Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

552 Aurel Romila – Psihiatria
Ultimii 30-40 de ani au reprezentat o perioadã de dezvoltare a
psihofarmacologiei. S-a remarcat în aceste condiþii o modificare a abordului
psihiatric, o trecere de la metode dominant analitice – psihologice spre o
viziune mai biologicã. Aceasta a impus ºi o transformare a identitãþii
profesionale a psihiatrilor. Agenda medicalã internaþionalã cuprinde astãzi
câteva mii de produse psihotrope, fiind probabil grupul cel mai voluminos
din cadrul întregii farmacologii, fiind prin urmare de cea mai largã circulaþie
ºi fiind însoþite de frecvente abuzuri ºi chiar de greºeli fatale. Aºa cã ne apare
ca o datorie eticã de a difuza periodic un set de principii în folosirea
psihotropelor pentru a le asigura eficacitatea terapeuticã ºi siguranþa în
folosire. Înþelegerea funcþionãrii psihotropelor ºi învãþarea modului de
prescriere al lor nu eliminã necesitatea evaluãrii ºi înþelegerii pacientului
prin integrarea abordurilor psihologic/psihoterapeutic cu cel psihobiologic.
Rezultatele optime ale tratamentului se obþin prin reducerea simptomaticã
alãturi de promovarea capacitãþii individului de a se adapta la cerinþele vieþii.
Psihiatria ar trebui sã integreze aspectele psihosociale cu cele
psihobiologice, aceasta cu atât mai mult cu cât psihotropele nu reuºesc
adesea, în ciuda efectelor benefice, sã modifice procesele psihopatologice
fundamentale, care sunt susceptibile la stresori psihosociali, interpersonali
sau intrapsihici.
În ciuda enormei varietãþi a medicaþiei psihotrope, toatã mulþimea se
poate clasifica în trei categorii, dupã efectul fundamental asupra stãrii
psihice, ºi anume:
– medicaþia psiholepticã (medicamente care scad global activitatea
psihicã)
– medicaþia psihoanalepticã (medicamente care cresc global activitatea
psihicã)
– medicaþia psihodislepticã (medicamente care tulburã activitatea
psihicã).
Practic ne intereseazã primele douã categorii, pe care trebuie sã ºtim sã
le folosim fãrã a ajunge sã aibã un efect din a treia categorie, adicã
psihodisleptic. Deci existã o logicã în psihofarmacologie, care permite
psihiatrului sã nu exaspereze în faþa noilor produse ºi a multitudinii de
informaþii ce le însoþeºte. Bineînþeles cã regulile de bazã din farmacologie
sunt valabile ºi în psihofarmacologie, cu specificul cãîn ultima se cere puþinã
flexibilitate, nuanþare ºi adaptare la subiectivitate, adicã aici factorul
psihoterapic, de sugestie, „placebo“, se dovedeºte esenþial ºi este important
de menþionat înainte de a face cunoºtinþã cu principalele categorii de
medicamente, cã pentru a menþine o judecatã clarã asupra controlului
eficacitãþii se recomandã a folosi cât mai puþine medicamente concomitent.
Se poate spune fãrã exagerare cã polipragmazia este un indicator al unei
risipe dar ºi al unei ignoranþe.