Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Concepþii în psihiatrie
Aceasta ar fi logica binarã, dar psihodislepticul este o tulburare calitativã.
Logica binarã la neuroleptice duce la dreapta – stânga.
Dacã iei o logicã clasicã, veþi vedea cã are trei capitole; se compune din
noþiuni, judecãþi, raþionamente.
Care este ultimul act logic? Aflarea adevãrului. Ce descoperim? Ideea
de izomorfism. Deci structuralismul pleacã de la studiul formelor ºi ajunge
la concluzia finalã cã anumite forme sunt echivalente din anumite puncte
de vedere. Deci domenii total diferite care sunt reductibile, formalizabile.
Deci din punct de vedere teoretic psihiatria este echivalentã cu orice alt
domeniu ºtiinþific. Trecerile dintr-un domeniu în altul se numesc
extrapolare în domenii izomorfe. Lecþia aceasta adaugã la valoarea
inductivã o valoare deductivã în psihiatrie, de la abstract la concret, de la
abstracþie la abstracþie ºi cauþi triada.
Oricare curent ai citi, te convinge; apoi treci la altul ºi tot aºa se întâmplã
dacã nu intri în structuralism, adicã sã-l pui în anumite relaþii unul cu
altul; aºa îi poþi înþelege, în sine nu. Dacã citeºti Bergson, dintr-o datã eºti
bergsonist, fiindcã este prea puternic dar dacã îl pui într-o schemã ºi o
structurã relativã faþã de alþii, imediat el intrã la locul lui.
În fond, diviziunea psihicului dupã Henri Ey este în conºtiinþã ºi
personalitate, adicã o structurã de moment (transversalã, sincronã –
querschnitt) ºi o structurã de lungã duratã (personalitatea, diacronã –
langschnitt). (vezi organodinamismul – H.Ey)
Existenþialismul
Filosofia contemporanã cunoaºte o multitudine de curente ºi orientãri,
din care cu orientare antropologicã trei par a fi mai importante:
existenþialismul, freudismul (psihanaliza) ºi marxismul. Existenþialismul
nu este un sistem filosofic în sensul clasic al termenului ci „o afirmare a
filosofiei omului contra prioritãþii filosofiei ideilor ºi filosofiei naturii“
(Kirkegaard). René le Senne (în vocabularul lui Lalanda) scrie:
„Existenþialismul înseamnã întoarcerea la existenþã aºa cum ne este datã,
sentimentul crescând al vanitãþii care se poate insinua chiar în doctrinele
severe, mãsurarea distanþei între abstracþiile teoretice ºi experienþa concretã,
pe scurt, nevoia de a considera existenþa în faþã, aºa cum ea este trãita ºi de
a gândi asupra ei cu eficacitate“.
Prin preocuparea dominantã de a determina condiþiile specifice ale
existenþei umane, existenþialismul reprezintã în filosofia ºi cultura
contemporanã nu atât o concepþie despre lume, ci mai degrabã o concepþie
despre om, adicã nu o filosofie ci o antropologie. Centrat asupra omului ºi
opunându-se raþionalismului existenþialist, existenþialismul dispreþuieºte
83