Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Psihicul patologic
225
Clinic se caracterizeazã prin aceleaºi sindroame pe care le-am fãcut la
psihopatie, cu diferenþa cã au început la un moment dat ºi, fapt foarte important
ºi care le deosebeºte de psihopatiile propriu-zise, se adaogã un
sindrom de deteriorare intelectualã care nu este la psihopaþi. La psihopatoid
factorul intelectual trebuie sã fie luat totdeauna în consideraþie, ca principal,
în aºa mãsurã încât numai acest factor intelectual poate sã punã problema
iresponsabilitãþii atunci când deteriorarea este foarte gravã la un alcoolic
sau la un grav posttraumatic – atunci nu ne mai deranjeazã numai aspectul
psihopatoid ºi mai ales aspectul de deteriorare organicã ºi intelectualã.
Sindromul organic care însoþeºte stãrile psihopatoide se numeºte sindromul
axial. Vrea sã spunã cã tocmai axa de judecatã a persoanei este influenþatã
adicã nu este vorba numai de tulburãri de comportament care sunt niºte
manifestãri superficiale, ci este angajatã raþiunea persoanei, discernãmântul.
Stãrile psihopatoide se caracterizeazã în general prin tulburãri clinice, în
primul rând în sfera comportamentului care exprimã de fapt un dezechilibru
între procesele afective ºi cele de cunoaºtere; mai analitic, cunoaºterea, adicã
atenþia voluntarã scãzutã, capacitatea mnezicã în scãdere, aspectele de formã
ale gândirii (ritmul) încetinit ºi aspectele de fond, adicã simþul realitãþii,
capacitatea de analizã ºi sintezã, procesele imaginativ-creative. deci tot ce
are mai fin intelectual, se pierd ºi adesea este o pierdere definitivã, ireversibilã,
fãcând parte dintr-o deteriorare organicã. În sfera afectivã – indispoziþia,
irascibilitatea, impulsivitatea, tendinþa la crizã (stãri de afect – un afect brutal
ºi cotropitor care îngusteazã aspectele de conºtiinþã, de raþiune), o
restructurare, o pierdere a caracterului – de fapt este o restructurare cãtre
datele temperamentale instinctive, native ale subiectului; este ca ºi când el
nu ar mai crede în valori ci în ce simte el, în nevoile, plãcerile lui.
La personalitate se produce o gravã denivelare; subiectul nu-ºi mai poate
þine rangul social, devine penibil, ridicol, deci decade social ºi economic,
ºi aceasta antreneazã o degringoladã ºi alte descompuneri morale –
divorþuri, încurcãturi, certuri cu copiii. Deci prin acest psihopatoid se poate
rata în plinã glorie; prin psihopatie ratarea poate fi înainte de glorie.
Sindromul psihopatoid afecteazã oamenii care au ajuns celebri.
Spre deosebire de psihopaþi, care au fost descriºi ca indiferenþi la rãul
pe care îl fac, psihopatoidul îºi dã seama, se comparã cu ceea ce a fost ºi
dezvoltã reacþii nevrotiforme în care întâlnim suferinþa lui, ruºinea lui,
regretul, neputinþa sau din seria – rãzbunare, acuzare, revendicare – în
funcþie de cum s-a produs aceasãa cãdere, fiindcã dacã s-a produs din cauza
lui, dacã toatã societatea spune cã este din cauza lui, sã spunem cã este aºa
cum îi acuzã pe alcoolici, atunci el va cãuta o superexplicaþie în partener,
ceilalþi; dar dacã este lovit de o maºinã („ m-a lovit X, care este director general,
nu-l uit toatã viaþa“) – revendicã toatã viaþã diferenþa de leafã, o serie de
avantaje materiale care decurg din decãderea lui.