Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

438 Aurel Romila – Psihiatria
Interesant de studiat sunt ºi grupãrile psihopaþilor atât intra– cât ºi
extrafamiliale. De obicei, ei împart familia în susþinãtori ºi acuzatori. Ultimii
care îi înþeleg sunt desigur pãrinþii, mai ales mama. Societatea e bântuitã
de patimi, de pasiuni negative, foarte schimbãtoare. Ceea ce dã de gândit
este pe de o parte impulsivitatea, pripeala ºi pe de altã parte tenacitatea
rãzbunãrii. Cuantumul de urã poate fi un indicator al epocii. A sporit în
societatea noastrã ideea de apãrare, autoapãrare. Copiii, fetele sunt învãþaþi
sã dea cu picioarele, ºi au apãrut pe lângã body-guarzii cunoscuþi, tot felul
de recuperatori ºi taxe de protecþie.
Psihopaþii sunt prin urmare psihogeni, sociogeni ºi în fine
decompensãrile lor pot crea confuzii ºi în spaþiul psihotic. Mai ales în
condiþii medico-legale ei sunt factitious, malingering, adaptaþi la
constrângerile penitenciarului pe care le depãºesc ºi reiau ciclul. O
interesantã observaþie a fost alegerea profesiilor violente de cãtre psihopaþii
antisociali (cât ºi pentru cãlãi).
Aºa cã normalul poate trece prin toate fazele psihopatice, prin urã,
invidie, rãzbunare dar acestea nu devin sistematice, sunt metabolizate,
dacã nu chiar sublimate într-un proces creator. Sã ne amintim de Pamfil
care spunea de condiþia normalului ca originalitate creatoare ºi niciodatã
ca agresiune distructivã. Asta nu însemnã cã pacifismul e oportunism ºi
creaþia e lichidarea istoriei.
Relaþia psihopatie – nevrozã
În ultimele decenii a luat o dezvoltare microsociologia (Mills) –
sociometria (Moreno). A ajuns la constatarea cã în grupuri se stabilesc
anumite relaþii psihologice. Se pune problema dacã anumite relaþii nu pot
deveni patologice. Astfel, în analiza anamnezei nevroticilor se gãsesc adesea
factori stresanþi porniþi de la unii membri de familie sau de la serviciu.
Dupã cum se ºtie, mediile noastre, atmosfera grupalã nu e bine
cunoscutã, conþine multe intrigi, zvonuri, lucrãturi, nedreptãþi. Toate
acestea dau o frãmântare care poate afecta pe cei mai slabi, mai vulnerabili.
Ipoteza noastrã este dacã psihopaþii, mai ales cei puternici, pot contribui
la declanºarea nevrozelor. În mod clasic, nevrozele sunt admise ca
psihogenii, ca reacþii de adaptare patologicã la stres. Acest stres de obicei
este socotit efortul, tensiunea, contradicþia. El nu a fost personificat.
Se pleacã de la o relaþie personificatã, de la un conflict, de la o
contradicþie, personalitatea paranoiacã dominã, impunem, nu admite
critica, ameninþã, iar rãsunetul nevrotic poate sã fie de trei feluri (conform
principalelor nevroze):