Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Psihicul patologic
195
Prin mentism se înþelege o gândire ce se desfãºoarã în flux automat, o
ideaþie bogatã, dezordonatã, zi ºi noapte ºi care oboseºte rãu pe bolnav.
Prin autism se înþelege interiorizarea patologicã a gândirii. Schizofrenul
se autizeazã, pierde realitatea, se retrage într-o lume proprie. Autismul
este de obicei sãrac; rareori întâlnim cazuri cu autism bogat. Datoritã acestei
retrageri, bolnavul devine închis, misterios ºi poate rezerva orice surprizã
atât în planul gândirii cât ºi al acþiunii.
Între omul care gândeºte inteligent ºi dement sau oligofren existã o
mulþime de trepte de degradare, de deteriorare a gândirii, un fel de
pseudogândire. Aici intrã vorbãria (filibuster), apoi rezoneria, adicã
problematizarea excesivã a unor lucruri fãrã importanþã, apoi gândirea
vagã, imprecisã, plinã de cuvinte generale ºi invers gândirea circumstanþialã
(în epilepsie, de pildã, din cauza descrierii nesfârºite a împrejurãrilor se
pierde sensul). Mai existã gândirea prin formule prestabilite a limbajului
de lemn.
Semiologia afectivitãþii
Afectivitatea este funcþia de simþire profundã a conºtiinþei, în parte
simþire conºtientã ºi în parte inconºtientã, care însoþeºte ºi susþine dinamic
procesele cognitive ºi activitatea.
Am vãzut cã patologia mintalã înseamnã inversarea unei fracþii
(cunoaºtere/afectivitate). Dacã aceasta este supraunitarã, prin
predominarea proceselor cognitive asupra celor afective, rezultã un
comportament normal; inversarea fracþiei, prin dominarea afectivitãþii
asupra cunoaºterii, duce la comportamentul anormal.
Am mai vãzut cã cunoaºterea este prima treaptã a conºtiinþei, celelalte
douã fiind afectivitatea ºi comportamentul (activitatea). Deci primul plan
al comportamentului este un plan de explicaþie (adicã înainte de orice
acþiune ne gândim la ea, sau o facem într-un anumit fel, cu un anumit
rezultat). Orice acþiune are însã ºi un al doilea plan, mai profund, în care
ne întrebãm nu numai dacã acþiunea este bunã sau rea, ci ºi dacã ea convine
sau nu simþirii, afectivitãþii noastre, plan care motiveazã, impulsioneazã
sau frâneazã, ceea ce popular este cunoscut ca „nervi“.
Afectivitatea se defineºte ca stratul cel mai intim, cel mai profund, în
mare parte inconºtient, care explicã mobilurile cele mai adânci ale conduitei
umane ºi care reprezintã forþa de atracþie sau respingere, de plãcere sau
neplãcere, ceea ce înseamnã cã afectivitatea este bipolarã, deci este motorul
maºinii umane. Afectivitatea este sinonimã cu suflet sau inimã.
Afectivitatea normalã. Toatã disputa din psihologia modernã aceasta
este. Pentru psihologia secolului XX, forþa principalã în om este