Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

314 Aurel Romila – Psihiatria
fals premiza. Aceastã primã judecatã – trebuie sã ai o experienþã umanã,
de viaþã socialã foarte serioasã ca sã-þi dai seama dacã e falsã sau nu; toþi
cei care nu o au îi dau dreptate. Îi spun paranoiacului: „ luptã dle cã vei
câºtiga, ai dreptate“.
Lãsând la o parte complicaþiile sociale posibile ale vieþii umane,
complicaþii reale, distorsiuni posibile ale dreptului, ale autoritãþilor etc.,
paranoiacul nu-ºi capãtã toatã dreptatea fiindcã el o vrea pe toatã ºi atunci
când vede cã nu merge, foloseºte cãi de persecuþie, devine un persecutor:
intimideazã, ameninþã, loveºte, denunþã continuu, vâneazã toate greºelile
celorlalþi ºi se bucurã dacã sunt daþi jos; uneori îºi pune în sarcinã lui ºi
lucruri care se întâmplã ulterior ºi nu mai au nici o legaturã cu el dar le
considerã tot o urmare a sesizãrii lui de exemplu.
O altã pasiune este cea a invenþiei. Este o formã concretã a unui nou
adevãr care trebuie impus lumii. Desigur cã de el se leagã o fericire a
persoanei cã poate spori capitalul lumii cu ceva. La paranoiac nu atât
invenþia e importantã, ba chiar e discutabilã sau minorã, ci prioritatea ºi
drepturile care se cuvin.
Mai existã ºi idealismul pasional, descris clasic de Dide ºi Guirot, sau
aºa numita paranoia de luptã (Kampfparanoia). Aici trecerea cãtre normal,
erou, geniu pasional, etc. este foarte greu de stabilit; depinde de
înãlþimea idealului ºi probele concrete cã aceastã luptã se dã pentru acest
ideal. În ceea ce priveºte paranoiacii propriu ziºi, ei sunt descriºi cu un
ideal despre sine, despre persoana lor, complet deplasat ºi ei se comportã
conform acestui ideal deplasat, ducând o luptã de o excepþionalã forþã ºi
sãlbãticie; au o dorinþa nepotolitã pentru care luptã.
Idealiºtii pasionali au drept model pe don Quijote, dar sunt cu mult
mai jos decât gratuitatea idealului lui Quijote ºi nu o fac cu manierele lui.
Se descriu în general oameni complexaþi, copilaria frustratã, cu o familie
la fel, care au cunoscut mizeria ºi sãrãcia, exploatarea, umilinþa, bãtaia,
conduºi de oameni care nu aveau nici un merit. ªi atunci se deºteaptã în ei
acest complex descris ca „ complexul de aviditate“, adicã pofta, aviditate
de putere ce este crescutã la extrem. E unul din mobilurile care animã pe
oricare dintre noi, deci tot timpul vom putea face confuzia cu realul, dar
când vorbim de paranoia va trebui sã înþelegem asta ca o exagerare, o
caricaturã a unei trãsãturi normale.
Aceastã frustrare iniþialã creeazã paranoiacului un fel de angoasã cronicã,
pe care el o supracompenseazã prin agresivitate. Idealul lui e sã ajungã
atotputernic – deci fãrã sã-ºidea seama el vrea sã ajungã D-zeu, fiindcã
numai acestuia i s-a atribuit trãsãtura de atotputernic; tot ce e uman acceptã
relativitatea ºi a puterii ºi a vieþii, oameni care au ajuns chiar sus trãiesc
sentimentul cã totul e relativ. În aceastã rubricã se înscriu cei care revendicã