Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

440 Aurel Romila – Psihiatria
la nevrozã sau psihozã, el nefiind nici în una nici în cealaltã, ci ceva la
mijloc; trãsãturile lui nu s-au ivit la un moment dat ºi nu au un sfârºit, ci
vin din copilãrie ºi îl vor însoþi toatã viaþa, adicã principiul constanþei ºi
principiul globalitãþii, al întregii existenþe (precizãri ale lui Ganuskin).
Tipul ciclotim, cu varianta hipomaniacalã ºi distimicã (depresivã), e
tipul de dezechilibrat afectiv, temperamental, constituþional. Aceastã
pereche afectivã ne relevã gustul sau dezgustul de a trãi. Hipertimicul (tipul
hipomaniacal) e vesel, vital, optimist, sociabil, simpatic, iubãreþ, sentimental,
descurcãreþ, superficial (din punct de vedere moral, adicã invers decât
din punct de vedere psihologic, unde a fi instinctiv e un factor profund). E
un hipersociabil, dã mâna imediat cu tine, ce mai faci, tot tânãr, tot tânãr, el
cãtre tine deºi vezi cã în fond nici nu vrea sã stea de vorbã cu tine, nu are
timp, deja l-a vãzut pe celãlalt, se duce la el, este omul de salã, de pauzã,
de congres, trece pe la toþi, întreabã, se intereseazã, strânge mâini ºi
bineînþeles cã trece cu o uºurinþã uluitoare de la un subiect la altul, putând
discuta orice, se laudã nemaipomenit, cât munceºte, cât agoniseºte, spune
uneori ce nu trebuie, cât câºtigã pe zi, ce face, de o superficialitate în
sentimente ºi reacþii. E un liberschimbist, un combinator, lucrurile nici nu
i se par periculoase; el exprimã viaþa, dar o viaþã luatã numai aºa e pe
undeva imoralã. Este psihopat pentru cã se împrieteneºte cu cine trebuie
ºi cu cine nu trebuie, intrând în numeroase încurcãturi, conflicte, se risipeºte
în toate farã sã discearnã ce este bine ºi ce este rãu. Nu i se pare greu nimic.
Fondul hipertimic predispune, când cere interesul, la reacþii paranoiace.
Paranoiacul hipertimic are o deosebitã stenicitate, mobilitate, capacitate
de cverulenþã. Hipertimul trece de asemenea foarte uºor cãtre psihopatul
imoral, pentru el nu existã abstracþiica de pildã justiþia, legile, astea toate
se pot aranja în toate sensurile. tipul distimic include pesimiºtii structurali,
constituþionali, cãrora li se pare cã toate vor ieºi rãu, care nu mai simt gustul
vieþii, care se gândesc la eºec, la moarte, parcã n-ar sta în prezent, ci cu
umbrele morþilor în preajmã. Deci o piesã moralã continuã, tãcere, vorbesc
puþin, vorbesc stins, parcã vin mereu dupã boli grele, ultraspecialiºti în a
proiecta aspectele urâte ºi triste ale vieþii. Aceste trãsãturi de caracter îi fac
sã nu simtã gustul vieþii, ei sunt persoanele care „stricã nunta“. El citeºte
mult ºi filosofeazã, îºi gãseºte parteneri printre cei care au trecut ºi au fãcut
reflexii asemãnãtoare. Se gândesc mereu la moarte, la cei care au ratat,
care au murit. Nimic nu le face plãcere; nu ºtiu ce este bucuria de a mânca,
de a avea o viaþã sexualã mai ales ºi li se pare traumatizantã, ba chiar
murdarã, vãd laturile negre ale ei. Se înrudeºte cu ceilalþi slabi, cu astenicul,
adãugând judecata netã cã viaþa nu are sens: „dacã aº muri mâine ar fi foarte
bine“. Dar nu ajunge la melancolia psihoticã unde îºi pregãteºte otrava. El
nu se omoarã dar te întreabã ºi pe tine „ care este sensul vieþii, spuneþi-mi ºi