Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

42 Aurel Romila – Psihiatria
Urmeazã apoi disidenþa. Disidenþa a cuprins prima generaþie, practic
colaboratorii direcþi ai lui Freud (Jung, Adler) care au simþit nevoia sã critice
maestrul ºi sã aducã concepþii proprii.
A doua generaþie se numeºte ºi psihanaliza culturalistã (culturalã),
pentru cã în contrast cu doctrina lui Freud care subliniazã libido-ul, sexul,
deci factorul biologic ca factor determinant al dezvoltãrii personalitãþii,
doctrina neopsihanaliticã subliniazã cã factorul biologic este subsidiar,
secundar pentru omul normal. Pentru omul normal, factorul socio-cultural
e cel care conteazã. Pentru acest factor socio-cultural, psihiatrul trebuie
sã-ºi adauge nu numai psihologia (e insuficient), ci încã alte specialitãþi:
sociologia, etnologia, lingvistica, literatura, filosofia, deci ºtiinþele umaniste.
Un alt sinonim e prin urmare psihanaliza umanistã (în sensul dat de
Renaºtere termenului de uman). Cea mai importantã dintre ºtiinþele care
au contribuit la psihanalizã este sociologia.
Karen Horney (1885 – 1952) s-a nãscut în Germania, cu origine foarte
complicatã: semievreicã, cu tatãl norvegian, cãpitan de vas (om de iniþiativã,
de reþinut acest tip de virilitate, de animus) ºi mama danezã. Face studii la
Berlin, unde exista un institut de psihanalizã german condus de Karl
Abraham ºi este psihanalizatã. Ea face psihanalizã clasicã cu Abraham. Se
constatã din primele studii universitare la Berlin cã e cu totul altfel decât
ceilalþi, o femeie cu totul excepþionalã, uimitor chiar ºi pentru psihanaliºti.
Foarte inteligentã, îi cunoaºte pe toþi ºi începe sã critice. E începutul,
sãmânþa unui conflict, ceilalþi nu ºtiau cum sã procedeze; atunci au
îndemnat-o sã scrie, ea s-a apucat de scris ºi a dat câteva cãrþi care ºi azi
rãmân modele foarte imitate, de progres în psihanalizã. A cãutat s-o
exploateze ºi miºcarea feministã, deºi a evitat politica ºi aceste miºcãri,
cãci argumenta cã inteligenþa nu e o problemã de sex (lucru nu prea bine
demonstrat dupã o epoca victorianã în care rolul subordonat al femeii era
de la sine înþeles).
Lovitura de graþie datã psihanalizei nu vine cât stã în Germania, ci dupã
1933, când e nevoitã sã emigreze în SUA, unde ºcoala de la Chicago o
primeºte cu braþele deschise (F.Alexander – ºcoala psihosomaticã). Pânã
îºi dau seama cã e prea deºteaptã ºi i se dã alt loc, la Institutul din
New-York (1933), unde rãmâne pânã în 1952.
Lucrarea de bazã se numeºte „Personalitatea nevroticã a timpului
nostru“, în care gãsim ºi critica psihanalizei ºi contribuþia ei originalã.
Argumentul ei fundamental e urmãtorul: nu înþelege de ce nevrozele în
SUA nu sunt la fel cu cele din Germania, pentru cã refulaþi sunt peste tot,
dar nevrozele nu sunt la fel. Ceea ce diferã e foarte probabil nu sexul, deci
nu constituþia geneticã, biologicã, ci factorul socio-cultural; fiecare are altã
viaþã, alt stil de viaþã (vezi Adler, care ºi el observase asta fãrã a face caz