S.U.A. le experimentaseră
în anii ’60 - ’70 ai secolului trecut în Vietnam, iar Uniunea Sovietică, zece ani mai
târziu, în Afganistan. Războiul antiinsurgenţă şi antigherilă au fost aduse din nou
teoreticienilor militari, care constată că lupta armată se configurează pe două dimensiuni:
- caracterul distrugător al acţiunilor teroriste, gherillei şi insurgenţei (ripostele fiind
pe măsură sau chiar disproporţionate);
- caracterul disuasiv şi constructiv al forţelor implicate în procesul de gestionare a
crizelor şi conflictelor.
• „Războiul asimetric” este un concept elaborat de S.U.A., ca urmare a percepţiei
aşa-numitelor ameninţări asimetrice, fiind preluat de aproape toate statele, inclusiv de
România. Acesta reprezintă tipul de război în care una dintre părţile implicate (stat,
coaliţie de state) luptă în mod convenţional, iar cealaltă parte (actor nestatal, mişcare
politică etc.) nu respectă legile şi regulile războiului, utilizează noi sisteme de armament
sau o doctrină nouă de luptă).
• La origine, război asimetric/neconvenţional însemna războiul dintre doi sau mai
mulţi actori, ale căror puteri militare erau diferite semnificativ. Astăzi, teoreticienii
militari tind să extindă asimetriile strategice sau tactice. Astfel, „războiul asimetric” se
26

poate referi la un conflict în care resursele celor doi beligeranţi diferă esenţial şi, în
luptă, fiecare interacţionează încercând reciproc să-şi descopere şi să atace puntele slabe.
Aceste bătălii implică strategii şi tactici ale războiului neconvenţional, combatanţii „mai
slabi” căutând să folosească strategii diverse pentru escamotarea deficienţelor
cantitative sau calitative.
• Specialiştii vorbesc de asimetrii în privinţa fizionomiei adversarilor, a idealurilor
urmărite, precum şi a metodelor adoptate pentru a contracara avantajul adversarului şi a-i
submina voinţa, credibilitatea şi influenţa. Asimetria sporeşte eficacitatea acţiunilor
teroriste şi insurgente, întrucât:
- terorismul conferă grupurilor mici mijloacele pentru a ataca cu succes o forţă mai
puternică, pe care grupurile teroriste nu o pot angaja într-o acţiune militară de tip classic;
- insurgenţa (sau gherilla) foloseşte tactici menite să slăbească puterea combativă a
inamicului/ocupant şi să câştige sprijinul populaţiei.
• Conflictele armate au devenit efectiv asimetrice după fabricarea bombei nucleare şi
a armamentelor de înaltă precizie. Acestea au accentuat disproporţia şi au făcut posibil
războiul non-contact, provocând riposta haotică. Din acest punct de vedere, „actele
teroriste” pot fi considerate modalităţi ale războiului asimetric, utilizând mijloace nonconvenţionale
asimetrice pentru anihilarea ţintelor. Astfel, forţele oarbe se manifestă
fără să mai respecte nici o lege.
• Conflictele armate asimetrice sunt componente incipiente ale războiului haotic. Acestea
devin tot mai ameninţătoare, chiar dacă există deja strategii de vârf pentru controlul unor astfel
de confruntări. Actualele conflicte armate din Afganistan, Irak, Cecenia şi Orientul Apropiat au
caracterul unor războaie disproporţionate şi, în acelaşi timp, al unor războaie asimetrice, în care
se participă, în diferite ipostaze, patru mari tipuri de entităţi:
- armate moderne, profesioniste, care aparţin unor mari puteri sau unor ţări
dezvoltate, care desfăşoară acţiuni de luptă sau postconflict, sub mandat ONU, sau în
virtutea responsabilităţilor asumate;
- forţe multinaţionale de stabilitate (stabilizare), care acţionează sub mandate ONU;
- forţe înarmate guvernamentale (ale ţării-gazdă), care sprijină procesul de stabilizare
şi preiau treptat gestionarea conflictualităţii locale, protecţia cetăţenilor, a proprietăţii şi
apărarea ordinii de drept;
- forţe rebele (gherile, insurgente, teroriste, ale traficanţilor şi lumii mafiote etc.), care
acţionează exclusiv prin mijloace asimetrice, de regulă, local sau în reţele transfrontaliere.
2. Războiul bazat pe reţea şi tehnologie de vârf
• Expresia „războiul bazat pe reţea” reprezintă un concept nou, care revoluţionează
atât acţiunile militare în teatrul de operaţiuni, cât şi întreaga filozofie a războiului.
Acesta a fost creat şi utilizat prima dată în S.U.A., fiind experimentat în campaniile la
care au participat trupele americane după încheierea războiului rece.
Războiul bazat pe reţea este un rezultat al dezvoltării economice, îndeosebi a înaltei
tehnologii şi tehnologiei informaţiei care au impus un salt substanţial în politicile
27

ăzboiului. La baza războiuui bazat pe reţea stau, în principal, înalta tehnologie (high
tech) şi tehnologia informaţiei (IT).
• Războiul bazat pe reţea constituie materializarea noii revoluţii în domeniul militar.
Acesta se fundamentează pe integrarea în reţele reale şi virtuale a:
- sistemelor (senzorilor) de culegere şi prelucrare a informaţiei;
- sistemelor de comandă şi control;
- sistemelor de arme (platformelor de luptă).
Această integrare asigură accelerarea ciclului de conducere, astfel încât decalajul între
informaţie şi lovire să fie redus la minim, acţiunea (reacţia) tinzând să devină astfel instantanee.
• Noul concept se bazează pe avantajele profunde oferite de combinaţia dintre
organizare-planificare şi circulaţia informaţiei. Rezultanta acestei combinaţii va fi
cunoaşterea în detaliu, în timp cât mai apropiat de cel real, a spaţiului luptei, dar şi a
evenimentelor semnificative din zonele limitrofe acestuia. Prin dezvoltarea nestingherită
a componentelor războiului bazat pe reţea, această cunoaştere ar putea acoperi întregul
glob pământesc, devenit atunci spaţiu strategic unic.
• Războiul bazat pe reţea are o puternică încărcătură politico-ideologică. Politicile opuse,
subversive, precum şi strategiile de punere a lor în practică au depăşit frontierele statale,
devenind regionale sau globale. Actorii politico-militari îşi construiesc acţiunile în reţele
disimulate în societate, fapt ce le face greu de identificat, localizat şi contracarat. Marii actori
politico-militari utilizează politici difuze, cu elemente de transparenţă, dar şi de profundă
conspirativitate, cu componente legale, dar şi de sfidare a oricăror norme.
• Războiul bazat pe reţea este un război specific societăţii informaţionale, în care se
implică aşa-numiţii “actori politico-militari”. Aceştia urmăresc realizarea unor obiective
strategice referitoare la accesul la resurse, competiţia economică acerbă, echilibrul strategic,
dominanţa sferelor de influenţă, gestionarea crizelor în spaţiul de securitate.
• Războiul bazat pe reţea se caracterizează prin:
- durata minimă a obţinerii informaţiei şi circulaţia rapidă a acesteia;
- proliferarea sistemelor de arme inteligente şi a comunicării bazate pe reţele;
- utilizarea unor mijloace tehnice produse de economia performantă.
• În războiul bazat pe reţea, forţa strategică cuprinde, de regulă, structuri care
alcătuiesc grila senzorilor; structuri decizionale (comandanţi, state majore etc.); structuri
de execuţie (de lovire, logistice, funcţionale, cibernetice etc.).
• Senzorii sunt instrumentele (mijloace) tehnice folosite pentru comunicare, putând fi
distribuiţi oriunde, într-o reţea dinamică tot mai completă. Structurile senzorilor, care
formează o reţea de senzori, contribuie la cunoaşterea spaţiului luptei, începând cu
culegerea datelor. Reţeaua de senzori cuprinde:
- componenta cosmică (sateliţii);
- componenta aeriană (senzorii de pe avioane, avioane fără pilot, elicoptere, baloane,
alte dispozitive aeriene);
- componenta navală (senzorii de pe nave de cercetare şi supraveghere, de pe navele
de luptă, de pe insulele oceanice etc.);
28

