Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Endogenii
297
îmbrace, sã se spele, sã mãnânce, sã repete schema zilnicã. Se considerã
prostiþi pentru cã procesele intelectuale nu se mai pot desfãºura, nu-i mai
ascultã. Este un om îndurerat ºi conºtient de durerea lui. Îl putem vedea
pentru prima oarã într-un stupor melancolic. Vedem cã nu este vorba de
un confuz, nu are febrã, nu este un catatonic, un tânãr cu negativism
alimentar sau verbal, nici indiferent sau ostil în conversaþie, ºi nu vedem
nici tânãra care a cãzut în stupor dupã un ºoc emoþional. De la acest prim
contact, avem de eliminat cele trei posibilitãþi de alt stupor, adicã de stupor
schizofren (catatonic), isteric ºi confuzional.
Atenþia scade masiv, bolnavul nu mai poate citi, nu mai poate sã se
concentreze – deci atenþia voluntarã scãzutã, atenþia spontanã scãzutã.
Totuºi nu e vorba de obnubilare, bolnavul este vigil, dar nu pare adormit,
percepe greu realitatea, cu întârziere, trebuie sã-i repetãm întrebarea, trebuie
sã insistãm. Se plânge cã are memoria blocatã, cã nu fixeazã, cã funcþioneazã
cu extremã dificultate, ceea ce dã convingerea bolnavului cã s-a produs
ceva intelectual, adicã s-a demenþiat. Evocãrile care existã proiecteazã pe
bolnav în trecut. Bolnavul iese din prezent ºi evocã dureros ºi monotematic
latura tristã a existenþei. Se referã la un trecut afectiv al familiei, deci la
niºte lucruri adevãrate ºi trãite de acest bolnav ºi de aceastã familie. Orice
om, orice familie îºi are ruºinile ei, ruºini pe care ºi le ascunde. Face parte
din atitudinea noastrã de a nu zgândãri fãrã rost anumite treburi. În
melancolie, în orientarea cãtre trecut, sunt aduse pe tapet toate lucrurile
pe care le-a comis aceastã familie, e un roman al mârºãviilor, al ruºinilor, al
imoralitãþilor prin care a trecut aceastã familie. E ca o confesiune necerutã,
fãcutã cu mare sinceritate. Deci omul, doctorul se simte copleºit de o
încredere mult mai mare decât îi trebuie pentru examenul psihic, în care
familia apare într-o poziþie jenantã ºi toþi aceºti oameni din familie par
niºte oameni cumsecade care se intereseazã de bolnav, ºi se trezesc brusc
dezvãluiþi, demascaþi.
Gândirea este lentã, aparent sãrãcitã ºi cu un conþinut extrem de limitat.
Este o continuã vãicãrealã pe tema pesimistã a vieþii. Mi-a venit sfârºitul,
ºtiu eu sigur, degeaba îmi spuneþi cã nu, cã eu nu mai mã fac bine, trebuie
sã mor, am visat azi noapte pe mãtuºa mea moartã. κi alege teme de moarte
ca sã le discute. Psihoza maniaco-depresivã aparþine mai mult femeii decât
bãrbatului. Tema morþii, a bolii, a inutilitãþii devine de nesuportat. Din
când în când un oftat, o propoziþie, un geamãt ºi parcã mereu vrea sã
termine discursul. Dacã ne încãpãþânãm sã avem un discurs complet al
acestui tablou, putem observa douã stadii – unul nedelirant, prevalent, în
care bolnavul ne povesteºte cã parcã are pe el o piatrã, parcã i-a îngheþat
mintea, e blocat în funcþia lui. Ideaþia lui stagneazã ºi el se considerã un
bolnav care se demenþiazã ºi se vaitã din aceastã cauzã.