Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

300 Aurel Romila – Psihiatria
veºnicia e o noþiune umanã, nu transcendentã, nu teologicã), deci idei de
imortalitate, la care în cadrul acestui sindrom se adaugã idei de enormitate
ºi de negaþie.
Psihopatologia de esenþã existenþialistã descrie o conºtiinþã melancolicã.
E vorba de o tulburare a trãirii timpului psihologic. Acest timp, pe care îl
mãsuraþi pe ceas, nu e un timp psihologic, ci e un timp social obiectiv pe
care ni-l corectãm în fiecare zi dupã ceas. Deci în contrast cu lumea normalã
care vrea sã se acorde cu timpul social, timpul psihologic înseamnã un sentiment
al scurgerii timpului, mai repede sau mai încet, ºi al umplerii sau
goliciunii, este deci timpul afectivitãþii, e ritmul trãirilor, e ca ºi când fluviul
conºtiinþei curge mai încet sau mai repede decât ar trebui (Minkowski).
Conºtiinþa melancolicã este o tulburare de conºtiinþã în care dimensiunea
temporalã e afectatã în sensul încetinirii. La aceastã idee a lui Binswanger,
poate singurul existenþialist modern care ºtie ºi clinicã ºi care nu te încurcã
citindu-i cazuistica, se adaugã ºi o idee din psihanalizã care vede în
melancolic un subiect care ºi-a pierdut obiectul direct sau imaginar, în
cadrul endogeniei e vorba de pierderea obiectului imaginar, iar în cadrul
doliului e pierderea obiectului real, deci e ceva reactiv ºi cântã ca Orfeu
pierderea lui Euridice. Care e obiectul? E lumea întreagã ca sens ºi simbol.
Trãim cu o forþã inconºtientã toatã viaþa, aproape inconºtienþi cã avem
un obiect, în orice caz ne simþim bine în aceastã lume ºi sperãm cã o sã ne
simþim bine. Acesta e normalul, în contrast cu melancolicul, care în
dimensiunea cronologicã se hrãneºte cu speranþa viitorului, sperã ºi sperã.
La începutul vieþii te bazezi pe forþa biologicã, ea îþi dã plãcerea din
toate – bei o cafea, cântã o pasãre, dai mâna cu cineva, totul te încântã.
Apoi aceastã forþã afectivã scade continuu ºi tu o înlocuieºti cu valorile:
citeºti cãrþi, mergi la teatru, avem deci niºte valori pentru care considerãm
cã meritã sã trãim; nu mai spun cã dacã ne cãsãtorim, vin copiii ºi am
rãspunderea sã-i duc mai departe, deci chiar dacã renunþãm la aspiraþiile
adolescenþei de a deveni prin ceva nemuritori, chiar ºi atunci gãsim raþiunea
de a trãi ºi aceste raþiuni sunt rãdãcina inconºtientã a subiectului de a se
lega de ceva mare ºi suficient de sistematizat ca sã-ºi facã mereu bilanþuri
pozitive. În curgerea aceasta mare, foarte puþine persoane scapã de unde
de melancolie, unele exogene inevitabile, de pildã înmormântarea celor
apropiaþi, eºecurile inevitabile sau dezinvestirea progresivã întâi în
partenerul tãu, care la început e total, apoi cu anii îi scad procentele ºi te
mulþumeºti apoi aºa cum este; apoi cu copiii tãi, care la început sunt un
bebe, îi vezi cu un potenþial de genialitate, apoi pe la 14 -15 ani alergi pe la
toate ºcolile ca sã îl poþi bãga, mãcar la Bolintin, sã facã liceul ºi dacã iese
doctor ca ºi tine eºti fericit sau oricare altã diplomã ca sã nu te facã de
ruºine. Deci faci asta într-o normalitate afectivã; cãderea în melancolie vine