- componenta terestră (senzorii de pe mijloace de cercetare terestră, de pe platformele de
luptă, de la forţele speciale, precum şi cei amplasaţi în reţele strategice permanente etc.);
- componente din ciberspaţiu (senzorii plasaţi în reţeaua Internet, senzorii de
supraveghere a reţelelor proprii);
- elementul uman (cercetătorul, agentul de informaţii).
În războiul bazat pe reţea, problema fundamentală este accesul în timp oportun la
informaţie, adică diseminarea operativă a acesteia. Diseminarea informaţiei cunoaşte trei
etape: etapa telefonului; etapa imaginii TV transmisă prin reţele proprii; etapa Internet.
La ora actuală, se studiază etapa Internet (lărgirea şi securizarea benzii, reţeaua Internet
existând şi nefiind deci nevoie să fie creată).
• Structura decizională este alcătuită din comandanţi, comandamente strategice şi
operaţionale, care elaborează decizia pe baza datelor şi informaţiilor de stare, de
dinamică şi de sistem, a scopurilor şi obiectivelor urmărite. Dacă datele şi informaţiile
echipează toate reţelele, decizia este totdeauna dirijată, are adică un destinatar precis.
• Structura de execuţie este compusă din unităţi şi mari unităţi care acţionează
înapoia unui scut informaţional. Structurile decizionale stabilesc misiunile, oferind
structurilor de execuţie timp mai mult pentru a-şi planifica acţiunile şi libertate sporită în
conceperea modalităţilor de îndeplinire a acestora. Structurile de execuţie trebuie să fie
de tip modular, flexibile, interoperabile, capabile să aplice simultan şi, dacă este posibil,
instantaneu efectele, să prevină fratricidul şi să nu fie surprinse.
VII. RĂZBOIUL INFORMAŢIONAL
• Câştigarea unui război depinde atât de forţa militară brută şi de numărul combatanţilor,
cât, mai ales de elemente care ţin de inteligenţa umană, precum: diversiunea, experienţa
comandanţilor, manipularea opiniei publice, psihicul luptătorilor, spionajul, vicleşugul.
Cazuistica în materie confirmă că războaiele nu se mai poartă doar pe frontul clasic de luptă, în
plan fizic, ci mai ales pe planul inteligenţei şi al psihicului uman. În aceste confruntări este
definitorie capacitatea beligeranţilor de a influenţa sentimentele, atitudinile şi comportamentele
indivizilor, care pot fi fabricate sau induse prin mijloace persuasive.
• Noile tipuri de confruntări iau în considerare cele trei surse ale puterii: forţa fizică,
bogăţia şi cunoaşterea. În zilele noastre, cunoaşterea a devenit puterea la cea mai înaltă
calitate, putând fi folosită pentru a convinge, a pedepsi, a răsplăti şi a transforma
adversarul sau ţinţa umană. Celelalte forţe (elemente ale puterii) depind de cunoaşterea
care este inepuizabilă. Revoluţia tehnologică în domeniul comunicaţiilor a determinat
creşterea importanţei informaţiei, fapt ce a dus la colectarea, procesarea, păstrarea şi
diseminarea acesteia pe distanţe mari şi la mulţi utilizatori.
Dezbaterile asupra problematicii războiului informaţional au scos deseori în evidenţa
problemele tehnologiei moderne, fără a lua însă în discuţie mediul legal internaţional
actual. În prezent, nu există acorduri internaţionale care să se refere în mod special la
29

controlul sau interdicţia războiului informaţional, nici legi al căror text să conţină
explicit sintagma „război informaţional”.
1. Caracteristicile războiului informaţional
• Războiul informaţional constituie totalitatea acţiunilor speciale întreprinse pentru a obţine
superioritatea informaţională asupra adversarului şi, în final, victoria asupra adversarului.
Acestea vizează ţinte din domeniul economic, politic, social sau militar, vizate atât pentru a le
distruge şi paraliza, cât, mai ales, pentru a influenţa procesele decizionale. Astfel, războiul
informaţional face trecerea violenţa fizică, organizată, la violenţa simbolică, având ca suport
influenţarea ostilă. Acest deziderat poate fi atins dacă unul dintre adversari reuşeşte să afecteze
informaţiile, procesele şi sistemele informaţionale ale celuilalt şi să apere propriile informaţii,
procese şi sisteme informaţioanale.
• Războiul informaţional este tipul de conflict specific erei informaţionale, desfăşurat de
către structuri specializate, cu ajutorul unor sisteme informaţionale inteligente, împotriva unor
ţinte determinate, prin utilizarea informaţiei ca armă ofensiv-defensivă, pe baza unor
principii, norme, reguli, strategii şi metodologii de luptă deliberate, în cadrul unor misiuni,
atacuri, campanii sau operaţii care urmăresc cunoaşterea, influenţarea, dominarea şi controlul
atitudinilor, comportamentelor, acţiunilor, voinţei şi deciziilor adversarului/inamicului.
• Războiul informaţional cuprinde acţiuni specifice, desfăşurate atât în vreme de
pace, cât şi pe timp de confruntare militară, împotriva informaţiilor sau sistemelor
informaţionale ale adversarului, concomitent cu protejarea propriilor informaţii şi
sisteme informaţionale. Cu alte cuvinte, acesta constituie totalitatea operaţiilor
informaţionale desfăşurate de către structuri specializate pentru realizarea unor obiective
de ordin tactic, operativ şi strategic. Protagoniştii războiului informaţional acţionează de
la început pentru a-şi asigura superioritatea în domeniul informaţiei şi de a-l împiedica
pe adversar să ajungă în posesia informaţiilor strategice.
• Din aşa-numita perioadă a războiului rece, războiul informaţional a căpătat o
dimensiune mondială, având trei dimensiuni:
- războiul pentru informaţie, adică luptele pentru obţinerea informaţiilor;
- războiul contra informaţiei, adică acţiunile privind protecţia informaţiei;
- războiul prin informaţie, că intoxicarea informaţională a inamicului.
• Războiul informaţional este, de regulă, parte componentă a unei crize cu implicaţii
majore în diverse domenii ale vieţii socio-politice. Astfel, războiul informaţional face
trecerea de la stadiul de violenţă organizată la stadiul de influenţare ostilă, utilizând
mijloace de acţiune aflate la graniţa dintre starea convenţională de război şi starea
convenţională de pace.
• Acţiunile prin care se realizează scopurile preconizate sunt desfăşurate, de regulă,
prin intermediul altor subiecţi. Acţiunile nu pot fi puse pe seama autorului real, iar
intermediarul folosit apare ca neutru şi imparţial, deci “credibil”.
De cele mai multe ori, instrumente ale propagandei străine (asociaţii, comisii, consilii,
corporaţii, fonduri, institute), prezentate drept “voci autohtone” sunt, în realitate, centre de
propagandă specializate pe domenii concrete de agresiune informaţională.
30

• Printre metodele utilizate în războiul informaţional se regăsesc: defăimarea
personalităţilor: izolarea psihologică a ţintei: propaganda ostilă; schimbarea moralului unor
comunităţi; sprijinul grupurilor de presiune; subminarea coeziunii interne; subversiunea.
2. Formele războiului informaţional şi forţe implicate
• Confruntarea informaţională constă în ţintirea informaţiilor şi a funcţiilor de
informare ale inamicului, alături de protejarea celor proprii, cu scopul de a înfrânge
voinţa sau capacitatea de luptă a acestuia. Mijloacele de acţiune/influenţare utilizate
eludează puterea convenţională şi graniţele statelor, acţionând direct la nivelul comenzii
şi controlului informaţiei şi deciziei politico-statale.
• Din punct de vedere al formelor de manifestare, războiul informaţional are caracter
ofensiv şi defensiv:
- războiul informaţional ofensiv reprezintă atacul asupra informaţiei adversarului şi
constă în campanii imagologice, neutralizarea informaţională prin acţiunea de război
electronic, sustragerea sau vicierea de date ale sistemelor informaţionale adverse,
introducerea de informaţii eronate sau false etc.); acesta include:
- acţiuni psihologice în mediul decizional;
- campanii imagologice;
- distrugerea fizică a elementelor sistemelelor de comunicaţii şi informatică;
- interzicerea accesului inamicului la datele proprii;
- introducerea de informaţii eronate sau false;
- sustragerea sau vicierea datelor.
- războiul informaţional defensiv reprezintă un atac indirect prin crearea de fapte ori
fenomene pe care inamicul să le perceapă şi să le interpreteze ca fiind reale ( ascunderea
şi dezinformarea informaţională, controlul accesului informaţional, protejarea
informativă şi contrainformativă etc.).
• Războiul informaţional cuprinde forme de manifestare:
- războiul de comandă şi control: constituie varianta militară a războiului
informaţional, având menirea de a neutraliza comanda şi sistemele decizionale, tehnice
şi umane ale inamicului; acesta semnifică folosirea integrată a tuturor capacităţilor
militare, inclusiv operaţiile de securitate, inducere în eroare, operaţii psihologice, război
electronic şi distrugere fizică, sprijinite de către toate sursele de intelligence şi sistemele
de comunicaţii şi informatic, pentru interzicerea accesului la informaţie, influenţarea,
degradarea sau distrugerea capacităţii de comandă-control a unui adversar, în timp ce
propriile capacităţi militare sunt protejate împotriva unor acţiuni similare.
- războiul electronic: ansamblul de acţiuni militare care implică utilizarea energiei
undelor pentru a determina, exploata, contracara, reduce şi preveni acţiunile ostile în
spaţiul electronic, în scopul asigurării unei protecţii electronice optime; se folosesc arme
şi dispozitive sofisticate, dotate cu diverşi detectori seismici, acustici şi magnetici şi
generatoare de microunde utilizate pentru bruiajul şi perturbarea comunicaţiilor
electronice ale inamicului; acestea au grave efecte vătămatoare şi asupra psihicului,
denerând panică, dar şi crize de epilepsie, halucinatii etc.
31

