Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Psihogenii
431
Morel a introdus noþiunea de degenerare ºi psihopaþii au fost consideraþi
cã niºte perverºi constituþionali, degeneraþi deci veniþi dintr-o ereditate
încãrcatã cu stigmate, legãturã pusã în evidenþã de Lombroso. Koch (1888)
a vorbit de inferioritatea psihopaticã, apoi la 1900 Kraepelin admite
noþiunea în cadrul vastului sãu sistem, descriind ºapte tipuri – psihopatul
impresionabil (astenic), impulsiv, excentric, mincinos (isteric), escroc,
rãzbunãtor (paranoic), imoral. Aceasta a fost contribuþia secolului XIX, care
în definiþia psihopatiei punea accent pe latura biologico– corporalã,deci
pe o expresie morfologicã, anatomicã, care condiþiona chiar crima.
Definiþia cea mai exactã a psihopatiei a fost datã de Kurt Schneider
(1923 – Die psychopathische Persönlichkeiten -Personalitãþi psihopatice)
care a spus cã psihopatia este o dezvoltare dizarmonicã a personalitãþii
care determinão suferinþã a subiectului de-a lungul întregii sale existenþe
ºi determinã obligatoriu o suferinþã a anturajului acestui subiect, din cauzã
acestei anomalii. a mai introdus concepþia cã o persoanã normalã se
compune din trei straturi: inteligenþã, personalitate, stratul organic.
Opera acestuia a fost dezvoltatã de Petrilovitsch. TotK. Schneider a mai
fãcut precizarea cã nu orice om care este ieºit din comun ar fi ºi nebun, deºi
în psihiatrie existã acest abuz profesional, prin care orice om care este mai
diferit decât tine într-un anumit aspect, îþi vine uºor sã spui cã este psihopat.
Prin psihopat vom înþelege deci numai acei anormali care fac rãu celor din
jur din cauza anomaliei lor. Dacã nu provoacã un rãu, anomalia este
suportatã de grup ºi e un om mai excentric. S-a observat cã este foarte greu
sã spui cã un om este normal, fiindcã orice apreciere presupune o
comparaþie. Normalul înseamnã o medie statisticã pe de o parte, deci se
face o listã de trãsãturi. Normalul înseamnã lipsa unor semne, adicã nu se
gãseºte nimic ca sã credem cã este o psihozã, demenþã. Nu se poate spune
cã „vorbeºte singur ºi aiurea“ ºi acest subiect e normal. Deci este lipsa
unor simptome majore.
Personalitatea este un bun al persoanei care se obþine dupã zeci de ani.
Este un bun fragil, casabil ºi greu de format. Noi vrem ideologic ca toatã
lumea sã ajungã personalitate, din pãcate un procent foarte mare nu ajung,
dar fiind socotiþi în viaþa socialã cã „ar fi ajuns“, intrã în structura socialã,
urcã scara socialã, în schema socialã, ºi aceastã confuzie dureazã ºi creeazã
fragmentului de normal din societate o atmosferã greu de suportat.
E ideea cã lumea a înnebunit ºi impresia de balamuc mondial.
In acest efort de construire a personalitãþii subiectul depinde pânã la
maturitate în primul rând de pãrinþii lui, de fraþii ºi surorile lui, de rudele
lui, de tot ce se întâmplã în viaþã cu aceºtia, apoi de casa în care s-a nãscut,
de strada lui, de copiii cu care s-a jucat, depinde apoi de educatoarea de
grãdiniþã, de învãþãtorul claselor primare, de tipurile de personalitãþi cu
care vine în contact în liceu, de profesori, de viaþã ºcolii ºi tot acest roman