Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

216 Aurel Romila – Psihiatria
În patologie, situaþia trebuie judecatã de jos în sus. H.Ey a consacrat o
monografie acestui subiect. Din punct de vedere formal se poate vorbi de
o scarã cu trepte, în care tulburãrile acestui nivel elementar ajung sã
depãºeascã inconºtienþa absolutã care este coma, trecînd prin trepte de
inconºtienþã relativã ºi reuºind în final sã ajungã la o conºtienþã vigilentã,
suficientã pentru desfãºurarea nivelului logic ºi etic. Aceste trepte nu
trebuiesc socotite entitãþi prea rigide, caracteristica lor fiind fluenþa în sus
ºi în jos, chiar la acelaºi bolnav ºi chiar de la o orã la alta.
Prima treaptã care este ori ieºirea din comã, ori intrarea în comã, adicã
sindromul amenþial, reprezintã o prezenþã psihicã total dezorganizatã, în
care nimic nu are sens, nici chiar limbajul. Totul este fragmentat, pulverizat
dar totuºi nu este comã. Este de fapt stadiul de confuzie mintalã extrem de
gravã, pre-letalã, care se întîlneºte în evoluþia nefavorabilã a bolilor infectocontagioase,
febrile sau toxice, în intoxicaþii, în T.C.C. grave, în insuficienþe
viscerale finale. Deci bolnavul este incomunicabil, zace la pat, nu dezvoltã
nici o acþiune cu sens.
A doua treaptã este sindromul numit delirium (sau confuzo-oniric sau
onirismul) pentru cã el reprezintã un vis, cel mai adesea un coºmar, care
nu este trãit ca vis ci este proiectat în realitate, substituind realitatea, fãrã a
þine cont de ea. Este un film de groazã, extrem de rapid, agitat, vizual (deci
halucinaþia vizualã este fenomenul principal deºi pot fi implicaþi ºi ceilalþi
analizatori în mod secundar). Bolnavul trãieºte o situaþie limitã din care
încearcã sã scape, sã fugã. In fuga lui neþinînd cont de realitate, poate sã
dea peste alþii, poate sã se accidenteze, sã cadã în gol, sã moarã involuntar.
Este ºi aºa-numitul sindrom exogen de reacþie al lui Bonhoeffer, care a
atras primul atenþia cã e un sindrom nespecific, cã e un mod de reacþie
cerebralã la agresiuni toxiinfecþioase masive, brutale. Cu mijloacele actuale,
episodul este adesea curabil, nu mai are letalitatea de altãdatã ºi constatãm
cã bolnavul nu a fixat trãirea, nu ºtie sã relateze ce s-a întîmplat decît poate
admite anumite fragmente sau, uneori, poate sã rãmînã cu anumite
fragmente în care sã creadã în continuare deºi s-a trezit (delir rezidual).
Deci acest sindrom este caracteristic patologiei organice acute (infecþii,
intoxicaþii,traumatisme), extrem de rar complicã patologia endogenã (cum
ar fi furor-ul maniacal sau melancolia confuzã malignã) ºi de asemenea se
poate întîlni în starile de ºoc psihogen grave (calamitãþi naturale, rãniþi de
rãzboi). Se terminã de obicei printr-un somn profund, reparator, în acest
punct psihiatria amintind de surpriza fericitã pe care o ai dupã o febrã
mare, cînd viaþa meritã sã o iei de la început, deºi eºti un convalescent
epuizat.
A treia treaptã este reprezentatã de douã sindroame formal echivalente
dar clinic totuºi distincte; înãlþimea lor relativ asemãnãtoare a fost subliniatã
de H.Ey. Este vorba de sindromul oneiroid ºi de sindromul crepuscular.