Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Psihicul patologic
211
Conºtiinþa deci se destructureazã, regreseazã în cursul somnului. În
patologie existã posibilitãþi de regres sub diferite forme. Visul deci, partea
oniricã din noi, e un model pentru psihopatologie, pentru boli.
În continuare ne referim la conºtiinþa propriu-zisã a omului treaz.
Conºtiinþa treazã, dupa H.Ey, este un câmp, inegal ca suprafaþã ºi ca
înãlþime. Pentru uz didactic, a fost împãrþit în trei etaje:
– etajul inferior – conºtienþa (starea de veghe, trezia) – este un proces
condiþionat neuro-fiziologic, ce þine de integritatea anatomo-funcþionalã
în primul rând a mezencefalului, a substanþei reticulate, a cãrei activitate
indirectã este înregistratã în EEG (se ºtie cã orice analizator pânã ajunge la
scoarþã trimite o colateralã la substanþa reticulatã, deci existã susþinere între
activitatea superioarã cortico-subcorticalã ºi baza mezencefalicã). Funcþia
principalã a acestui etaj este atenþia. Activarea etajului (arousal) sau
inactivarea explicã trezia sau tendinþa cãtre somn. Patologia de conºtiinþã
se referã la acest etaj, adicã la cauze fizice, biochimice, biologice, psihice,
care inhibã activitatea mezencefalicã, a substanþei reticulate.
Existã deci aici doi poli, între somn ºi comã pe de o parte ºi conºtiinþa
treazã pe de altã parte. Atenþia maximã nu înseamnã maximã activare a
substanþei reticulate. Activarea maximã dã o stare de enervare tradusã în
EEG prin unde rapide („bagã“ beta). Condiþia de înregistrare deci la EEG
nu trebuie sã fie de supraîncordare. Undele normale alfa sunt o trezie
moderatã: este aºa pentru cã scopul treziei nu este unul în sine, ci e o trezie
pentru altceva, pentru etajele superioare.
– etajul al doilea – conºtiinþa operaþional-logicã, e un etaj foarte înalt, mare.
El cuprinde tot soft-ul logic ºi comun al omului, care se antreneazã foarte
mulþi ani, se educã deci. E etajul discernamântului. Aici se urmãreºte ca prin
logicã (ºi nu neapãrat numai de dragul ei) sã se cunoascã adevãrul realitãþii.
Nu existã consens asupra noþiunii de adevãr. Pentru noi, adevãrul realitãþii
înseamnã realitatea comunã, sau bunul simþ (Montaigne), este partea raþionalã
care face pe presupusul normal un om previzibil. Dacã e invers, automat, zici
cã e nebun. Aceasta ne dã posibilitatea unui limbaj comun (eventual gestual)
universal valabil (indiferent de limbã). Deci între noi relaþia se duce pe baza
previzibilului raþional, a interrelaþiilor cã avem o logicã comunã.
Realitatea în prima ei treaptã de cunoaºtere (percepþii ºi reprezentãri) e
transformatã la om în simboluri exprimate în limbaj. Acest lucru dã
diferenþe între oameni. Asupra primei trepte (perceptive) cãdem uºor de
acord, asupra celei de-a doua însã, de interpretare, nu prea, dãm sensuri
diferite. Indiferent însã de diversitatea interpretãrilor, conteazã pânã la
urmã consensul de valoare comunã, care se numeºte adevãr. Nu numai
bolnavul mintal nu are aceasta capacitate, ci ºi normalul altereazã, din diverse
interese afective ºi complexe neanalizate, calea spre adevãr. Nu trãim
deci într-o lume de normali pasionaþi ai adevãrului (pasiunea s-ar putea
dovedi statistic inversã).