Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

218 Aurel Romila – Psihiatria
dar nu exact în momentul activ halucinator pentru cã dacã ar pretinde
acest lucru ar putea fi o simulaþie ºi tocmai aceste douã momente trebuie
separate. De aceea se vorbeºte de o dedublare, pentru cã este de fapt o
dedublare a ego-ului ºi nu a realitãþii obiective, o disociere a ego-ului
(Scharfetter) care se descentreazã, proiecteazã ºi ascultã sau dialogheazã
cu un fel de alter ego duºman. Acesta poate fi situat în interiorul bolnavului,
în afarã sau chiar la mare distanþã. Fenomenul este denumit ºi „solilocvie“
sau dialog cu vocile sau rãspunsuri la o sursã imaginarã. Se pot produce
comenzi sau acte de suicid, omucidere, automutilare. Sînt crime patologice,
iresponsabile, pentru cã bolnavul, deºi are memoria lor, motivaþia este
delirant-halucinatorie. Mai este ºi meritul genial al lui H.Ey de a interpreta
fenomenologic delirul ºi halucinaþia ca pe o falsificare a relaþiei faþã de
realitatea exterioarã, limitatã la celãlalt, proiectând alter ego-ul în persoana
a doua sau a treia a dialogului, nu la elemente de mediu neutre. Deci acesta
este sindromul principal din schizofrenia paranoidã, din sindromul paranoid
alcoolic Wernicke, din sindromul paranoid de involuþie, din sindromul
paranoid reactiv.
Disocierea este de douã feluri: este o disociere pitiaticã, istericã, în care
personalitatea se descompune în fragmente mari, de exemplu
personalitatea multiplã ºi disocierea schizofrenã (Bleuler) în care
personalitatea se dedubleazã ca în sindromul paranoid delirant –
halucinator ºi mai departe se fragmenteazã în fragmente din ce în ce mai
mici (vezi semiologia incoerenþei).
Sindromul de disociere mintalã, care este sindromul fundamental al
schizofreniei, nu are o evoluþie egalã. Momentele accentuate sînt acute
(Schub) ºi de aceea intrã în scara descrisã aici iar momentele mai ºterse
intrã în patologia de la cronici. Cel propriu-zis aparþine schizofreniei ºi
este descris cu mai multe metafore: „destrãmare a unui ghem, þesãturi“,
„discordanþa unui ansamblu“, „orchestrã fãrã dirijor“, „eu slab ºi
fragmentat“, un fel de zãpãcealã care nu e confuzie pentru cã privirea e
clarã, totul se desfãºoarã pe fondul unei aparente luciditãþi (asta fãcea pe
clasici sã distingã confuzia de schizofrenie) ºi, la drept vorbind, este o
confuzie neclasicã, neortodoxã în care subiectul este aparent normal,
rãspunde la orice, ºi tocmai aici este boala – cã rãspunde la orice, e prea
disponibil (disponibilitate fãrã scop înalt); el nu are o schemã proprie, nu
are program, nu are nici mãcar un scop, un lanþ motivaþional. E ca un fel
de automat care executã ºi ordine absurde (vezi sugestibilitatea catatonicã).
Tot aici intrã tabloul incoerenþei de diferite grade ºi a disocierii ideo-verbale
sau dezintegrarea logos-ului . În contrast cu aceastã disociere obiectivã,
gravã, mai este un sindrom disociativ în isterie. Acesta este mai sistematic,
mai cu sens ºi în orice caz clar reactiv. El explicã fugile isterice, personalitatea
multiplã, amnezia psihogenã.