Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Concepþii în psihiatrie
trãire ca o cunoaºtere intuitivã, cum era înþeleasã de Bergson ºi este mai
degrabã vorba de o cunoaºtere afectivã, de o intuiþie afectivã, de o explorare
a subiectivitãþii profunde care aminteºte de misticismul antic al lui Plotin.
Este centrat pe experienþa concretã ºi dramaticã a vieþii aºa cum este simþitã
ea în formele concrete ale trãirilor psihologice. Refuzã discursuri, continuu
ºi chiar coerenþa, neconsiderându-le echivalente valabile ale realitãþii. De
aceea nu se exprimã în tratate ci în jurnale intime (Kirkegaard, Marcel) ºi
adaogã eseurilor opere de imaginaþie, literaturã ºi teatru.
Existenþialismul considerã realitatea mai puþin ca un obiect în faþa
subiectului cunoscãtor, ci ca o existenþã; departe de a izola în noi procesul
de cunoaºtere de restul fiinþei noastre, el propune cercetãrii filosofice
individul în totalitate, cu reacþiile sale sentimentale ºi pasionale în faþa
lucrurilor. Existenþialismul face apel la metoda reducþiei fenomenologice
a lui Husserl, „punând în paranteze“ în câmpul conºtiinþei tot ce þine de
realitatea obiectivã, tot ce a fost dobândit prin raþiunea discursivã,
considerând cã adevãratele dimensiuni ale umanului se pot sesiza numai
prin intuiþii emoþionale. Raþiunea este neputincioasã deoarece
existenþialismul are un statut ontologic ambiguu supus la douã puteri
divergente, cu efecte tragice; legea zilei care îi cere raþiune, ideal, realizare
ºi pasiunea nopþii care îi propune respingerea raþiunii ºi tendinþa la
distrugere ºi ruinare. Existenþialismul propune în esenþã o metoda
iraþionalã. Omul se poate cunoaºte doar prin lectura „cifrului“ pe care i-o
oferã experienþa trãitã îndeosebi în acele situaþii limitã (de pildã eºecurile)
când tensiunea cerinþelor antinomice ale zilei ºi nopþii atinge apogeul ºi
când omul în faþa refuzului realului de a-i realiza proiectul devine
introvertit ºi intuieºte în stãri de mare tensiune emoþionalã – misterul sãu.
Existenþialismul ne invitã sã renunþãm la cunoaºterea ºtiinþificã a omului,
sã abandonãm pretenþiile de a raþionaliza universul ºi sã ne retragem în
dimensiunile vieþii interioare pentru a descoperi aici misterul vieþii umane.
Progresul ºtiinþific ar fi un miraj, un fel de imperialism al lui Homo
Technocraticus, o realitate empiricã neautenticã care nu ne-ar ajuta sã
înþelegem omul. Este adevãrat cã ºtiinþa nu poate constitui prin ea însãºi o
ontologie ºi cã nu poate sã epuizeze resursele ºi valenþele umane, sensul
omului fiind relevat doar din praxie ºi istorie ºi nu se poate aduce doar la
momentul cognitiv fragmentar ºi fragmentat. Dar a renunþa la ºtiinþã este
o exagerare ºi chiar un scandal, deoarece negarea oricãrui progres ºtiinþific
în înþelegerea globalã a condiþiei umane, îndepãrteazã existenþialismul chiar
de reflexia filosoficã care azi depãºeºte impresionismul ºi speculativismul
sprijinindu-se pe ºtiinþã. ªtim cã nu putem ºti tot, dar ºtim mai mult decât
acum 100 de ani ºi putem în consecinþã mai mult; de aceea calea ºtiinþei
este adecvatã ºi calea acþiunii este relevantã. Nu invers.
87