Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

604 Aurel Romila – Psihiatria
grãdiniþã, îl repetã acum sub autoritatea terapeutului ºi se ajunge la un
rezultat de: „mã simt mai bine“.
Se adaugã apoi ºi disciplina repetiþiei. Dacã din anumite motive se
întrerupe seria, bolnavii întreabã, sunt impacientaþi. Spuneam cã nu se
comenteazã nimic, nici dacã unul se scoalã ºi pleacã, altul doarme, altul
nu ºtie ce aude. Pare deci o bramburealã. ªi totuºi în mod indirect este o
ºedinþã de liniºtire, o orã în care nu se folosesc medicamente, nu sunt
conflicte, nu e gãlãgie, este o atmosferã de respect cu un grad deasupra
nivelului din familie. Estepe de altã parte ºi o selecþie, o opþiune pe care o
face terapeutul ºi care evitã concomitenþa de la televizor adesea mai joasã,
mai vulgarã. Fiind vorba de oameni simpli, ei rãmân ataºaþi de obicei
muzicii populare, muzicii uºoare dar nu ajung la fobia de muzicã cultã ºi
nici nu sunt aºa se avansaþi sã fie fanii unor muzici de avangardã.
Este prin urmare o sensibilizare cu un mijloc extrem de complicat, care
cere de fapt multã pasiune ºi studiu dacã cineva vrea sã-ºi apropie domeniul.
Este un domeniu intermediar între proza clinicii ºi cântarea religioasã.
Tot în meloterapie ar putea intra muzica produsã de bolnavi cu vocea
sau la vreun instrument care este bineînþeles cui mult sub nivelul CD-urilor
disponibile. Se mai încearcã mai ales de sãrbãtori corurile de colinde. La
acestea participã ºi personalul de îngrijire cu un rezultat de ocazie pentru
cã nu se pot face nici repetiþii suficiente ºi nici„materialul“ nu e
corespunzãtor. Aºa cã nu atât muzicalitatea intereseazã cât bunãvoinþa de
a serba un eveniment.
Meloterapia rãmâne un câmp destul de vast de explorat atât pentru cã
orice creaþie e legatã de psihopatologie cât ºi faptul cã e ambiguã. Cel mai
mult are de învãþat terapeutul care în general crede cã ºtie, aude dar de
fapt nu are o sistematicã care sã treacã peste oarecare demonstrativitate.
Meloterapia ar putea sprijini ideea de model al normalitãþii. Este cazul
comparaþiei barocului ºi clasicului cu romantismul ºi modernismul. Pentru
omul modern normalul nu poate rãmâne, oricât ne-ar place, la nivelul baroc
– clasic dar nu se poate lãsa antrenat într-o îndepãrtare prea mare de un
canon estetic. Aici vedem valoarea psihopatologicã a construcþiei muzicale
la care foarte puþini ajung pentru cã e un fel de metamuzicã, de structurã a
muzicii care proiecteazã de fapt un model psihic. Cine ajunge la aceastã
înþelegere, interpretare dispune de un instrument insuficient explorat care
este însã mai sugestibil decât instrumentul filosofic sau religios. Poate cã
asta e valoarea ultimã a muzicii, de a fi un mesager filosofico-religios. ªi
asta deoarece nu diversitatea psihiatriei e problema, ci riscul ca
antisocialitatea sã devinã majoritarã la niveluri noi, neclasice.
În dotarea unei clinici de psihiatrie trebuie sã intre aparatura de redare
ºi o colecþie de CD-uri ca ºi un program de meloterapie sistematicã care
eventual sã fie reluat de câteva ori pe an.