Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

234 Aurel Romila – Psihiatria
când era normaloid („îl ºtiam pe cutare cã era cam..., dar nici chiar aºa...“).
Deci omul îºi îngusteazã preocupãrile, e mai egoist, se gândeºte mai mult
la el, vrea sã supravieþuiascã cu orice chip ºi dacã tot s-a chinuit o viaþã
întreagã sã munceascã, mãcar acum sã trãiascã cu adevãrat. Strânge bani,
face planuri de excursii. Încep bãile. Devin mai aspri, mai necruþãtori, mai
intoleranþi. Toate sunt cu „mai“.
Pe fondul acesta hedonic se produce ºi o exagerare religioasã (deci
conºtiinþa lucreazã, pãcatele vin în cap ºi atunci trebuie sã se asigure ºi cu
asta). Freud a zis foarte bine cã avem cele douã impulsuri primordiale:
sexul ºi instinctul morþii. Plus cã îºi iau ºi loc de veci etc.
Se produce deci psihopatizarea, deci exagerarea. Se îngrijesc de sãnãtate
în mod exagerat, controleazã tensiunea ºi fac toate analizele, supraîngrijire
corporalã, gelozii, despãrþiri, preocupãri sexy de prelungire a perioadei
(sã nu fie menopauzã sau andropauzã).
Tablourile nevrotice. Poate fi vorba de obosealã legitimã (am muncit
mult, am tras mult, acum trebuie sã plãtesc) deci pensionari precoce prin
neurastenie. Aici intrã o largã categorie socialã: muncitoarele, funcþionarele,
mai puþin corpul didactic ºi doctoriþele. Sindromul obsesivo-fobic – acum
corpul poate sã aibã cancer, deci cãutarea cancerului, e o catastrofã sã te
explorezi global ºi sã te expui la atâtea ºi care se însoþeºte de iatrogenii. În
involuþie se amestecã realul cu imaginarul ºi de aceea bat drumurile
spitalelor. Nevroza istericã – atunci când doctorul spune „n-ai nimic, ai
doar 15 tensiune“, atunci ea cade între maºini, te reclamã ºi pânã la urmã
finalul e ºtiut: trebuie pensionatã.
Tablourile psihotice. Sindromul cel mai frecvent e melancolia
(depresiune psihoticã gravã), cu consecinþa ei presantã – suicidul, suicidul
grav, real, realizat, nu atât tentative demonstrative. Deci defenestrãri,
aruncãri înaintea trenului, maºinilor, spânzuratul. Ce se întâmplã?
Melancolia de involuþie e adeseori agitatã, deci cu mare neliniºte, anxietate,
mai rar stuporoasã, omul se miºca, nu zace, se frãmântã, se sfâºie ºi interior
ºi exterior. E o mare nenorocire. Când e de condiþie simplã, el crede cã
are o boalã somaticã mai ales digestivã (constipaþie, stomac, ficat etc.). Când
e de condiþie mai bunã, e hipocondru (ºtie el exact când va face cancerul,
unde îl are, când va face infarctul – care chiar se întâmplã dupã atâta fricã
ºi aºteptare anxioasã). Melancolia însãºi e o sinucidere lentã, nu neapãrat
actul în sine. Nu mai manâncã, nu mai doarme, se perpeleºte, face un delir
de autoacuzare, în care tema esenþialã e depresivã, adicã trebuie sã mor,
nimic nu îºi mai are rostul. Când zice „mi se pregãteºte moartea“ – e o
melancolie delirantã, iar când zice ºi mai mult, cã se va chinui veºnic, pentru
cã toate organele lui sunt distruse, e sindromul Cotard.
Deci se autoacuzã, el e vinovat, º-a înºelat nevasta, ºi-a crescut rãu copiii,
i-a nenorocit pe ceilalþi. Se mai vorbeºte ºi de o autodemascare (se duce la