Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

382 Aurel Romila – Psihiatria
Tensiunea negãrii de cãtre ceilalþi nu descurajeazã pe creator ºi nici nu
îl face sã aibã impresia cã totul a fost deja spus. El cautã sã asimileze cultura
care l-a precedat, fãrã sã fie copleºit ºi sã aibã complexul epigonului. Deci
este o armonie între o vitalitate care este o proprietate unicã ºi irepetabilã
a insului ºi asimilarea unei moºteniri, care sã-i asigure nivelul istoric ºi sã
evite pastiºa. Etajul de dedesubt este al marii majoritãþi a normalilor, care
nu îºi pun problema creaþiei ºi se mulþumesc cu un echilibru mediocru, cu
realizarea mai ales în plan material. În aceste douã etaje nu existã numai
normali perfecþi ci ºi nenumãraþi anormali, cu trãsãturi psihopatologice
minore ºi care în total dau întregul în care binele predominã. Deci în aceste
trei etaje existã un ego, care are o constanþã, un echilibru, o siguranþã de
sine, o posibilã coexistenþã cu ceilalþi ºi în care necazurile, neplãcerile,
suferinþele nu sunt excluse dar nu sunt copleºitoare ºi durabile. Subiectul
îºi revine din obosealã, surmenaj, îºi clarificã angoasele, se regãseºte, are
un proiect existenþial cât mai adaptat cu posibilitãþile istorice ºi acceptã în
definitiv cã este atât cât poate sã fie, ºi cã oricum nu a trãit degeaba sau pe
spinarea semenilor sãi, ba, din contrã, crede cã a fãcut ceva, cã are ce sã
lase moºtenire în profesia sa.
Fãrã îndoialã cã acest tip de om este ºi el existenþial, are ºi el problemele
sale metafizice. Îl va descoperi la un moment dat pe D-zeu, are anumite
aprehensiuni ale morþii, îl încearcã ideea dispariþiei, are nostalgia
îmbãtrânirii, nu a fost scutit de eºecuri ºi nu numai în dragoste, are ruºini
ºi vinovãþii, nu a fost destul de atent cu partenerul, cu pãrinþii, cu copiii,
putea face mai mult pentru prieteni, pentrusocietate, dar, una peste alta,
raþiunea, filonul filosofic pozitiv predominã ºi aceasta este în fond materia
psihicã stabilo-instabilã din care se construieºte o persoanã.
Unde situãm nevroza? Adagiul lui Heckel cã ontogenia repetã filogenia
este valabil ºi, în plus, psihopatologia nu poate fi înþeleasã decât ca o
ontogenie pe dos.
Schema lui Henri Ey este genialã, pentru cã dã patru etape pânã la
maturizare, ºi tot patru etape sunt treptele de regresiune ale psihopatologiei.
O sã le descriem pe larg în altã parte, aici doar le schiþãm pentru a ajunge
la nevrozã.
Copilul mic este nimeni din punct de vedere subiectiv pânã la trei ani,
când întregul anatomo-fiziologic devine subiect psihologic. Dacã la
bãtrâneþe se dediferenþiazã ºi pierde tot de deasupra, ajunge la stadiul
demenþial, în care se deterioreazã ºi ego-ul subiectiv elementar. De la 3 la
12 ani ego-ul subiectiv devine un artizan al lumii comune.Se socializeazã,
are aceleaºi cunoºtinþe ca pãrinþii ºi încã mai multe noutãþi de avangardã.
Aºa cã deja începe sã aibã iluzia cã e mai deºtept ca pãrinþii. În fond, este
plusul fiecãrei generaþii. De la 12 ani la 18-25 ani acest om comun trebuie