Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Endogenii
347
în oglindã, ornamentãrile bizare, contorsionãrile, introducere de alte litere,
uneori ai impresia cã a scris într-un limbaj necunoscut. Schizofrenul, spre
deosebire de paranoic, nu scrie mult ºi scriu cam acelaºi lucru.
Din toatã pictura psihopatologicã, capitolul cel mai important este cel
al schizofreniei ºi cel mai interesant cã totuºi ei gãsesc un mijloc de
comunicare, nu e real ci este un mijloc de expresie pentru ei înºiºi.
Tulburãrile perceptuale
Constau în principal din halucinaþii ºi pseudohalucinaþii auditive
(vocile), mai puþin iluzii ºi cenestopatii. Vocile, indiferent cã sunt în cap
sau la urechi, important pentru schizofrenie ºi esenþial este problema
scindãrii eu-lui într-un dialog compensator. Explicaþia tulburãrilor
halucinatorii este aceea cã din punct de vedere psihopatologic esenþial
este ca toate funcþiile psihice, ºi mai ales cea intelectualã, gândirea, se
prãbuºesc în interior. Bolnavul se autizeazã; el iese din lumea exterioarã
(nu numai indiferent, cum ni se pare nouã). Stã în el, unde începe sã se
fragmenteze, sã se disocieze, unde începe sã vorbeascã cu el sau sã se
audã pe el, proiectat în afarã. E deci un fenomen de regresiune. El poate
ajunge chiar fascinat de trãirile halucinatorii, sau înspãimântat, sau blocat,
interzis. Aceastã vrajã a ºi fost denumitã regresiune magicã într-o lume
preistoricã, arhaicã, magicã, dezordonatã, automat mentistã, în care
bolnavul converseazã cu un fel de silfide, idoli sau altceva. Aceste aspecte
reprezintã în schizofrenie duºmanii. Asta e nebunie, malignitatea
nebuniei, în calitatea de duºmani care au pãtruns în intimitatea nepermisã
a ta. Tu ai stat cu ego-ul tãu crezând cã niciodatã nimeni nu va ºti ce e în
capul tãu decât atât cât vrei tu ; ori sã constaþi cã în intimitatea taau
intervenit forþe care te ºtiu, te comenteazã la modul cel mai urât, mai
insuportabil, asta te face sã fii scufundat într-un infern.
Ceea ce au descris clasicii ca iluzii ºtim astãzi cã sunt în majoritate
interpretãri delirante ºi nu iluzii, sunt percepþii delirante; ceea ce au descris
clasicii ca halucinaþii sunt în majoritatea cazurilor pseudohalucinaþii ºi
predominã în ordine: cele auditive, mai mult decât cele tactile, decât cele
cenestezice, gustative, olfactive, kinestezice ºi pe ultimul loc cele vizuale.
Adesea ne-am întrebat totuºi de ce vocile, care sunt „pâinea noastrã“,
sã le considerãm la modul pejorativ, adicã cã nu ar fi importante. În voci
nu se mai crede ca în secolul XIX, fiindcã ele sunt produse ºi în alte boli.
In interpretarea modernã, fenomenul pseudohalucinator nu reprezintã
decât o depersonalizare mai avansatã, adicã în care subiectul s-a dedublat.
Acesta este ºi sensul din tratatul lui H.Ey, deci nu mai consacrã sute de
pagini fenomenului, care se vede limpede cã derivã din tulburarea
fundamentalã.