Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Psihicul patologic
213
– inconºtientul – conºtiinþa (cu cele trei niveluri) – personalitatea, sau
imaginea cuburilor ºi dând forma unei piramide, în care cubul de la bazã,
cel mai mare, are deasupra sa ºi cuprinde (include – deci ideea de integrare)
în acelaºi timp pe urmãtorul, deci de la bazã (inferior) spre superior, ordinea
este corp – inconºtient – conºtiinþa (cu cele trei niveluri) – personalitatea.
Ego-ul integreazã conºtiinþa cu cele trei niveluri, conºtiinþa eticã
integreazã pe cea logicã, ºi tot aºa în sens invers. In concluzie, conºtiinþa
normalã este instrumentul major de integrare a inconºtientului ºi a corpului;
este la rândul ei suportul ego-ului.
Patologia conºtiinþei
Prin aceasta se înþelege de fapt patologia stãrii de veghe (conºtienþa).
Didactic, se descriu: tulburãri cantitative ºi tulburãri calitative.
Tulburãri cantitative
Constau în diminuarea veghei pânã la pierderea ei totalã (adica comã);
pierderea acestui etaj face ca omul sã rãmâna inconºtient. De la veghe la
coma sunt trei scãderi ale acestui fitil de lampã (valabile ºi suficiente pentru
psihiatrie):
– obnubilarea; pacientul e somnolent; îºi pãstreazã automatismele,
ortostatismul, se face chiar cã se uita la tine. Conºtiinþa lui de veghe e
pradã unor fantasme. Deci obnubilarea e un compromis, e pseudotrezie,
ceva care parcã cere sã te speli pe ochi, sã te aeriseºti, adicã sã bombardezi
substanþa reticulatã pentru a cãpãta înãlþime; toþi lupãm cu asta dimineaþa
la sculare.
– stupoarea (stuporul); în contrast cu prima, presupune o zacere la
pat, cu conºtiinþa aparent pãstratã, dar care nu poate fi mobilizatã într-o
comunicare; are ochii deschiºi – dacã îl întrebi sau îl pui sã facã ceva, executã
cu foarte mare dificultate ordinele sau nu le executã, are o poziþie pasivã,
zace. Acest sindrom se împarte în patru stupori (patru sindroame
stuporoase):
– stuporul confuzional; e tulburarea cea mai profundã, privirea e tulbure,
rãtãcitã, injectatã, congestionatã, în ea se citeºte ceva somatic, organic,
cerebral (nu se preface, nu e bolnav numai cu psihicul).
– stuporul melancolic (depresiv); privirea e îndureratã, plângãcioasã,
parcã ar vrea sã comunice ºi nu poate; nu trebuie sã forþãm comunicarea,
cãci nu e rãuvoitor.
– stuporul catatonic; descifrãm în el o atitudine contrarie, negativistã
(îi zici sã-þi arate limba, iar el scrâºneºte mai tare din dinþi).
– stuporul pitiatic (isteric); e cel mai superficial din toate, dã impresia
de prefãcãtorie; nu are privirea ca mai sus, ci aici e participantã ºi
demonstreazã o suferinþã; patognomonic e clipitul foarte fin al pleoapelor
(imposibil la normal), aceasta aratã cã nu e 100% voluntarã, ci are ºi partea