- războiul imagologic: totalitatea acţiunilor deliberate şi concertate, desfăşurate în
timp de pace sau război, prin structuri specializate, pentru impunerea unei imagini
publice negative a adversarului/inamicului, simultan cu protejarea propriei imagini;
- războiul informatic (cibernetic): tipologie conflictuală în care se acţionează atât
asupra structurii utilizate în prelucrarea şi stocarea informaţiilor (calculatoare
independente, reţele de calculatoare şi programe folosite de acestea), prin sustrageri de
informaţii, introducerea de informaţii false, alterări sau distrugeri de programe şi chiar
aducerea în stare de nefuncţionare a calculatoarelor cu ajutorul viruşilor informatici, cât
şi asupra informaţiilor stocate - prin alterarea conţinutului unor informaţii ori prin
ştergerea unor informaţii sau chiar baze de date;
- războiul mediatic sau web: - război al informaţiilor vehiculate exclusiv pe Internet;
este o formă de exprimare actuală a războiului continuu şi, maiales a celui psihologic;
acesta urmăreşte: consolidarea forţei morale a trupelor proprii; descurajarea şi chiar
înfricoşarea inamicului; obţinerea sprijinului populaţiei.
- războiul psihologic: - cuprinde totalitatea acţiunilor şi mijloacelor folosite pe baza unei
strategii, în scopul constrângerii psihologice şi zdruncinării moralului forţelor şi populaţiei
părţii adverse, pentru a le convinge să accepte condiţiile impuse făcă confruntare armată;
- acesta vizează, în principal, descurajarea inamicului, crearea unor situaţii de panică,
de nesiguranţă, falsa percepţie asupra realităţii;
- principiile războiului psihologic sunt, în general, principii de efect, respectiv:
deformarea, descurajarea, dominarea, influenţarea, impresionarea, înspăimântarea;
- influenţarea psihologică a adversarului se realizează pe mai multe căi: mass-media
(mai ales televiziunea), acţiunea directă, prin efectul unor arme noi, folosirea unor
substanţe psihotrope, a unor presiuni politice, economice şi militare.
- războiul virtual - purtat în spaţiul realităţii virtuale; “fronturile” deschise sunt pe canale
de socializare sau motoare de căutare, prin reţele de bloguri, media sau ştiri etc.; armele
utilizate sunt dintre cele mai diverse: articole şi ştiri postate, poze sau clipuri audio/video
realizate, cauze sau evenimente create, comentarii dar şi atacuri îndreptate asupra bunei
funcţionări a site-urilor sau blogurilor, efectuate de către hackeri profesionişti.
• Forţele specializate în executarea acţiunilor de război informaţional sunt:
- structuri guvernamentale specializate, independente sau mixte;
- structuri non-guvernamentale, naţionale sau internaţionale;
- structuri militare specializate,de nivel tactic sau operativ.
• Aceste forţe specializate cuprind resurse umane, precum: agenţi de influenţă,
colaboraţionişti, hackeri, indivizi ostili sistemului politic, observatori (senzori), spioni.
• Războiul informaţional exploatează oportunităţile şi vulnerabilităţile inerente
dependenţei crescânde de informaţie, concentrându-se asupra sistemelor şi tehnologiei
informaţionale. Acesta se bazează pe aşa-numitele „operaţii informaţionale”, ofensive
şi defensive, desfăşurate în perioade de criză sau de conflict, în scopul atingerii unor
obiective sau influenţării unor anumite ţinte.
32

VIII. PACEA - CA ABSENŢĂ A RĂZBOIULUIŞI STARE DE SPIRIT
1. Pacea ca absenţă a războiului:
• Pace înseamnă absenţa războiului şi a violenţei între grupuri umane, deci tăcerea
armelor. Preocupări pentru asigurarea stării de linişte au existat încă din antichitate. În Grecia
antică, ideea de pace era legată de vârsta de aur a umanităţii, adică de vârsta iniţială a
omenirii. În mitologia greacă, pacea era personificată de zeiţa alegorică Irina (Eirene). De
asemenea, mitologia antică a născut şi simbolul porumbelului cu ramură de măslin. Pentru a
cuibări, această pasăre sacră a ales casca lui Ares (Marte), zeul războiului. Astfel, l-a
împiedicat pe zeul războinic să-şi îndeplinească funcţia, prelungind starea de pace.
Pacea a fost mereu întreruptă de aşa-numita perioadă interbelică sau de perioadele de
armistiţiu între beligeranţi. Niciodată pacea nu a fost o pace a lumii, adică a întregii
planete. În vremuri de pace, viaţa oamenilor şi a popoarelor este ferită de intervenţii militare
violente, dar şi de alte forme de violenţă. Pacea domneşte doar atunci când domneşte şi
dreptatea. Astăzi, în timp ce Europa occidentală pare să fi uitat de războaie, în alte părţi ale
lumii conflictele decurg cu multă violenţă.
• Există două tipuri de argumentări tradiţionale despre pace:
- pacea ca principiu ordonator cosmic - deci expresia unei ordini mondiale care îşi găseşte
ultimul refugiu şi ultima legitimitate în Dumnezeu, iar apoi, ca urmare a secularizării gândirii
politice de după epoca Reformei, în raţiunea de care dispun în mod natural toţi oamenii;
- pacea ca expresie a convingerilor oamenilor - deci un produs cultural care poate fi
justificat din punct de vedere politic, trebuie să fie fondat prin acorduri semnate (tratate
de pace, acorduri sociale) şi apărat de către autoritatea publică.
Din punct de vedere socio-politic, pacea este abordată ca:
- acord al părţilor beligerante asupra încetării războiului - deci, un tratat de
încheiere a unui conflict armat;
- bună înţelegere între popoare - în care nu există conflicte armate sau război între
state, popoare, populaţii;
- lipsă de tulburări, de conflicte şi de vrajbă - deci armonie, împăciuire, înţelegere
într-o comunitate socială.
1.1. Dreptul la pace şi dreptul păcii
• Pacea nu trebuie înţeleasă ca stare a unui sistem social, ci ca „proces etern al
progresului”, care a însoţit istoria omenirii. Pacea este un proces social posibil doar în
sistemele socio-politice caracterizate de modalităţi non-violente de soluţionare a
conflictelor. Pacea a constituit dintotdeauna valoarea supremă a omenirii. De aceea a fost
mereu ameninţată de tendinţele de dominare ale unor lideri politici care au încercat să-şi
pună amprenta asupra dezvoltăţrii societăţii. Omenii conştienţi de sine au reclamat mereu
dreptul la pace pentru toţi oamenii şi în toate sistemele politice. Demersurile au generat
sintagma „dreptul la pace”, pe fundamentul căreia s-a construit „dreptul păcii”.
• Dreptul la pace este un instrument normativ care realizează trecerea de la protecţia
formală legală a păcii la implementarea obligaţiei de menţinere a păcii. Acesta are atât o
33

