Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

226 Aurel Romila – Psihiatria
Clinic deci, starea psihopatoidã se însoþeºte de o multitudine de
sindroame nevrotiforme ºi de posibile adânciri psihotice (stãri depresive,
tentative de suicid) sau alte dezvoltãri posibile. Se poate menþiona ºi
dezvoltarea paranoiacã, revendicativ-cverulentã. Aici trebuie lãmuritã
noþiunea de dezvoltare.
Primul sens de acceptat este cel al normalitãþii – psihicul de la naºtere
pâna la moarte cunoaºte o dezvoltare existenþialã. Acesta de fapt nu este
sensul psihiatric. Al doilea sens, cel psihiatric, este de opus al reacþiei.
Deci în timp ce într-un eveniment conflictual putem avea o reacþie
psihogenã de o sãptãmânã de tristeþe dupã o veste proastã, dacã se va
prelungi luni de zile, 6 luni, un an, vorbim de o „dezvoltare“, deci prin
dezvoltare putem înþelege cronicizarea reacþiilor. Aceastã noþiune este în
contrast cu procesul endogen din schizofrenie, PMD, în care evoluþia nu
depinde de exterior; evoluþia procesului depinde de factori endogeni.
Pãstrând sensul psihiatric de dezvoltare pentru reacþiile cronicizate,
putem avea 2 variante: o dezvoltare cu conflict interior, care poartã numele
de dezvoltare nevroticã, în care subiectul suferã ºi vrea sã revinã la normal
ºi o dezvoltare cu caracter psihopatic, de care vorbeam acum, în care
subiectul se aratã indiferent de modificarea apãrutã ºi spune „pânã acum
cât m-aþi considerat normal, am fost un prost, de-abia de acum vreau sã fie aºa,
fiindcã aºa este bine“, deci nu suferã deºi noi credeam cã el a decãzut. El
spune cã nu a decãzut, este numai pãrerea anturajului; este în fond
eliberarea lui – „vreau sã-mi trãiesc viaþa“. Nu cã nu are conºtiinþã, vrea sã
renunþe la un statut moral, nu mai vrea sã-l aibã.
Aþi vãzut deci trei sensuri la dezvoltare, în contrast cu noþiunea de proces
(normal, nevrozã, psihopaþii). În continuare sã vedem ce pot avea particular
diferitele stãri psihopatoide.
Traumatismul cranio-cerebral. Ce ne izbeºte aici este în primul rând
deteriorarea intelectualã. Reacþia la aceastã deteriorare este adesea anxiosdepresivã
ºi în mod terþiar bolnavul se apucã sau de bãuturã sau devine
toxicoman sau se omoarã, depinde de funcþia din care a decãzut el. Mai
frecventã este reacþia revendicativã, deoarece reacþia datã de traumatism
este de obicei provocatã de maºinile altora; dacã este datã de propria
maºinã, atunci urmeazã o reacþie de supraadãugare ca sã plãteºti mai puþin
victima ºi sã prelungeºti procesul; dacã rãspunderea ta este mare (erai ºofer
ºi din cauza ta au murit cei din maºinã) – suprasimularea este frecventã.
De ce se plâng aceºti bolnavi? Aparent ei se plâng de un sindrom
neurasteniform: cefalee, irascibilitate, insomnii. În fond însã ei au o capacitate
intelectualã scãzutã. Testele Wechsler aratã procentual scãderile
de la an la an, de 15 – 30%. Când aceste procente sunt ºi mai mari, ne
apropiem de hotarul cu demenþa ºi putem vorbi de cazuri grave (deci nu
mai vorbim de psihopatoizi ci de demenþa posttraumaticã).