Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Endogenii
293
sã nu audã de „chestii din astea“. Hebefrenul e un însingurat, un „geniu“;
maniacalul e omul de rând, cel mai de rând.
Mania, mai ales cea coleroasã, trebuie deosebitã de stãrile de agitaþie care
pot urma unui acces de epilepsie (atunci ºtim cã este un epileptic, care face
o stare de agitaþie dupã acces sau are echivalenþe interaccesuale în perioada
datã). Diferenþa este cã maniacalul este treaz, orientat, ai legãtura cu ochii
lui (când îl priveºti ai legatura ca ºi cu orice alt om), la epileptic nu te poþi
uita în ochii lui, sunt tulburi, vorbeºte ca un automat rupt de tine, þi-e fricã
de el, epilepticul este ca ºi cum te întâlneºti noaptea cu un necunoscut, când
nu-þi spui cã „acum vine prietena mea“, ci cã „acum vine unul ºi îmi dã cu ciomagul
în cap“. Deci în faþa epilepticului te apucã teama, gândindu-te cã poate sã
facã un act violent, faþã de maniacal care te dispune cu ceea ce face. Mai
avem în vedere ateroscleroza cerebralã, hipertensiunea arterialã.
Kretschmer a observat cã unii oameni care fac manie au o anumitã
constituþie fizicã. El a legat mania de tipul de om picnic (mititel, gât scurt,
cap rotund, faþa în lunã plinã, grãsuþ). Aceºti oameni, în afara maniei, sunt
niºte oameni sociabili, în niºte profesii mijlocii, care lucreazã cu public, nu
se bagã în vârful conducerii sociale, nu se vor izola sã scrie opere ci vor fi
negustoraºii sau responsabilii de tot felul de treburi, sau în funcþii în care
servesc, de exemplu ºoferi (dinamici, mobili, de viaþã, joviali, le place câte
un pãhãrel). Ei au o constituþie contrastantã cu tipul longilin – astenic, care
ar predispune la schizofrenie. Deci maniacalii se „dezvoltã“ pe orizontalã,
în timp ce schizofrenii pe verticalã. Deci Kretschmer a descris doi poli ai
dezvoltãrii personalitãþii umane. Mai noi sunt studiile care încearcã sã
demonstreze cã tulburarea afectivã bipolarã se datoreazã unei dereglãri
hipotalamice, caracterizatã printr-un exces de amine cerebrale, dintre care
principala cunoscutã este serotonina.
Etiopatogenia are o explicaþie inversã decât la melancolie. Dacã acolo
se pierde obiectul (adicã universul), un doliu la pierderea obiectului, aici
universul devine foarte mic, o minge din care faci ce vrei. Mania e un joc,
o aventurã nesfârºitã, o instabilitate maximã, de aici fuga de idei, se
plictisesc uºor, trec de la una la alta, o veselie gratuitã, ºi mai ales
concordantã, care se transmite (nu istericã, forþatã, teatralã), tot sufletul lui
este antrenat în râs ºi râzi ºi tu cu el. Cântã, joacã, danseazã, se dezbracã,
sfideazã lumea, natura, frigul, exagereazã, beau mult, fumeazã mult, nu
mai dorm ºi totuºi nu obosesc, rãguºesc ºi tot vorbesc.
Dacã sunt contraziºi, pot deveni coleroºi ºi se bat. Ei dau satisfacþie
publicului. Se iau de autoritãþi, se bat cu poliþiºtii. Atunci începe furorul
maniacal, care dovedeºte o putere nemaipomenitã. Alt semn e risipa,
multitudinea proiectelor ºi dezordinea. Nu mai existã lege, legalitate,
ordine, fricã, ci sfidare; pe cât posibil scapã de poliþiºti (pe care îi pot face