dimensiune negativă (absentia belii), cât şi o dimensiune pozitivă (construirea unei lumi
a păcii). Dreptul la pace:
- aparţine fiecărei fiinţe umane, încă de la primele clipe ale existenţei sale;
- se constituie odată cu dreptul la viaţă, fiind un drept firesc al omului;
- nu estecondiţionat de ceva sau de cineva;
- este un drept absolut, opozabil erga omnes şi inalienabil.
• Dreptul păcii reprezintă un ansmblu de norme constituite prin acordul de voinţă al
statelor suverane şi egale în drepturi. Acesta vizează statuarea unor structuri adecvate
menţinerii şi consolidării păcii, prevenirii şi soluţionării conflictelor şi stărilor
conflictuale, îndeplinite prin acţiunea politică, juridică, educativă şi de altă natură a
fiecarui stat, iar, la nevoie, prin mijloace coercitive aplicate de către state, individual sau
colectiv. Dreptul păcii presupune, deci, acordul de voinţă al statelor, atât în procesul de
elaborare, cât şi în cel al aplicării şi realizării normelor şi principiilor convenite. Acesta
nu face altceva decât să ocrotească, să menţină şi să consolideze dreptul la pace.
1.2. Organizaţii şi mijloace pentru pace
• Nici o societate nu este lipsită de conflicte, care pot fi soluţionate renunţând la utilizarea
sau ameninţarea cu violenţa colectivă. Visul de a construi o societate mondială non-violentă a
însoţit istoria omenirii. De aceea, transformarea conflictelor prin mijloace paşnice a constituit
preocuparea organizaţiilor, fundaţiilor şi organismelor neguvernamentale care s-au angrenat
în acţiunea de construcţie a păcii, transformării conflictelor şi instituirea dreptăţii sociale.
• Cea mai importantă organizaţie internaţională este Organizaţia Naţiunilor Unite
(O.N.U.), fondată în anul 1945, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Întemeierea
ei s-a datorat nevoii de apărare a drepturilor omului în faţa atrocităţilor care au marcat
istoria umanităţii în timpul celui de-al doilea război mondial. Membrii fondatori au
semnat Carta O.N.U., care stipulează că organizaţia are misiunea de a asigura pacea
mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea
dreptului internaţional. În anul 1948, organizaţia a adoptat Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, care prevede standarde comune privind respectarea acestor drepturi
şi obligă statele membre să ia măsuri de apărare a drepturilor omului.
Organizaţia Naţiunilor Unite este o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea ce
priveşte entităţile sale - state suverane - cât şi domeniile în care se implică. Scopul său
principal este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, prin:
- măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi
reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii;
- aplanarea şi soluţionarea prin mijloace paşnice, în conformitate cu principiile
justiţiei şi dreptului internaţional, a diferendelor sau a situaţiilor cu caracter internaţional
care pot duce la o încălcare a păcii.
• Pacea este un drept al omului, iar cultura drepturilor omului este precondiţia necesară
atingerii păcii în orice ţară din lume. Dreptul la pace aparţine celei de-a treia categorii a
drepturilor omului, respectiv dreptul la solidaritate. În acţiunea de promovare a acestui drept
se implică pregnant Organizaţia educaţională, ştiinţifică şi culturală a Naţiunilor Unite
34

(UNESCO). În anul 1994, directorul general UNESCO a lansat un apel internaţional pentru
stabilirea unui drept la pace, iar în anul 1997 a fost propusă la conferinţa generală UNESCO
o declaraţie referitoare la dreptul la pace. Propunerea a fost respinsă, însă dreptul la pace este
în continuare pe agenda Naţiunilor Unite.
• Astăzi, în majoritatea statelor democratice, funcţionează numeroase organizaţii
neguvernamentale, autointitulate „umanitare”. Acestea se implică în lupta pentru pace,
într-o încercare de a sprijini construirea unei societăţi mondiale non-violente.
1.3. Elemente ale unei strategii pentru pace
Ca elemente ale unei strategii pentru pace, găsim: dreptul internaţional, evitarea
războiului, organizaţia internaţională, agenda pentru pace şi democratizarea.
• Un element important al strategiei pentru pace este dreptul internaţional, apărut în
anul 1625, când Hugo Grotius şi-a publicat cele „Trei Cărţi despre Legea Războiului şi
a Păcii“. Această strategie încearcă să influenţeze raporturile juridice dintre pace şi
război. Astfel, justiţia, forma cea mai paşnică de reglementare a conflictelor, devine
forma supremă de reglementare a acestora, îmbinând principiul non-violenţei cu
principiul dreptăţii. Strategia respectivă are limite, întrucât dreptul internaţional este
bazat pe consensul dintre state. Totuşi, datorită dreptului internaţional au putut fi
codificate drepturile omului.
• O componentă a strategiei pentru pace este strategia de instituire a organizaţiilor
internaţionale. Acestea au atât rolul de a transforma relaţiile într-un obiect al legii, cât şi
de a influenţa politica membrilor ei. Mai ales după al doilea război mondial a fost
construită strategia de evitare a războaielor sub forma constituirii unei organizaţii
internaţionale. Aceasta a avut drept scop schimbarea contextului internaţional, slăbirea şi
respectiv desfiinţarea structurii anarhice a sistemului internaţional, fiind ridicată la
rangul de premisă esenţială pentru instaurarea păcii.
• „Agenda pentru pace“ (concept folosit de către fostul secretar general al O.N.U.,
Boutros Ghali, în anul 1992). Aceasta cuprinde:
- diplomaţia preventivă - care are drept scop evitarea izbucnirii unor conflicte
violente; aceasta foloseşte următoarele mijloace: diplomaţie, măsuri de sporire a
încrederii, sisteme de avertizare timpurie, intervenţa preventivă a trupelor O.N.U.;
- crearea păcii - are are drept scop împăcarea părţilor adverse; ca mijloace, sunt folosite:
mediere, negociere, arbitraj, Curtea Internaţională de Justiţie, sancţiuni non-violente, impunerea
păcii cu ajutorul trupelor O.N.U., intervenţii militare doar ca ultim resort;
- menţinerea păcii - are drept scop stabilizarea situaţiei, supravegherea respectării
acordurilor; ca mijloace se relevă: misiuni de observatori, trupe de pace O.N.U., crearea de
zone-tampon, ajutoare umanitare la modul general, conflict-management atotcuprinzător;
- consolidarea păcii - are drept scop reconstrucţia paşnică; drept mijloace sunt folosite:
dezarmare, dezafectarea minelor, reintegrarea refugiaţilor, susţinere la restabilirea ordinii
(alegeri, instituţii etc.), stimularea proiectelor comune pentru foştii adversari etc.
• Democratizarea constituie alt element al strategiei pentru pace. Sistemul politic şi
provocările care survin din zona instabilă a atitudinilor şi comportamentelor actorilor politici
35

trebuie luate în considerare atunci când se elaborează strategii pentru pace. În acest demers,
trebuie evaluate atitudinile oamenilor, de la simplul cetăţean şi până la liderul politic cu
influenţă, de la asociaţiile societăţii civile şi până la organizaţiile politice.
• Un rol important în lupra pentru pace are religia. Astfel:
- în religia creştină, pacea este starea eternă, trancendentă, din Viaţa de Apoi (pentru
sufletele admise în Rai), sau din Domnia Domnului Dumnezeu pre Pământ, care va veni după
Apocalipsă (pentru bisericile care cred în istoricitatea viitoare concretă a acesteia); tradiţia
judeo-creştină susţine „Să nu ucizi”, deşi nu există un consens în privinţa interpretării corecte;
- adepţii unor religii, precum Jainism-ul, încearcă să nu rănească orice fiinţă vie,
inclusiv insectele;
- budiştii şi hinduşii cred că pacea poate fi realizată atunci când orice dorinţă şi suferinţă
sfârşeşte; pentru a elimina suferinţa şi pentru a dobândi această pace, ei urmează o serie de
învăţături numite cele “Patru nobile Adevăruri” : principala doctrină a filozofiei lor;
- în yi-kingul chinezesc, pacea nu este lipsa de război, ci căutarea permanentă a
rezolvării non-violente a conflictelor;
• Premiul Nobel pentru pace constituie un element al strategiei globale pentru pace.
Iniţiatorul acestui premiu este magnatul industrial suedez Alfred Nobel (1833-1896),
inventatorul dinamitei. Înainte de a muri, imperiul său industrial cuprindea o reţea de aproape
100 de fabrici în Suedia şi Norvegia, care se aflau încă în uniune, fiind unul din cei mai bogaţi
oameni din lume. Fiind necăsătorit şi fără copii, Alfred Nobel a întocmit un testament în care
cerea ca toate fabricile sale să fie vândute, iar banii încasaţi să fie plasaţi într-un depozit bancar.
Dobânzile rezultate urmau să fie acordate în fiecare an celor care, în anul anterior, au făcut
cele mai bune lucruri pentru umanitate. Premiul Nobel pentru Pace ocupă o poziţie unică,
fiind cel mai prestigios premiu din lume, acordat pentru salvgardarea păcii.
2. Pacea ca stare de spirit
• Pacea înseamnă linişte sufletească, stare de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă;
lipsă de zgomot şi de mişcare; calm, linişte, tăcere. În viaţa zilnică se întâlnesc expresii
care dau consistenţă diferitelor înţelesuri ale păcii: a face pace cu cineva = a se împăca
cu cineva; a strica pacea cu cineva = a ajunge la conflict, a se certa cu cineva.
• Din perspectivă spirituală, pacea constituie o îngemănare de stări, care presupun
lichidarea asupririi, dominaţiei şi inegalităţii, politicii de exploatare şi subordonare,
dependenţei statelor slabe faţă de cele mai puternice. Astfel, pacea este percepută ca:
- stare de drept a umanităţii - rezultată în urma încheierii războiului; în acest sens,
pacea este situaţia rezultată din încheierea războiului dintre două sau mai multe state şi
reglementarea diferendelor care au generat confruntarea armată; pacea are ca efect
precizarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor desprinse din conflict;
- stare temporară a sistemului politic - caracterizată prin absenţa războiului în
relaţiile dintre state la un moment dat; această accepţiune a păcii nu exclude ostilitatea
latentă, cursa înarmărilor, echilibrul bazat pe forţă, menţinerea şi proliferarea unor
focare de conflict;
36

