Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Endogenii
299
organelor interne, veºnicia, eternitatea chinurilor ºi enormitatea acestei trãiri,
adicã nici chinurile iadului nu sunt suficient de descris faþã de chinurile
sale, atât de enormã este suferinþa veºnicã prin care trece. Sindromul Cotard
este relativ rar în cadrul melancoliei ºi este semn de la clasici de cronicizare
a bolii. Acest sindrom e o variantã delirantã din cele care se încadreazã la
melancolia delirantã fantasticã. Nodet a descris-o ca o variantã a parafreniei.
O variantã frecventã e melancolia anxioasã. E a involuþiei, iar tabloul clinic
nu mai e de stuporos ci de agitat. Bolnavul îºi frãmântã mâinile, batista, se
vãicãreºte, se miºcã continuu, se observã cã e în panicã, angoasat de o
mulþime de lucruri, plânge, dispneea o sperie, durerile viscerale. Dacã vezi
un asemenea bãtrân, ai impresia cã parcã e adus de la o catastrofã, un foc,
e speriat, nepieptãnat, dezordonat îmbrãcat, nu mai þine la o anume þinutã
ºi spune – ajutã-mã. Dupã cultura lui tinde mai mult cãtre un aspect religios
în care medicul e ca un preot pentru el; e o funcþie magicã a medicului în
care acesta pare un salvator.
Varianta confuzionalã e cea mai gravã. Un om de pildã începe cu o
stupoare, apoi se agitã zi ºi noapte câteva zile, tulburarea lui de conºtiinþã
se adânceºte, nu mai e o încetinire a statusului biologic, ci devine ºi o
rãtãcire, o incoerenþã, o dezorientare, o obnubilare.
Deci melancolia poate avea o serie de alte sindroame de la stupor la
agitaþie, de la melancolie hiperlucidã la una gravã confuzionalã; mai pot
exista ºi forme mixte, adicã amestecatã cu fenomene maniacale, fuga de
idei la melancolic. În toate variantele sindromul fundamental e afectivitatea,
indispoziþia, este sentimentul de durere, e o scãdere pulsionalã a impulsului
de viaþã ºi de conservare, este ceea ce s-a numit anesteziadureroasã, durerea
cã nu mai poþi suferi, cã nu mai poþi sã te plângi – masca greceascã a
suferinþei împietritã în durere.
Ceea ce pune pecetea melancoliei e depresia vitalã ºi ceea ce în plan
superior s-a descris ca durere moralã. Nu poate spune ce simte, dar afirmã
cã nici o durere din lume nu se comparã cu durerea moralã. Descrierea e
ca ºi când ar fi o biatã fiinþã oprimatã, apãsatã de greutatea universului, a
unui munte. Aceastã suferinþã împinsã la absurd dã ultima formã,
melancolia delirantã, a cãrei esenþã e autoacuzarea, sentimentul de
culpabilitate, de vinovãþie. Bolnavul se autodenunþã (la poliþie) ºi se
considerã vinovat, reactiveazã trecutul, atribuindu-ºi vinovãþii reale sau
nu, ºi care pot declanºa în familie o grozãvie de reacþii (poate spune cã a
trãit cu copilul sau etc.). A doua temã e cea de nenorocire, de ruinã („ din
cauza mea, din vina mea, am nenorocit destinul, viitorul întregii familii,
logic este deci sã mã omor – ºi eu ºi cei iubiþi“ – deci pericolul suicidului
este foarte mare). Când toate aspectele ating extremul se numeºte sindrom
Cotard: se socoteºte cel mai nenorocit de pe lume, se va chinui veºnic (aici