Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

518 Aurel Romila – Psihiatria
chiar teatral, în conduita faþã de copii, pãrinþi, dacã îl pui sã joace în public
este paralizat; îl apucã o ruºine copleºitoare ºi dacã este ºi bolnav urmeazã
aceastã inhibiþie ºi piesa nu mai are loc – este impresia iniþialã. Dacã are
loc prin indicaþiile directorului de scenã sau eu auxiliar trebuie sã aibã
anumite caracteristici – trebuie sã fie o întâlnire prezentã. Scene din trecut
sã fie numai dacã sunt unice ºi obsedante pentru bolnav. „În latura timpului,
spune Moreno, este mai important sã ai un ochi cãtre viitor decât cãtre
trecut“. Bolnavul trebuie sã cunoascã spaþiul, camera, scena – sã-ºi mãsoare
distanþele între obiecte. Þine de încãlzirea lui (warming up). Se joacã
realitatea; nu se joacã infra– sau surplusul de realitate (infrarealitate –
indicaþii excesive, intoxicarea verbalã a subiectului cu indicaþii; surplusul
de realitate – grãbirea procedeului – adicã bolnavul nici nu se expune pe
sine ºi directorul de scena dã indicaþii exagerate – inversare de rol, alte
roluri, forþarea corporalã, adicã se indicã sãrut). Sã se evite rolurile sociale
complexe. Cu aceste mici indicaþii care se dau, începe prima fazã, încãlzirea.
Rolul îl are directorul de scenã ºi coterapeutul (ego auxiliar). Sã spunem
cã din discuþia anterioarã cu bolnavul ºtim cã are un conflict de serviciu ºi
cel mai frecvent este sã fi subordonat. Directorul de scenã va ruga pe ego
auxiliarsã facã pe subordonatul ºi el, directorul, va fi ºeful, ºi sã aibã un
dialog în rãspãr, apropiat de ce s-a întâmplat cu bolnavul. Bolnavul va
spune – aici nu am reacþionat aºa – ºi este chiar începutul încãlzirii lui de
care se leagã situaþia dramaticã; atunci îi spui – dar cum ai reacþionat dta?
Dacã din primul moment reuºim acest lucru, încãlzirea este deja fãcutã.
I se spune – nici nu vrem mai mult de la dta; o scenã de acest fel vom juca
ºi gândeºte-te cã vom lua de acasã sau din trecut dacã sunt probleme; dacã
nu sunt, nu mai discutãm.
Urmeazã faza de creativitate. Joacã bolnavul – se mizeaza mult pe
spontan. Omul greu imitã pe cineva, fiindcã este un cabotin, doar dacã nu
avem înzestrarea rarã de a fi actori naturali; teatrul lui Moreno este de
cabotinaj; nu trebuie sã avem niºte pretenþioºi pe margine care sã râdã de
cum se miºcã ãla – este un teatru de mâna a treia ºi noi ºtim. Nu este nici
extrema unei pantomime, cum facem la joc de societate, ci o acþiune la ce
vrem sã spunem – ieri am fost la serviciu – se ia loc la birou. Sã ilustrãm
continuu cu vorba ºi pantomima scena pe care vrem sã o jucãm. Ce rezultã
în întâlnirea de aproximativ o orã poate sã ia aspectul unei scenete ºi se
poate apropia dupã cum spune Moreno de „conserva culturalã“. Sã
analizãm aceastã conservãidealã.
Este vorba de o filosofie a momentului ºi de o întâlnire (encounter) –
unde suntem atenþi la ce sentimente se vehiculeazã: dragoste, pasiuni,
sentimente ambigui, contradictorii. Analiza conþinutului psihodramatic
nu se face cu cei de la psihanalizã, adica transfer, empatie. Pentru ce se