Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Endogenii
345
primar: dispoziþia delirantã, intuiþia delirantã, ºi percepþia delirantã. Toate
alcãtuiesc un sistem delirant (Wahnsistem). Bolnavul devine o fabricã
involuntarã de falsificare a realitãþii. În cadrul dispoziþiei delirante are loc
schimbarea din senin (Wandel – schimbare) care îl surprinde ºi pebolnav, e
ca o presimþire, însoþitã de intuiþia delirantã, adicã de o înþelegere bruscã,
originalã a unor frãmântãri care nu aveau soluþie ºi care capãtã ca din
senin o explicaþie. Acestea, însoþite de cea mai importantã – interpretarea
sau percepþia delirantã, care înseamnã perceperea realitãþii ca un om
obiºnuit (deci nu halucineazã), dar aceastã realitate comunã capãtã o
interpretare persecutorie personalã („a fãcut expres“ spune românul),
originalã, a lucrurilor banale.
In cadrul acestor idei delirante, cele mai importante sunt cele de influenþã
exterioarã, de ecou al gândirii, de furt, de ghicire a gândurilor, de transmitere
a lor la distanþã. Foarte rar prindem acest delir chiar în clipa când vorbim cu
bolnavul. Acestea sunt ca niºte bufee, pe care bolnavii le disimuleazã pentru
cã ºtiu cã acestea ne intereseazã pe noi. Esenþa falsificãrii realitãþii e de fapt
persecuþia, aceastã slãbiciune fundamentalã a omului care vrea sã fie mare,
dar se simte presat, apãsat, umilit de restul lumii, adicã în primul rând de
familie ºi apoi de ceilalþi (adicã invers decât la psihopaþi).
Delirul secundar este posibil ca o prelucrare (Wahnarbeit), munca
delirului, complexificarea lui, stabilirea de relaþii, de legãturi sau propria
interpretare a propriilor halucinaþii. Pentru diagnostic însã e important
primul. In masa ideilor delirante reþinem pe cele de persecuþie, de urmãrire,
de otrãvire ºi mai rar de grandoare.
Tulburãri secundare de gândire. Pânã la expresia unui delir primar existã
o mulþime de tulburãri de gândire foarte fine, care ne pot ajuta ºi ne pot
face sã ne aºteptãm la ceva mai grav în cazul acelui bolnav. Carl Schneider
a descris, de exemplu, „gândirea sãltãreaþã“. Deci gândirea schizofrenului,
înainte de a deveni verbigeraþie ºi incoerentã, dã semne de inconstanþã,
inconsecvenþã, ocolire. A fost comparat cu un caier de lânã, care poate fi ºi
strâns ºi larg, deci nu se fragmenteazã, nu devine incoerent, dar îþi dai
seama cã te afli într-o conversaþie foarte laxã, parcã celãlalt ar vrea ºi nu
prea sã-þi spunã ºi totuºi vorbeºte cu tine. O altã observaþie a fãcut-o
Schilder, ca „supraincluziune a ideilor simple“. Schizofrenul nu e simplu,
nu ºtie sã rezume în douã – trei cuvinte. Orice lucru simplu devine
complicat ºi include în el o mulþime de alte noþiuni, fãrã a-i pãsa cã celãlalt
este mai mult încurcat decât limpezit de ceea ce i se spune. Din aceastã
observaþie unii autori ºi-au pus problema dacã nu cumva schizofrenul nu
intenþioneazã sã comunice, el fiind un om temãtor foloseºte comunicarea
doar ca un truc, ca o pseudocomunicare, adicã disocierea nu ar fi realã, ci
ar fi încercarea lui de a evita, de a para, de a fugi de rãspuns. ªi culmea este