Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Endogenii
281
nebuni. Psihiatrii nu au de-a face cu ei decât postmortem sau când istoria
rãscoleºte asemenea dosare. Psihiatrii au însã de-a face cu cei de calibru
mai mic ºi care polueazã realitatea, cu procesomani, cu cei cu revendicãri
nesfârºite, cârcotaºi, periculoºi prin manevrele obscure ºi urmãrile lor.
Bineînþeles cã nu existã o specie purã de Eu paranoiac ºi conteazã proporþia
în care se aliazã cu hipertimia, care îi conferã curajul, energia, rezistenþa,
dar se poate asocia ºi cu slãbiciunea, cu astenia fizicã ºi atunci rezultã o
paranoie de suprastructurã (sistem cognitiv supradezvoltat faþã de acþiune),
nu de acþiune, de luptã. O specie periculoasã pentru medici este
hipocondria, în care subiectul reclamã intervenþia medicului pentru boli
imaginare, dupã care târãºte medicul în proces pentru terapie greºitã.
Paranoia este boala cel mai greu de diagnosticat pentru cã, având în
conþinutul ei obiectul realului, deruteazã ºi nu are de-a face cu reþeaua de
psihiatrie, decât dupã fapte violente care pun problema expertizei
(motivaþia crimelor). Gãseºte ºi susþinãtori, nu recunoaºte autoritatea
psihiatricã ºi, fapt distinctiv, acceptã pedepsirea în regim normal, nu fuge
de pedeapsã ºi continuã sã-ºi susþinã ideile chiar ºi în faþa plutonului de
execuþie. Cu paranoia, definiþia nebuniei, a bolii mentale întâmpinã
dificultãþi, în sensul cã imaginea nebuniei este alienarea ca ieºire din comun,
nu ca dominarea comunului. Ceea ce surprinde în paranoia nu este
bizareria, pentru cã ideea poate fi realistã, ci mijlocul afectiv investit care
este de intensitate ºi mai ales duratã ieºitã din comun ºi incorectabilã. De
aceea paranoia se apropie de cronicã, epopee, roman, serial, prozã
interminabilã ºi face un contrast clar cu parafrenia, în care subiectul respectã
practic obiectul ºi îl reflectã în dublã contabilitate, într-un mod fantastic,
fapt alimentat de trãirile halucinatorii. Deci boala pãstreazã un subiect cu
o lume proprie, se serveºte de obiect atât cât îi este necesar sã
supravieþuiascã, în rest îl ignorã ºi de aceea s-a vorbit de ea ca de un poem,
cu teme fantastice, de care subiectul e când persecutat, când încântat, oricum
trãieºte într-o grandoare imaginarã ºi îi place sã fie acest altcineva, care
stârneºte interesul prin poveºtile sale deosebite.
Raportul subiect – obiect capãtã în schizofrenie caracteristici proprii ºi
cea mai importantã este cea în care obiectul persecutã, invadeazã, blocheazã
subiectul (Scharfetter – invazia egoului). De aceea aceastã boalã stã la polul
opus maniei ºi paranoiei, pentru cã subiectul invadat îºi pierde
independenþa, autonomia, graniþele îi sunt cãlcate, în primul rând de
pãrinþi, apoi de autoritãþi (acestea mai ales prin tehnicile nemaipomenite
ale epocii), atribuindu-i-se o putere magicã, ocultã, misterioasã ºi în fapt –
neidentificabilã, astfel cã suferinþa e nesfârºitã ºi ori de câte ori încearcã sã
reacþioneze, greºeºte þinta. Originea rãului rãmâne misterioasã. Nu gãseºte
decât rareori înþelegere pentru conflictul propriu-zis ci doar compasiune
pentru tragedia ratãrii. Iese din comun ºi constituie alienarea propriu-zisã,