Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Terapeutica generalã
547
Bolnavul mintal are dreptul la un program terapeutic de resocializare.
Indiferent de trecerea lui prin instituþii intra– sau extraspitaliceºti, indiferent
de condiþia lui socialã ulterioarã; rãmâne într-un program definitiv pentru
reþeaua de psihiatrie. Acest program îºi ia obligaþia unui minim de
producþie a acestui bolnav mintal. Dacã este atât de dement încât strica
mai mult, trebuie sã i se asigure terapia ocupaþionalã zilnicã. Apoi în
programul terapeutic intrã ºi resocializarea familiilor acestor bolnavi. Este
o eroare de a considera cã întoarcerea bolnavului mintal ar þine numai de
nivelul lui. Depinde foarte mult de familie, care trebuie tratatã ºi de
permisivitatea instituþiei, care e foarte redusã la ora actualã.
Realitatea acestor bolnavi mintali la ora actualã este de un fel de lume a
treia, inferioarã. Adicã un grup de invalizi psihici care nu se bucurã mãcar
de privilegiile deficienþilor – dacã nu ai un picior, îþi dã un Trabant adaptat,
dacã eºti orb, faci perii. Pentru toþi s-a gãsit un ajutor. Pentru bolnavul
mintal nu s-a fãcut nimic. De ce? Fiindcã soarta lui este de a fi izolat ºi de
a nu se putea lupta singur pentru drepturile lui. Deºi sunt mulþi, sunt
izolaþi. Dacã ar fi uniþi, nu ar fi boalã mintalã. Derivã ideea cã reprezentarea
intereselor bolnavilor mintal trebuie sã o facã cineva cu conºtiinþa pãstratã,
adicã familiile bolnavilor – ei trebuie sã se uneascã. Nu putem face cu
bolnavii mintal, fiindcã ei nu au conºtiinþa bolii, nu se reprezintã, nu-ºi
dau seama de ce spunem asta noi. Deci revendicarea terapeuticã a
programului o va impune asociaþia pãrinþilor bolnavilor mintali, deoarece
profesioniºtii nu au interesul sã-ºi strice viaþa cu revendicãri cu restul lumii.
Ei preferã sã rãmânã izolaþi ºi-ºi fac reþetele lor – pentru asta suntem plãtiþi...
Ce rezultã pentru psihiatru din aceasta concepþie? Aþi reþinut din
noþiunea nouã pe care v-am prezentat-o cã este de a face din meseria noastrã
o psihiatrie realmente socialã, nu strict individualã. Este vorba ca psihiatrul
sã devinã activ în plan social.
Resocializareava constitui prin urmare conþinutul practicii psihiatrice
în spitale ºi ambulatorii. Ea va avea douã dimensiuni:
• prezervarea sãnãtãþii mintale la cei normali
• resocializarea la cei care au pierdut-o.
Ea va fi de fapt doctrina comunitãþii – din ea va rezulta evaluarea
diagnosticã cu dimensiunea socialã, la intrare ºi ieºire ºi ea va impune
programul terapeutic în care nu se exclude nici o metodã care s-a validat.
Deci nu înseamnã cã dacã facem resocializare nu vom mai face psihoterapie,
ECT, etc. Nimic nu se exclude, dar totul se va integra acestui þel. Nu se
poate spune cã nu fac reso pentru cã fac hipnozã. Se face ºi hipnozã, în
cadrul unui þel al bolnavului, fiindcã dacã cu hipnoza se ajutã la a-i da un
minim social, nu am nimic împotrivã. Invers, dacã prin hipnozã se