Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

88 Aurel Romila – Psihiatria
Problema ontologicã. Ontologia sau metafizica generalã este partea
filosofiei care se ocupã cu studiul fiinþei ca fiinþã (Aristotel) sau al existenþei
ca existenþã. Punctul de plecare al ambelor concepþii este categoria de
existenþã pe care o concep diferit. Din punct de vedere al filosofiei clasice,
categoria de existenþã este noþiunea cu sfera cea mai largã careia i se opune
pe de o parte categoria de nonexistenþã sau neant, iar pe de altã parte în
plan gnoseologic noþiunea de esenþã. Este o tema clasicã repropusã de
ambele filosofii. Pentru marxiºti substanþa unicã ºi universalã a existenþei
este materia, realitatea obiectivã independentã de conºtiinþã, iar în plan
antropologic este omul cu nevoile sale obiective.
Pe existenþialism nu-l intereseazã fiinþa în general ci numai în sensul
fiinþei umane, reducând ontologia clasicã la antropologie. Pentru
existenþialism substanþa unicã ºi universalã a existenþei este conºtiinþa,
subiectivitatea, fondul autentic al fiinþei umane, trãirile, aspectul afectiv –
iraþional al omului.
Caracterul fundamental al fiinþei umane este finitudinea spaþiotemporalã,
condiþia de a fi întotdeauna într-o situaþie, de a fi în lume (întrun
anumit mod). Fiinþa este în permanentã tensiune, în lupta cu
ameninþarea non-fiinþei, a neantului, pentru a-l transcende. Existenþialismul
precede esenþa, deoarece nici o esenþã nu este posibilã fãrã a fi susþinutã
de o existenþã (Sartre). Pentru existenþialismul ateu sentimentul fundamental
al existenþei este anxietatea care ar fi legatã de neant, de sentimentul
libertãþii ca posibilitate (Sartre).
Pentru existenþialismul religios fundamentul existenþei este Dumnezeu
deoarece fiinþa umanã existã numai în mãsura în care participã la divin.
Existenþa trebuie trãitã ºi apoi gânditã ºi nu invers. Categoriile trãirii umane
ar fi: anxietatea, grija, facticitatea, autenticitatea, proiectul ºi libertatea.
Existenþialismul susþine cã experienþa trãitã a subiectului precede ºi
determinã esenþa, care este inaccesibilã cunoaºterii raþionale, este sesizabilã
doar prin trãirea intensã a unor sentimente de groazã, teamã, neliniºte,
disperare. Existenþialismul propune deci o ontologie limitatã la o anumitã
subiectivitate, reducând totalitatea umanã la unele elemente ale ei, la
momentul ei afectiv. Din acest punct de vedere, existenþialismul este criticat
atât de marxism cât ºi de structuralism. Existenþialismul susþine cã în
anumite situaþii limitã de teamã, îndoialã ºi disperare omul capãtã revelaþia
de a fi azvârlit în lume, cunoaºte prin eºec adevãrata realitate, îºi dã seama
cã e o fiinþã izolatã, incomunicabilã, absurdã, pradã cotidianului ºi
anonimatului. Deci pentru existenþialism, existenþa se compune dintr-o
formã superficialã, contingentã ºi neautenticã ºi un fond afectiv iraþional,
autentic ºi ascuns.