- stare structurală a relaţiilor internaţionale - în care pacea se defineşte în relaţie cu
dreptul international, care exclude folosirea mijloacelor violente, a forţei şi ameninţării
cu forţa în soluţionarea problemelor litigioase;
• În viaţa publică internă şi internaţională se uzitează diferite semne şi simboluri care
exprimă pacea: porumbelul şi ramura de măslin; steagul alb; pipa păcii; 1000 de cocori;
steagul in culorile curcubeului; semnul cu degetele în V
• Astăzi în societatea civilă, în politică, presă, în opinia publică, în cadrul mişcării pentru
pace, se poartă dezbateri pentru pace. Atât în uzul cotidian, cât şi în cel academic, oamenii
încearcă să depăşească neclarităţile conceptului de pace, apelând la diferite atribute
pentru a defini pacea: se vorbeşte despre „pacea adevărată”, „pacea pozitivă”, „pacea
veşnică” sau despre pacea „pacea negativă”, „pacea incompletă”, „pacea impusă” şi
chiar despre „pacea cimitirelor”.
• Pacea este susţinută, declarativ şi public, de către toţi oamenii raţionali, cu nuanţele
generate de ideologiile la care se raportează
- pacifiştii consideră că orice tip de violenţă va da naştere doar la altă violenţă;
- ideologii comunismului afirmă ataşamentul lor la „lupta pentru pace”;
- politicienii şi militarii susţin în diverse perioade că doresc pacea, dar o „pace dreaptă”,
care să le apere interesele;
- alte grupuri de persoane au poziţii diverse în faţa violenţei, multe dintre ele susţinând
teoria războiului just.
• Dezbateri despre pace se poartă în organizaţiile neguvernamentale - actorii aşa-numitei
„societăţi civile”. Acestea cuprind diferite şi multiple forme asociative de tip apolitic,
incluzând asociaţii sau fundaţii, sindicate, uniuni patronale, care acţionează la toate nivelurile -
local, naţional, regional şi mondial. Organizaţiile neguvernamentale se implică în organizarea
şi susţinerea unor acţiuni complexe, orientate spre soluţionarea problemelor esenţiale cu care se
confruntă omenirea. Însă, nu există o concepţie relativ unitară şi unanimă în ceea ce priveşte
definirea păcii, datorită implicării ideologiilor în acest proces.
• Dezbateri se poartă în cadrul Mişcării pentru pace, care militează pentru rezolvarea
problemelor, conflictelor politice şi sociale pe cale paşnică, prin tratative şi reforme, cu
evitarea războiului. Această mişcare a luat naştere în secolul XIX, o dată cu
industrializarea, luând amploare după primul război mondial. Principalele caracteristici
ale acesteia sunt antimilitarismul, pacifismul şi socialismul.
• În cadrul acestei mişcări se evidenţiază aşa-numita „politică pacifistă” - izvorâtă
dintr-un curent social-politic, numit pacifism (fr. pacifisme), care dezaprobă şi
condamnă folosirea sub orice formă a războiului sau violenţei ca instrument de rezolvare
şi mediere a situaţiilor conflictuale. Din contră, pacifismul promovează metode de
aplanare şi mijloace exclusiv paşnice şi fără a face uz de violenţă.
• Pacea semnifică absenţa violenţelor militare organizate. Însă, termenul „pace“ este
folosit în Carta Naţiunilor Unite în moduri diferite, fără să fie explicat în mod clar în
vreun loc. În sistemul dreptului internaţional clasic, „pacea“ era înţeleasă - în secolul
XIX şi la începutul secolului XX - mai ales ca lipsa războiului. Organizaţia Naţiunilor
37

Unite apreciază că pacea constituie un sistem global şi dinamic care garantează dreptatea
socială, respectarea şi impunerea drepturilor omului şi a raporturilor de bună vecinătate
în toate ţările. Carta O.N.U. cheamă toate statele să-şi aplaneze conflictele prin mijloace
paşnice şi să dezvolte cooperarea la toate nivelele.
• Un criteriu important de delimitare a ecuaţiei „război-pace” este violenţa. Pacea este
acolo unde se termină violenţa şi unde începe cooperarea. Deci, pacea domneşte atunci când
conflictele care au loc sunt soluţionate fără a se face uz de forţă militară organizată. Evitarea
războaielor pe o durată mai mare de timp înseamnă înlocuirea acestora cu formule nonrăzboinice
de soluţionare a conflictelor. „Nu există nici o cale către pace. Pacea este calea”
- afirmase pragmatic la vremea sa Mahatma Gandhi. Din această perspectivă, importante sunt
mijloacele nonviolente, aflate la îndemâna oamenilor, şi nu scopurile vizând căutarea unei
păci utopice, realizabilă într-un viitor îndepărtat. Aceasta domneşte atunci când conflictele
sunt reglementate în cadrul unui sistem internaţional, fără a se face uz de forţă militară.
• Există conexiuni există între pace şi justiţie, pax et iustitia, interpretate astfel:
- pacea constituie fructul natural al dreptăţii; deci războiul apare ca cenzură sau
întrerupere a stării naturale de pace (bellum ruptura pacis);
- pacea trebuie mai întâi consolidată şi menţinută în societate prin forţa statului; deci,
războiul este o stare a societăţii, generată de greşeli comise de oameni şi de libertatea
păcătoasă a voinţei; pacea este non-război (pax absentia belli).
IX. FORŢELE MILITARE ÎN OPERAŢIUNI ÎN SPRIJINUL PĂCII
• Problematica operaţiilor în spirijinul păcii a devenit astăzi o preocupare constantă, atât
în politica internaţională, cât şi în preocupările teoreticienilor militari şi juriştilor dreptului
internaţional. Demersurile respective, care curpind acţiuni de bune oficii, mediere, conciliere,
avertismente, izolare diplomatică, impunere de sancţiuni, iar la nevoie folosirea forţei
militare, constituie parte integrantă de dezideratului privind realizarea păcii.
Aşa-numitul „război al terorii” a schimbat modul de interpretare a legilor internaţionale,
atât în ceea ce priveşte uzul de forţă, cât şi în privinţa conducerii ostilităţilor. Astfel, operaţiile
de pace, iniţiate de către O.N.U. sub forma operaţiilor de menţinere a păcii au devenit
în prezent operaţii în sprijinul păcii. Pentru astfel de operaţiuni, în limbajul militar actual se
mai uzitează conceptul de „operaţii de stabilitate şi de sprijin“, ca suport doctrinar pentru
intervenţiile militare nonviolente din cadrul unor conflicte sau în situaţiile de criză actuale.
Acestea se impun pentru a completa procedeele de utilizare a instrumentelor de putere ale
statului atât înaintea declanşării, cât şi în timpul desfăşurării, dar, mai ales după încheierea unui
conflict armat.
• Din punctul de vedere al timpului de desfăşurare, operaţiile în sprijinul păcii se
desfăşoară în trei situaţii:
- acţiuni premergătoare războiului;
- acţiuni pe timpul războiului;
- acţiuni post-conflict sau post-război.
38

