Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

384 Aurel Romila – Psihiatria
cazul acesta, al transferului pozitiv (ºi aici psihanaliza are dreptate) se produce
o fuziune, uneori pe viaþã, care nu rareori exaspereazã pe psihiatru,
pentru cã nevroticul dependent îºi gãseºte echilibrul în confesiuni periodice.
Aceste legãturi umane (ºi nu sexuale) sunt greu de înþeles ºi ele sunt limitate
în Occident prin preþuri ridicate.
ªi totuºi, dupã câte am spus, ce este nevroza? Ca sã ne uºurãm aceastã
datorie, trebuie sã apelãm la un principiu logic, pe care l-a formulat Gödel
în 1931. Nici un sistem (nici o noþiune) nu se înþelege în ea însãºi (principiul
identitãþii aristotelice), ci îºi gãseºte raþiunea suficientã (principiul lui
Leibnitz) în corelarea cu sistemele (noþiunile) vecine. În psihopatologie,
trebuie sã avem clarã polaritatea nevroza – psihoza ºi cine nu are cu claritate
militarã aceastã distincþie încurcã planurile ºi favorizeazã un ghiveci empiric.
Cãderea din normalitate sau neajungerea la ea este cultivarea unei
neoformaþii afective, care s-a mai numit ego secundar (sau dedublarea eului
la Dostoievski), ce duce subiectul la un dialog interior supãrãtor, care îl
costã mai mult efort în pãstrarea poziþiei în realitate. Ego-ul nevrotic aparent
are acelaºi „reality testing“, adicã principiul cognitiv comun, dar el fiind
solicitat de un comentariu interior, când acesta predominã, realul poate fi
neglijat pentru clipa respectivã ºi imaginaþi-vã ce înseamnã o asemenea
clipã în condiþiile conducerii unui autovehicul sau avion. Ceea ce
caracterizeazã nevroticul este cã aceastã dramã interioarã se face cu
luciditate, cu conºtiinþa clarã ºi uneori cu prea multã luciditate. Deci egoul
ca manager, ca responsabil al propriei subiectivitãþi, a propriei
întreprinderi, în loc sã aibã grijã de marketing ºi profit, supravieþuieºte
ºters, fãcând nenumãrate calcule interioare contradictorii, obsedante,
epuizante. Aplicaþi aceastã regulã pe oricare obiectiv exterior (maºina,
cariera, partener, copil) ºi obþineþi nevroticul. Bineînþeles cã rãmâne ceva
indefinibil, un mister original, particular, intraductibil, un rest pe care
nevroticul se strãduieºte sã-l clarifice ºi sã-l confeseze, se pare însã cã nu
va reuºi niciodatã. ªi într-un fel asta e bine pentru cã e misterul lui ºi
misterele uneori atrag.
Toatã aceastã poveste este o caricaturizare a romanului nevrotic, pe care
psihopatologia germanã a rezumat-o în cuvintele „conflict interior“.
În contrast cu aceastã lume nevroticã, care este ºi comunã ºi intimã, e
noþiunea de psihozã, în care lumea comunã e practic pierdutã pentru cã e
înlocuitã cu interpretãri afective bizare, originale, false, dezorientante,
uneori adâncite de halucinaþii ºi alte destructurãri onirico-oneiroide ºi în
care existenþa în realitate este proforma ºi elementarã, deoarece e scufundatã
în autism ºi ininteligibil. Acesta este delirul primar ºi secundar, care poate
explica diferenþa nevrozã – psihozã. Coborârea este aºa de profundã încât,
în mod paradoxal, nu existã conºtiinþa nevroticã a bolii. Iar în rarele clipe