Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

434 Aurel Romila – Psihiatria
fac cu mult ieºit din comun. Dimensiunea intelectualã e variabilã, unii zic cã
sunt peste medie, noi psihiatrii zicem cã foarte mulþi sunt intelecte liminare, ºi
nu din inteligenþã ci din prostie au o anumitã conduitã.
Trãsãtura descriptivã cea mai frecventã e impulsivitatea, spontaneitatea
crescutã („îi sare þandãra“), deci o reactivitate fãrã ruºine (neruºinare,
nesimþire). Aparent sunt calmi, insensibili, flegmatici, reci, par niºte ape
stãtute, niºte bãltoace. Dar dacã calci în ele te duci la fund. La excitaþii mici
(mediul e de vinã), din când în când se produce explozia, se declanºeazã o
nemaipomenitã reacþie antisocialã, necalculatã în consecinþe, care poate duce
pânã la crimã (chiar ºi dupã asta nu i se pare cã ar fi fãcut cine ºtie ce).
E vorba deci de un nucleu infantil (infantil – pentru cã se ºtie cã copilul
reacþioneazã foarte viu), o reacþie vie, disproporþionatã faþã de excitaþia care
a provocat-o, ºi care dovedeºte lipsa unor frâne, în primul rând educaþionale.
Cercetându-i copilãria, vezi cã nu prea a fost educat, din diferite motive;
pãrinþii nu au avut timp, mediul educaþional a fost deficitar (anturajul),
pãrinþii ei înºiºi psihopaþi ce fac zilnic scene de violenþã, sexuale etc. (ºi
copiii învaþã astfel cum sã-ºi þinã în frâu nevasta), cãmine destrãmate cu
copilul pendulând între mamã ºi tatã, intervenþia reparatorie a bunicilor
care sunt prin definiþie sentimentali ºi zic cã ei singuri înþeleg copilul. Acest
copil din anumite medii caricaturale, dar foarte reale, dovedeºte de mic
foarte multã personalitate (aºa zice familia, rãspunde, dã cu picioarele în
cei mari etc.), marcheazã niºte trãsãturi de caracter de rãutate, de
malignitate, cruzime, încãpãþânare.
S-a vorbit deci de un copil (psihanaliza a încercat) care nu evolueazã de
la fazele pregenitale la cele genitale ºi esenþialmente nu încorporeazã
noþiunea de Superego. Tot ce ar trebui sã introjectãm, sã interiorizãm
(autoritatea pãrinþilor, a bunicilor, altele: preotul, D-zeu etc., deci tot ce
formeazã ceva suprapersonal care intrã în noi de mici ºi constituie frica
noastrã de o autoritate, e prima poruncã) la ei nu se realizeazã. Se creeazã
ideea unei nebunii morale (moral insanity); pentru ei noþiunea de moralã
e o invenþie demodatã.
Când vine vârsta de adult ºi se pune problema rãspunderii ºi a legilor
(parte din moralã foarte bine codificatã), ei nu au pregãtirea necesarã,
sensibilitatea pentru asemenea interdicþii. Ei nu leºinã când vãd sânge, ci
dimpotrivã („i-am dat borºul“). Privesc antisocialitatea ca pe nimic. Cum
privesc ei pe adulþii care cautã sã instituie o lume de drept? Ca pe niºte
Tartuffi, ipocriþi, ºmecheri, aranjaþi, mai bandiþi decât ei. De aceea s-a pus
problema dacã autoritatea (hiperautoritatea) ºi delincvenþii nu au ceva în
comun, ºi de aici problema cã alegerea unei profesii aratã o anumitã
predispoziþie (deci ºi procurorul, ºi cãlãul au anumite trãsãturi, o întrebare
pusã mereu de cinematografie, ei se înþeleg foarte bine, e un dialog suspect)
ºi astfel se îngusteazã din nou baza normalitãþii.