• În actualul context geostrategic, în operaţiile în sprijinul păcii se acceptă ideea
asigurării sprijinului pentru un număr cât mai mare de oameni, precum şi transferul
execuţiei operaţiilor rspective către instituţiile civile, imediat ce este posibil.
• Operaţiile în sprijinul păcii au un rol important atât pentru sprijinirea organizaţiilor
mondiale sau regionale în vederea asigurării securităţii, cât şi pentru sprijinirea statelor
naţionale în realizarea şi promovarea valorilor democratice.
1. Semnificaţia doctrinară a operaţiilor în sprijinul păcii
• Operaţiile în sprijinul păcii sunt acţiuni specifice, cu caracter politico-militar, la
care participă forţe militare şi organizaţii civile, cu scopul de a îndeplini obiective
umanitare sau de a sprijini soluţionarea prin mijloace politice a unui conflict armat.
• Potrivit documentelor O.N.U. şi O.S.C.E., misiunile în sprijinul păcii, se referă atât la
posibilităţile de prevenire a conflictelor, cât şi la cele de restabilire a păcii, cuprinzând
diplomaţia preventivă, realizarea păcii (peacemaking), menţinerea păcii (peacekeeping),
impunerea păcii (peace enforcement) şi construcţia păcii (peace building). Acestea sunt
operaţii multifuncţionale, realizate în mod imparţial, în sprijinul unui mandat O.N.U. sau
O.S.C.E., incluzând forţe militare şi agenţii diplomatice şi umanitare desemnate pentru a
realiza cerinţe politice pe termen lung sau alte condiţii specificate în mandat.
În literatura de specialitate se foloseşte conceptul de „operaţii în sprijinul păcii (Peace
Support Operations)”, care acoperă o gamă largă de activităţi specifice, respectiv:
- prevenirea conflictului - identificată cu diplomaţia preventivă, aflată cu precădere sub
responsabilitatea organizaţiilor civile; aceasta este susţinută prin acţiuni militare, precum:
demonstraţii de forţă, desfăşurarea preventivă a unor forţe sau crearea de zone demilitarizate;
- restabilirea păcii - acţiuni diplomatice desfăşurate după începerea conflictului, pentru
încetarea focului sau pentru încheierea unor acorduri de pace, care pot include: bune oficii,
mediere, conciliere şi acţiuni de presiune diplomatică;
- menţinerea păcii - operaţiuni desfăşurate, în general, în baza capitolului VI din Carta
O.N.U., cu consimţământul părţilor în conflict; acţiunea forţelor militare multinaţionale are ca
scop facilitatea aplicării unui acord de pace, iar ca misiuni specifice pot fi întreprinse:
observare, supraveghere, monitorizare şi ocuparea unei zone tampon sau neutre;
- impunerea păcii - măsuri de constrângere, desfăşurate în baza capitolului VII din
Carta O.N.U., când consimţământul unei părţi implicate în conflict este nesigur sau
fragil (acceptat pe plan politic, dar neacceptat pe teren); măsurile au drept scop
restaurarea păcii sau impunerea termenilor stabiliţi în mandate; misiuni desfăşurate de
militari: protecţia convoaielor umanitare, realizarea ordinii şi stabilităţii, întărirea
sancţiunilor şi supravegherea zonelor protejate, separarea forţelor beligerante;
- consolidarea păcii - măsuri clasice de reglementare paşnică a conflictului, dar şi
utilizarea unor proceduri şi acţiuni cu un pronunţat caracter internvenţionist, ofensiv.
• Doctrinar, operaţiunile în sprijinul păcii sunt subordonate unor obiective politice,
care au întâietate faţă de cele militare. De aceea, efectivele militare angajate nu
constituie elementele principale, chiar dacă ele deţin întâietatea din punct de vedere al
39

forţei şi al capacităţii combative. Personalul angajat în astfel de operaţii (militari şi
civili) trebuie să demonstreze disciplină, profesionlaism şi înalte calităţi morale.
• Operaţiile în sprijinul păcii se desfăşoară în multe cazuri într-un cadru multinaţional. De
aceea, este necesară armonizarea doctrinelor care guvernează aceste operaţii, a conceptelor de
bază, găsirea unui limbaj comun, precum şi dezvoltarea unor proceduri de lucru comune pentru
ducerea la bun sfârşit a acestor operaţii. Acţiunile preconizate trebuie asfel concepute încât să
aibă un caracter neutru, transparent, să nu lase loc la interpretări partizane. Comandanţii trebuie
să adopte strategii care să susţină legal obiectivele politice şi să ia decizii numai în conformitate
cu cadrul şi limitele conferite de mandatul încredinţat.
• Conducerea unei operaţii în sprijinul păcii necesită aplicarea următoarelor cerinţe:
- definirea structurii de comandă; necesară conducerii şi transmiterii ordinelor pe
cale ierarhică, precum şi definirii şi înţelegerii misiunilor încredinţate;
- unitatea de comandă - care asigură la toate nivelurile (strategic, operativ şi tactic)
coeziunea necesară planificării, organizării şi executării operaţiilor;
- asigurarea continuităţii comenzii; aceasta contribuie la întărirea unităţii de
comandă pe toată durata operaţiilor;
- descentralizarea comenzii; necesară asigurării posibilităţii delegării de autoritate
către subordonaţi, potrivit competenţelor şi situaţiei strategice;
- înţelegerea reciprocă; asigură fundamentul necesar încrederii între combatanţi şi-i
stimulează în aplicarea cerinţelor doctrinei militare comune.
• În operaţiile în sprijinul păcii, cooperarea între efectivele multinaţionale este
fundamentală pentru atingerea obiectivelor comune preconizate. Efectivele puse la
dispoziţie de către statele suverane sunt „parteneri”, obligaţi să se cunoască între ei.
Cunoaşterea reciprocă a partenerilor sub multiple aspecte (istorice şi culturale, afinităţi
şi sensibilităţi, capacitate de luptă şi modalităţi de acţiune etc.) generează sentmentul de
respect şi de încrederea reciprocă, absolute necesare în luptă.
2. Semnificaţia strategică a operaţiilor în sprijinul păcii:
• Operaţiile în sprijinul păcii sunt operaţii multifuncţionale, conduse imparţial în
baza unui mandat O.N.U. sau O.S.C.E., care presupun întrebuinţarea forţelor armate, a
organizaţiilor umanitare şi implicarea diplomaţiei în scopuri umanitare şi pentru
obţinerea unui acord politic de lungă durată. Latura militară a conceptului de operaţii în
sprijinul păcii este reprezentată de acţiunile militare de sprijinire a eforturilor
diplomatice ale comunităţii internaţionale pentru impunerea, menţinerea sau
restabilirea păcii şi a securităţii în zonele de conflict.
• În operaţiile în sprijinul păcii, forţa este folosită în conformitate cu competenţa
conferită de mandatul O.N.U., precum şi cu cerinţele utilizării capacităţilor de luptă la
nivelul minim necesar şi cu precauţiile de rigoare. Folosirea forţei urmăreşte exclusiv
dezamorsarea şi rezolvarea şi unei situaţii conflictuale. Efectivele participante la astfel de
operaţii sunt autorizate să folosească mijloace adecvate pentru realizarea scopurilor stabilite
prin convenţii recunoscute de părţile contractante.
40

