Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

222 Aurel Romila – Psihiatria
propriu-zisã ºi dupã 3 ani – dezvoltare nevroticã. Freud a susþinut cã
societatea produce nevroze pentru cã comprimã, refuleazã instinctele, e
frustrantã. Ey a considerat nevroza ca pe un defect de dezvoltare în perioada
adolescenþei printr-un mecanism de ratare a identitãþii. Nevroticul ar fi
omul care îºi alege greºit profesia sau drumul în viaþã, urmînd sã suporte
frãmîntãrile, regretele acestei greºeli; ar fi o încurcãturã vocaþionalã. Nu
este un sindrom omogen ºi cu cît se îndeparteazã de neurastenie cãtre
obsesivo-fobic ºi isteric, factorii externi psihogeni se combinã ºi cu o
vulnerabilitate personalã, au o tendinþã caracterialã favorizantã. De aceea
la acelaºi stres unii rãmîn echilibraþi iar alþii fac variate nevroze inclusiv
sindroame psihosomatice. Nevroticul poate sã rãmîna necunoscut pentru
cã are o aparenþã somaticã ºi nu se mãrturiseºte sau pur ºi simplu poate
sã-ºi ignore propria nevrozã ºi sã-ºi dea seama de ea dupã ce s-a însãnãtoºit
sau poate sã se prelungeascã într-o dezvoltare nevroticã care implicã o
deformare definitivã nu numai a aptitudinilor ci ºi a caracterului. De
asemenea sindromul nevrotic se poate întîlni ºi în debutul psihozelor ºi în
debutul demenþelor. Poate constitui o mascã înºelãtoare în evoluþia
psihozelor ºi demenþelor ºi poate de asemenea sã continuie procesul
psihotic remis, fiind una din posibilitãþile de sindrom rezidual
postprocesual. În cazuri excepþionale sindromul nevrotic se dovedeºte
totuºi malign, invalideazã ºi necesitã pensionare obligatorie care se adaugã
celor de complezenþã. În general este o tendinþã la mediocrizare, la
neangajare ºi în foarte rare cazuri stimuleazã creaþia, fãrã însã sã se ajungã
la interpretarea procesului creator ca o expresie a nevrozei. Pînã aici este
important de reþinut cã sindromul nevrotic autentic se însoþeºte de o
concepþie despre lume aproape obiºnuitã, fãrã distorsionãri grave, nici
caracteriale, nici aptitudinale.
Sindromul nevrotic care are ºi tulburãri de caracter preexistente va fi
interpretat ca o decompensare psihopaticã iar cel care are note psihotice
este neglijat în favoarea centrãrii terapeutice pe sindromul psihotic.
Sindromul psihotic autentic este reprezentat de psihozele endogene
(schizofrenia, psihoza maniaco-depresivã, paranoia,parafrenia ). El
presupune delirul sau delirul ºi halucinaþia, adicã o deformare gravã
calitativã a realitãþii obiective, cu constituirea unei lumi subiective proprii.
De aici alienarea, înstrãinarea, îndepãrtarea de gîndirea comunã, în sus, în
jos sau lateral. Deci prin el colaborarea ºi dialogul devin distorsionate,
existenþa socialã devine adesea dificilã, dependentã, conflictualã,
periculoasã, agresivã ºi chiar antisocialã. Motivaþiile actelor fiind patologice,
discernãmîntul e compromis ºi se ajunge la iresponsabilitate ºi izolare cvasidefinitivã.
Aceasta este de fapt psihiatria clasicã, care a pus problema
societãþii dintotdeauna ºi care a dus la mãsurile de apãrare din sec. XIX,
adicã constituirea azilelor, deci la izolare, separare. Stigmatul acestei