Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Endogenii
301
ca o prãbuºire inexplicabilã, cu prodroame scurte ºi nespecifice, mai degrabã
s-au descris în manie. În melancolie nu prea s-au putut descrie prodroame
ca în epilepsie, când bolnavul simte cã îi vine criza.
Debutul e într-o dimineaþã, în care psihologic se întunecã totul, rãmâne
la pat, nu se mai îmbracã ºi crede în mod sigur cã i-a venit sfârºitul. Se fac
o serie de consultaþii pentru boli somatice, se pune întâi problema unei
hepatite, aproape orice boalã pe care vrei sã o descrii -vei descrie mai multe
mãºti, ºi aici interniºtii bineînþeles cã vor gãsi o anemie, un surmenaj sau
ceva în legãturã cu inima – o endocarditã lentã, sau o gripã, deci din cauza
epidemiei care e acum. Se dau explicaþii inexacte, bolnavul ajunge prin
clinici ºi poate acolo lumea îºi va da seama cã ce predominã este dorinþa
de a muri; de la acest cuvânt începe neliniºtea personalului, a doctorului,
a familiei, care îºi dau seama cã aici e vorba de un om care nu se socoate
bolnav dar nu mai vrea sã trãiascã, aceasta e problema lui, ºi doctorii se
mirã fiindcã orice om normal care a fãcut vreo boalã somaticã vrea sã încerce
un tratament ca sã scape de ea, iar acest bolnav nu vrea deloc, deci nu
existã o colaborare cu pacientul.
Psihopatologia a mai subliniat cã, fiind o invadare iraþionalã foarte
profundã, apare aici un instinct al morþii, deci pe lângã instinctul vieþii,
libido-ul, apare un instinct de distrugere, de agresivitate în contrast cu cel
de conservare. Ar fi vorba de douã variante, heteroagresivitate – care duce
la crimã ºi la tendinþe de persecuþie paranoidã ºi o autoagresivitate – care
duce la sinucidere, deci la dispariþie.
Un cercetãtor sud-american, Delgado, a adus o idee foarte bunã pentru
înþelegerea noastrã – a spus cã melancolia se gãseºte la extremitatea unui
continuum afectiv, nu e cãdere în melancolie ci o deviere cãtre acest pol.
Între el ºi polul maniacal pot fi infinite treceri ºi stãri; noi descriem numai
tabloul extrem al acestor stãri.
Din punct de vedere afectiv are o dispoziþie îngrozitoare, se simte prost.
În ce sens? La analize nu apare nimic organic, analizele sunt bune, dar el
îºi simte gura cleioasã, amarã, uscatã, încãrcatã, are silã de orice i se propune
pentru a intra în rândul celorlalþi, toate invitaþiile la acþiuni simple ºi
elementare i se par inutile, îmbrãcatul, venitul la masã, pieptãnatul, toate
i se par insurmontabile. Emoþiile sunt cãtre polul negativ, cu urmãtoarea
menþiune – cu cât boala este mai gravã, cu atât melancolicul este mai
împietrit, deci marele melancolic nu plânge, este împietrit în durere, în
groaza lui interioarã. Istericul plânge uºor, nu ºi melancolicul. Deci tragedia
real trãitã nu este la ton mare ºi cu lacrimi multe ºi nici cu manifestãri, ci
este cu economie maximã de mijloace. Sentimentul melancolicului este
sentimentul sfârºitului. Nu este vorba de sfârºitul apocaliptic al lumii, este
sfârºitul lui real, de aceea el ºi-l pregãteºte, îl grãbeºte ºi îl executã, deci el