• În operaţiile în sprijinul păcii, soldaţii onusieni (“căştile albastre”) au misiunea
generică de a menţine sau de a restabili pacea. Aceştia trebuie să cunoască specificul
misiunilor încredinţate, precum şi prevederile tratatelor ratificate de ţara lor şi să
respecte regulile de conduită acceptate şi inserate în dreptul internaţional. Statele care
asigură militarii pentru acest tip de operaţiuni poartă răspunderea instruirii acestora.
• În cadrul operaţiilor în sprijinul păcii există posibil ca acţiunile militare să avanseze până
la nivelul unui război. De aceea, este necesar ca uzul forţei să fie definit în cadrul misiunii, al
mandatului forţei şi al regulilor de angajare. Uzul de forţă trebuie să fie proporţional, echilibrat
şi suficient, aplicat numai în scopul obţinerii unei finalităţi specifice situaţiei şi limitat numai
asupra unui obiectiv clar determinat şi delimitat.
• Acţiunile întreprinse de către forţele implicate în operaţii în sprijinul păcii sunt
dependente de scopul urmărit şi de situaţia strategică creată, astfel:
- pentru prevenirea conflictului sau rezolvarea paşnică a unui conflict: controlul
armamentelor; demonstraţii de forţă; evacuarea necombatanţilor; impunerea de sancţiuni.
- în timpul conflictului (dacă nu s-a ajuns la o înţelegere): operaţiuni de construcţie a
păcii; lovituri cu obiectiv limitat şi raiduri; operaţiuni de impunere a păcii; sprijin
pentru acţiuni de insurgenţă.
- după terminarea conflictului/post-conflict (după semnarea unui acord de încetare a
focului sau al unui armistiţiu): operaţiuni de menţinere a păcii; operaţiuni de realizare
a păcii; sprijin militar acordat autorităţilor civile; sprijin militar acordat populaţiei în
lupta împotriva ameninţărilor asimetrice.
În funcţie de caracteristicile generale ale situaţiei strategice, executarea operaţiei
militare post-conflict se face, de regulă, prin folosirea acţiunilor paşnice (nonviolente).
Pe timpul executării acestora, forţa multinaţională aplică tehnici pentru promovarea
consensului şi cooperării, metode de control, căutare, percheziţie/scotocire, precum şi
proceduri specifice separării forţelor aflate în conflict.
• În orice situaţie strategică se află, forţele implicate în operaţii în sprijinul păcii sunt
abilitate să întreprindă:
- operaţiuni de căutare - salvare - evacuare;
- operaţiuni de asigurare a libertăţii de navigaţie şi survol;
- operaţiuni de combatere a terorismului;
- operaţiuni de asistenţă (asistenţa acordată unei naţiuni) şi de sprijin umanitar
(operaţiile umanitare).
• În contextul organizării şi executării operaţiilor în sprijinul păcii cu implicarea
N.A.T.O. se utilizează expresia de „naţiune-gazdă”. Aceasta acordă sprijin forţelor
armate implicate în mai multe situaţii: în timp de pace, în caz de criză, de tensiune
regională, în caz de urgenţe civile şi în timp de război.
41

X. FORŢELE MILITARE ÎN OPERAŢIUNI DE MENŢINERE A PĂCII
• În afara participării la confruntarea militară, astăzi forţele armate ale unor state
democratice sunt implicate şi în alte acţiuni cu specific militar, diferite de cele desfăşurate pe
câmpul de luptă împotriva forţelor militare ale inamicului. Acestea acţiuni, denumite în limbaj
militar „altele decât războiul”, completează instrumentele de putere a statului atât înainte, cât
şi în timpul războiului, dar mai ales după încheierea războiului. În această categorie se regăsesc
acţiunile anti-insurgenţă, asistenţa umanitară, combaterea terorismului, controlul armamentelor,
impunerea sancţiunilor, recuperarea unor valori umane sau materiale, sprijinul acordat
autorităţilor civile, executarea unor lovituri cu obiectiv limitat.
• Literatura de specialitate prezintă două tipuri de operaţii de pace: operaţii de menţinere a
păcii şi operaţii de impunere a păcii. La acestea se adaugă acţiunile în sprijinul reconstrucţiei
păcii, întreprinse după încheierea unui conflict, necesare repunerii în stare de funcţionare şi de
a întări şi dezvolta infrastructura ţării afectate şi a evita reizbucnirea conflictului. O măsură
complementară operaţiilor de pace o reprezintă diplomaţia preventivă, susţinută de măsuri
întreprinse înaintea declanşării unei crize previzibile, pentru a preveni sau limita violenţa.
• Menţinerea păcii reprezintă limitarea, moderarea şi/sau încheierea ostilităţilor între
state sau în interiorul lor prin intervenţia unei terţe părţi, imparţială, organizată şi dirijată
la nivel internaţional, care foloseşte forţa militară şi civili pentru completarea procesului
politic de soluţionare a conflictului şi pentru reinstaurarea şi menţinerea păcii.
• Misiunile de menţinere a păcii se execută pe baza unui mandat sau a unei rezoluţii
emise de către Consiliul de Securitate al O.N.U. sau pe baza prevederilor unor tratate
regionale, acorduri, ori alte înţelegeri.
1. Caracteristitile şi specificul operaţiunilor de menţinere a păcii:
• Operaţiile de menţinere a păcii sunt acţiuni militare desfăşurte cu acordul părţilor
implicate în conflict ori dispută, în vederea monitorizării sau facilitării punerii în
aplicare a unui acord şi sprijinirii eforturilor diplomatice întreprinse în scopul ajungerii
la o înţelegere politică de durată. Acestea au fost înfiinţate la nivelul O.N.U. în timpul
războiului rece, ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state, prin trimiterea de
personal neînarmat sau purtând numai arme uşoare.
Baza legală a desfăşurării operaţiilor de menţinere a păcii o reprezintă Carta O.N.U.
(capitolul VI), care se referă soluţionarea paşnică a disputelor. Acestea constituie parte
integrantă a operaţiilor în sprijinul păcii, alături de negocieri, mediere, arbitraj între
părţile aflate în conflict şi mijloacele juridice ale dreptului internaţional.
• Misiunile de pace sunt declanşate în situaţia în care un stat stat, grup de state sau
Secretarul General al O.N.U. propun organizarea unei misiuni de menţinere a păcii. În
vederea iniţierii unei astfel de misiuni este necesar consimţământul ţărilor afectate de conflict.
În funcţie de situaţia creată şi de problemele care teebuie soluţionate, operaţiile de pace sunt:
operaţii autorizate de către O.N. U. şi operaţii conduse nemijlocit de O.N.U. Operaţiile
autorizate de O.N.U. sunt acţiunile militare în care rolul conducător revine unui stat, care
unifică, organizează şi conduce efectiv intervenţia militară a coaliţiei multinaţionale.
42

• Operaţiunile de menţinere a păcii pot fi clasificate în două mari categorii:
- operaţiuni de sprijinire a păcii - care cuprind acţiuni diplomatice preventive şi de
desfăşurare preventivă, de restabilire şi menţinere propriu-zisă a păcii, operaţiuni
umanitare şi de asigurare a respectării drepturilor omului, de sancţionare a crimelor de
război, de reconstrucţie şi asistenţă economică; acestea sunt operaţiuni polivalente
(precum cele din Ruanda, Somalia şi fosta Iugoslavie);
- operaţiuni de menţinere a păcii în timp de război - la care se recurge în perioade
dificile şi în care intervenţia se face la momentul oportun al conflictului, pentru a asigura
condiţii favorabile de eficacitate maximă pe baza unei opinii publice favorabile
sprijinirii acţiunii respective.
Principalele sarcini în cadrul unei operaţiuni de menţinere a păcii sunt:
• - observare şi monitorizare - acţiuni desfăşurate, de obicei, de către echipe de
observatori, care acţionează fără arme sau numai cu armament individual pentru
autoapărare; acestea cuprind:
- observarea încetării focului şi a liniilor de demarcaţie;
- observarea retragerii forţelor din zona de conflict;
- monitorizarea atitudinii şi a comportamentului părţilor în cauză;
- monitorizarea aspectelor legate de drepturile omului;
- monitorizarea zonelor în care sunt semnale de izbucnire a unui conflict;
- monitorizarea retragerii trupelor regulate sau a grupărilor armate din anumite zone;
• - interpunere între forţele aflate în conflict - acţiuni desfăşurate în scopul separării
forţelor aflate în conflict după realizarea unui acord de întrerupere a focului, micşorării
riscurilor, neînţelegerilor şi tulburărilor; sarcinile pentru forţa de interpunere sunt:
- continuarea monitorizării încetării focului;
- escortarea convoaielor de ajutor umanitar;
- marcarea şi inspecţia continuă a liniilor de demarcaţie;
- stabilirea unor posibile căi pentru ajutor umanitar;
- stabilirea zonei-tampon şi de începere a demilitarizării.
• - asistenţă în fazele de tranziţie - acţiuni desfăşurate ca urmare a unui acord de
pace; acestea cuprind:
- asistenţă în acţiunea de asigurare sau restabilire a administraţiei civile;
- asistenţă în acţiunea de monitorizare a mişcării refugiaţilor;
- localizarea şi confiscarea armelor, muniţiilor şi a altor bunuri;
- protecţia eforturilor de asistenţă umanitară, inclusiv reconstruirea infrastructurii;
- sprijinirea identificării câmpurilor de mine şi efectuarea operaţiunilor de deminare;
- monitorizarea dezarmării, evacuării, redislocării sau retragerii militarilor şi a
forţelor paramilitare ale părţilor;
- supravegherea încetării focului şi respectării liniilor de demarcaţie.
• Operaţiile de menţinere a păcii urmează negocierilor diplomatice care stabilesc
mandatul pentru forţa de menţinere a păcii. Acesta descrie scopul operaţiei, stabileşte
mărimea şi tipul forţei fiecărei naţiuni participante. De asemenea, în mandat se specifică
43

