Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

458 Aurel Romila – Psihiatria
sex. Codul penal pedepseºte pentru cã socoate cã toþi fãptuitorii sunt
vinovaþi. Iatã o noþiune nouã. Fiind vinovaþi, sunt responsabili ºi trebuie
sã plãteascã prin pedepse prevãzute de lege.
Ce înseamnã capacitate de vinovãþie? Vinovãþia survine în douã situaþii
juridice. Una, dacã fãptaºul a lucrat cu intenþie, prin urmare dacã se poate
vedea ceea ce altãdatã se numea premeditare – un plan, o ordine, un calcul,
o pregãtire, deci dacã momentul fãcea parte din alte momente anterioare de
conºtiinþã. Se vorbeºte de intenþie. Dacã se observã în act un scop, mai ales
un scop utilitar, deci pentru uzul, pentru folosinþalui, dacã se dovedeºte cã
este o intenþie comunã, omeneascã, sã ai bani, sã ai plãceri. A doua situaþie
este omul vinovat chiar dacã nu a avut intenþia sã facã actul, deci dacã actul
a fost involuntar, dar a fost fãcut din culpã.Culpa are douã variante – omul
nu a vrut sã facã, a crezut cã actul pe care îl va face nu va avea consecinþe
grave (ei, i-am tras ºi eu un pumn poliþistului, cã m-a enervat) sau foarte
multe accidente de circulaþie, care nu putem spune cã au fost fãcute cu
intenþie. A doua variantã a culpei este cã subiectul n-a prevãzut ce trebuia sã
prevadã. Aici sunt cazurile tipice de vinã medicalã. Aici trebuie sã dovedeºti
procurorului cã într-adevãr era imprevizibil ceva, cu teste ºi motivãri serioase.
Altfel suntem în culpã, suntem vinovaþi, pedepsibili; bineînþeles cã ideea de
culpã nu trebuie sã ne inhibe sã nuadministrãm uneori un tratament necesar
– de ce sã facem, mai bine nu-i facem ºi atunci individul face suicid pe fondul
depresiei.Iatã o culpã, cã nu ai administrat ce trebuia.
Vinovãþia implicã deci cã subiectul a lucrat cu discernãmânt. E o noþiune
cheie, o noþiune uriaºã, noþiunea numãrul unu a expertizei psihiatricolegale.
E capacitatea de sintezã care garanteazã controlul
comportamentului. Ea reprezintã sinteza conºtiinþei de moment cu
structura personalitãþii subiectului care atinge nivelul normalitãþii psihice.
Deci dacã în psihiatrie noi oscilãm ºi începem sã ne îndoim de noi înºine
dacã mai suntem normali sau nu, dacã ne permitem tot felul de glume pe
aceastã temã a normalitãþii, în medicina legalã nu se poate admite, în justiþie
nu se poate pleca decât de la noþiunea cã oamenii sunt normali pentru cã
numai din normalitate vine pedepsirea lor.
Discernãmântul este un raport între conºtiinþa obiectualã ºi conºtiinþa de
sine.Conºtiinþa obiectualã reflectã realitatea pe când conºtiinþa de sine
valorificã realitatea. Libertatea conºtiinþei de sine este libertatea de alegere,
în cunoºtinþã de cauzã a ceva din conºtiinþa obiectualã de cãtre conºtiinþa de
sine. (era greºealã cum se judeca cã omul percepe, de fapt conºtiinþa de sine
percepe în funcþie de interesele ei de moment ºi percepþiei îi adaugã o
reprezentare din memorie, o evaluarea din gândire, o transcedentalitate
aprioricã a intereselor; de aceea conºtiinþa nu este universal obiectivã, e personal
subiectivã, cel mult conform unor norme ale supraeului). Acestea sunt
de fapt judecãþile apriorice de sintezã ale lui Kant. Deci în orice percepþie