Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Psihiatria medico-legalã
459
fenomenul nu este izolat ºi sunt implicate celelalte laturi ale conºtiinþei –
cunoaºterea, afectivitatea ºi chiar ºi imaginaþia. ªi mai e ceva. Ceea ce
psihologia a izolat ca funcþii sau aptitudini este o izolare artificialã deoarece
orice funcþie sau aptitudine se demonstreazã prin celelalte. De pildã – câtã
atenþie ai, rãspuns – câtã percepþie, câtã percepþie ai – câtã atenþie; câtã
memorie ai – câtã percepþie; câtã percepþie clarã ai – câtã memorie. La fel
mai departe cu gândirea, imaginaþia… câtã afectivitate (sentimente, pasiune,
etc.) ai – cât le delimitezi în procesele de cunoaºtere.ªi câtã acþiune ai – câtã
gândire ºi afectivitate ai. Deci întotdeauna rãspunsurile vin din alte laturi.
Gândirea ºtiinþificã se bazeazã pe gândire cauzalã, determinismul cauzã
– efect. Gândirea filosoficã se bazeazã pe cauzalitate finalistã – adicã nu pe
efectele imediate ci pe scopul final al acþiunii. Gândirea obiºnuitã trebuie
sã combine cele douã procedee – logica cauzalã ºi cea finalistã. Deosebirea
dintre ele poate fi perceperea relaþiei cauzã – efect pe când în legãtura
finalistã intervine fenomenul de intuiþie a scopului. Aceastã precizare e
esenþialã în schizofrenie care poate funcþiona în prima cauzalitatea dar
adesea îi lipseºte a doua.
Bolnavii psihici au discernãmânt sau nu? Au discernãmânt, dar
discernãmântul lor este scãzut pânã la abolire. Între aceste douã cuvinte
stã toatã arta ºi ºtiinþa noastrã, în a demonstra de ce este scãzut sau de ce
este abolit discernãmântul în momentul înfãptuirii unui act penal. Dacã
toþi bolnavii ar fi demenþi, expertiza ar fi aproape inutilã, pentru cã justiþia
singurã ºi-ar da seama cã nu are cu cine sta de vorbã ºi cã faptele au fost
fãcute fãrã nici o noimã, fãrã minte. Însã în 90% din cazuri, bolnavii au un
fel de discernãmânt, mai mult decât atât, în 60% din cazuri justiþia are
convingerea cã bolnavii sunt cu discernãmânt integru ºi tocmai aici
intervine situaþia grea a psihiatrului care sub aparenþa de om normal totuºi
sã demonstreze un discernãmânt scãzut al inculpatului. În aprecierea
juridicã trebuie sã þinem cont de noþiunea de normal, anormal ºi patologic,
distincþie care am fãcut-o deja la psihopatii.
Normalul ºi anormalul pânã la limita patologicã sunt responsabili ºi
pedepsibili. Scãderea discernãmântului intervine doar la limita
patologicului. Art.48 c.p. postuleazã – nu rãspunde în faþa legii cel care a
fãptuit un act antisocial, o infracþiune, ºtiindu-se sub influenþa unei stãri
de boalã mintalã care compromite discernãmântul. Aceasta ar fi ideea care
trebuie reþinutã, chiar dacã textul poate suna un pic altfel.
Oamenii cu discernãmânt sunt pedepsiþi, de la pedepse simple adicã
admonestãri, amenzi pânã la închisoare. Pentru bolnavii psihici existã
tratament psihiatric, nu pedepse; pedepsele sunt inoperante, mai mult decât
atât, ei sunt periculoºi pentru deþinuþii obiºnuiþi, pentru viaþa lor, pentru
personal. Societatea ia faþã de ei ceea ce se cheamã mãsuri de siguranþã.
Existã douã feluri de mãsuri de siguranþã – existã mãsuri de siguranþã