termenii sau condiţiile pe care ţara-gazdă intenţionează să le impună forţei prezente sau
misiunii acesteia şi are calitatea de a face o evaluare clară a funcţiilor pe care forţa de
menţinere trebuie să le îndeplinească. Prin prezenţa fizică în locurile predispuse la acţiuni de
violenţă, forţa de menţinere a păcii are un important rol descurajator. Ea culege informaţii
prin toate procedeele şi mijloacele de cercetare (posturi de observare, patrule, supraveghere,
monitorizare şi cercetare aeriană).
Acţiunile forţelor destinate misiunii de menţinere a păcii presupun parcurgerea unor
etape succesive: observarea comportamentului părţilor aflate în conflict; interpunerea
între beligeranţii care încetat ostilităţile; desfăşurarea preventivă a forţei într-o situaţie
potenţial conflictuală; stingerea unui conflict intern; protejarea operaţiunilor de asistenţi
umanitară; aplicarea unor interdicţii; asistarea autorităţii civile interimare.
• Operaţiile de menţinere a păcii sunt independente de cele desfăşurate de statulgazdă.
Acestea utilizează contingente furnizate benevol de către statele membre O.N.U.,
care, însă, nu au dreptul de a revendica participarea la o anumită operaţiune.
Contingentele respective nu pot fi furnizate, de regulă, de către statele membre
permanente ale Consiliului de Securitate al O.N.U. şi, în mod deosebit, de către ţările
suspectate de interes special în conflictul care a impus operaţiunea.
• Toate ţările membre au obligaţia legală de a-şi plăti cota parte din costurile acestor
operaţiuni. Militarii sunt plătiţi de propriile guverne în funcţie de gradul fiecăruia şi de
scala naţională de salarizare. Ţărilor care contribuie voluntar cu personal în unformă li
se rambursează de către O.N.U. o cotă fixă lunară pentru fiecare militar (aproape 1 000
dolari SUA), plus cheltuielile pentru echipament.
• Forţele multinaţionale de menţinere a păcii nu pot fi parte beligerantă la un conflict
intern şi nu trebuie folosite în rezolvarea unor probleme interne ale statelor. Acestea nu
pot avea iniţiativa folosirii violenţei armate, însă au dreptul la legitimă apărare împotriva
unui atac armat. De obicei, militarii care participă la operaţiuni de menţinere a păcii sunt
denumiţi „soldaţii păcii”. Principala lor misiune este de a opri ostilităţile militare.
Aceştia trebuie să respecte principiile şi normele dreptului războiului, în special în ceea
ce priveşte protecţia victimelor şi asistenţa umanitară a acestora. La rândul lor, au
dreptul la protecţia oferită de Convenţiile de la Geneva şi de Protocoalele lor adiţionale.
Autoritatea care guvernează forţele de menţinere a păcii este desemnată de Adunarea
Generală, Consiliul de Securitate sau Secretarul General al ONU.
• Baza legală a unei misiuni internaţionale de pace este mandatul O.N.U. Mandatul
unei operaţiuni de menţinere a păcii este creat de către Consiliul de Securitate al O.N.U.
Pentru a înfiinţa o operaţiune de pace sau pentru a modifica mandatul unei operaţiuni
existente, nouă dintre cei 15 membri ai Consiliului de Securitate trebuie să voteze în
favoarea propunerii. Însă, dacă unul dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de
Securitate (China, Federaţia Rusă, Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii)
votează împotriva propunerii, aceasta este respinsă. În general, mandatul include:
- scopul operaţiei;
- statele care vor asigura contingentele militare;
44

- condiţiile pe care statul pe teritoriul căruia se vor desfăşura acţiunile de
pace intenţionează să le impună forţelor ori misiunii de pace;
- descrierea drepturilor juridice acordate forţelor implicate în operaţii de pace;
- obiectivul final şi evaluarea situaţiei la finalul operaţiei de menţinere a păcii.
În ceea ce priveşte schimbarea mandatului, aceasta necesită consensul tuturor ţărilor
participante după aprobarea de către organizaţia care l-a emis.
• Operaţiunile de menţinere a păcii includ mai multe generaţii de forţe multinaţionale
de menţinere a păcii, astfel:
- „misiunile de observatori” - compuse, în general. din militari; acestea nu acţionează
ca unităţi militare, ci prin militari neînarmaţi, în mod deosebit „ofiţeri observatori ai
acordurilor de pace”; misiunile respective au drept obiectiv constatarea respectării
acestora, fără a interveni direct atunci când constată violări din partea părţilor la conflict;
acesta este motivul pentru care uneori nu sunt socotite ca fiind „forţe de menţinere a
păcii”, deoarece nu utilizează mijloace armate în îndeplinirea misiunilor lor.
- forţele de urgenţă - alcătuite din subunităţi, unităţi şi mari unităţi militare dotate cu
armament individual uşor, pe care-1 pot folosi doar în caz de legitimă apărare;
- forţe dotate cu tehnică de luptă modernă - care dispun de mijloace militare complexe,
mergând până la tancuri, artilerie grea, aviaţie de bombardament, însă au caracter defensiv;
aijloacele armate respective nu sunt folosite decât în sensul asigurării îndeplinirii mandatului
încredinţat sau pentru protecţia personalului propriu ori a populaţiei civile.
45

BIBIOGRAFIE
a. Bibliografie obligatorie:
1. Sava, Ionel Nicu., Tibil Gh., Zulean, M., (1998), Armata şi societatea. Culegere de texte de
sociologie militară, Editura “Info-Team”, Bucureşti.
2. Dr. Marian Niţă (1999), Introducere în sociologia militară, Editura I.N.I., Bucureşti.
3. Irimia Ion (2003), Armata şi societatea, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti
4. Nicolae, Claudiu (2004), Schimbarea organizaţiei militare, o perspectivă (neo) instituţională, Editura
„Tritonic”, Bucureşti
5. Dumitraş Dorel, Giurcă Ion (2004), Alianţele şi coaliţiile politico-militare - garant al securităţii
statelor membre, Editura U.N.Ap., Bucureşti
6. David, Aurel V. (2004), Sociologia naţiunilor, Editura „Tempus Dacoromânia Comterra”,
Bucureşti
7. Frunzeti, Teodor (2006), Soluţionarea crizelor internaţionale, Institutul European, Bucureşti
8. Frunzeti Teodor, Mureşan Mircea, Văduva Gheorghe (2009), Război şi haos, Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti
9. Zulean, Marian (2010), Forţele armate şi societatea. Texte fundamentale de sociologie
militară, Editura Militară, Bucureşti
b. Bibliografie facultativă:
1. Dulea G. (1991), Sociodinamica grupului militar, Editura Militară, Bucureşti
2. Arădăvoaice Ghe. (1997), Comunicarea în mediul militar, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti
3. Manualul NATO (1999), Ediţia celei de a 50-a aniversări, Biroul de informare şi presă, NATO -
1110, Bruxelles, Belgia.
4. Popescu Andrei, Jinga Ion (2001), Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura „Lumina Lex”,
Bucureşti
5. Stoica Victor (2003), Bazele managementului militar, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti.
6. Habian Liviu, Telespan Constantin (2003), Managementul organizaţei militare. Previziunea,
Editura Academiei Forţlor Terestre, Sibiu.
7. Zulean, Marian (2005), Diferenţe culturale dintre armată şi societatea românească, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti.
8. Zulean, Marian (2008), Militarul şi societatea. Relaţiile civil-militare la începutul mileniului al
III-lea, Editura Militară, Bucureşti
9. Duţu, Petre dr. (2008), Fenomene şi procese definitorii pentru evoluţia armatei naţionale,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti.
46