Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Psihogenii
439
1. pierderea controlului asupra pragului senzaþiilor; începe enervarea,
cefaleea, cenestopatiile, oboseala ºi toate converg cãtre neurastenie
ºi concluzia „sunt terminat, trebuie sã iau un concediu“.
2. pierderea controlului asupra propriei seninãtãþi, cu înlocuirea ei prin
anxietate ºi a invaziei odatã cu grija a ideilor obsedante sau a
conduitelor fobice – ºi iatã nevroza anxioasã.
3. pierderea controlului asupra emoþiilor cu apariþia crizelor, plânsului
facil, indispoziþiei, leºinului, ºi iatã nevroza istericã.
Psihiatrii s-au concentrat acum asupra tratamentului nevrozelor neluând
în seamã factorul psihopatic declanºator ºi neavând deocamdatã puterea
psihoterapeuticã de a corecta acest factor. Când e vorba de un membru de
familie, se pune problema unei psihoterapii de cuplu sau familiale dar
când e vorba de un serviciu? Atunci singura soluþie e schimbarea locului
de muncã, uneori chiar a profesiei.
Oricum, esenþialul psihoterapeutic este asupra creºterii autocontrolului
prin antrenament.
Tipologie
Acest prototip devine variabil în funcþie de alte trãsãturi. Cele de prototip
ar trebui sã le aibã toþi psihopaþii. Pentru diagnostic, conteazã foarte mult
sã ºtim sã întrebãm pacientul. Într-un examen transversal cum facem noi,
pot disimula, pot ascunde foarte mult din trãsãturile lor. Anamneza foarte
des poate fi deci deformatã (familia îl prezintã de obicei ca genial). Aici e
mai necesarã ca oricând ancheta socialã, sã ºtii pe cine ºi cum sã întrebi,
pentru a face profilul cuiva (noi ne mulþumim cu criterii foarte generale).
Problema adevãrului trecutului psihopatului e problema cea mai cruntã
pentru diagnostic. Întrebãrile trebuie puse pe ocolite, ºi indirect se aflã
câte ceva. Se stimuleazã de obicei orgoliul subiectului (ei de obicei sunt
salvatori în situaþii cascadorice, ei cam vor sã se facã cascadori) ºi se
evidenþiazã apetitul pentru extremã („cu o mitralierã îi aranjãm pe toþi“). În
ciuda unei literaturi bogate, noþiunea de psihopatie nu e clarã. Existã riscul
unui descriptivism, esenþialul subliniat de americani ºi în DSM IV TR este
cã trãsãtura dizarmonicã este antisocialã, deci nu este o trãsãturã de simplã
varietate umanã, compatibilã cu diversitateaci este o trãsãturã sancþionatã
moral sau penal de grupul în care trãieºte psihopatul. De aceea fapta cere
de obicei expertizãºi în felul acesta omul mai special îºi capãtã eticheta.
Clasificarea (tipologia) prezentatã aici este cea a lui Kurt Schneider (1922
– „Personalitãþile patologice“), valabilã ºi astãzi, deºi în DSM s-au adãugat
ºi s-au neglijat altele. O precizare franþuzeascã, cele zece tipuri pot fi situate
ca minipsihoze sau mininevroze, deci ar fi ceva intermediar între nevroze
ºi psihoze, lucru important pentru cã examinând bolnavul, gândul ne duce