Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Psihicul patologic
191
Un om normal este activat în gândirea lui de anumite dominante universal
admise. Patologia începe de la patologia acestor dominante. Când
una se modificã cantitativ sau calitativ, se stricã ordinea în gândire. Kant
spunea cã n-a iubit mai mult pe lumea asta decât ordinea în gândire (ºi
stelele de pe cer).
Deci afectivitatea ne atacã ordinea, desfãºurarea gândirii (gândirea
formalã), fluxul gândirii (asta considerând gândirea ca pe o apã, deºi
vâscozitatea diferã). Deci este necesarã o anumitã vitezã de desfãºurare
pentru a putea fi posibilã comunicarea ºi, foarte important, o consistenþã,
o coerenþã, sã dea totdeauna impresia unui discurs unitar (asta nu vor
deloc oamenii de teatru).
Regula unitãþii de timp, de loc, de acþiune se numeºte clasicitatea
gândirii; este o gândire didacticã, luminoasã, limpede. Inversul este o
gândire încâlcitã, zãpãcitoare (te doare capul), ambiguã, ambivalentã,
contradictorie, greoaie. Lipsa gândirii ne plaseazã în confuzie, în absurd
logic (nu psihiatric, care înseamnã altceva); un om este destul sã tacã pentru
a se plasa într-o zona de absurd ºi atunci îl întrebi mereu: „mã, tu ai înþeles?“.
Apoi mai existã bucuria descoperirilor, care se cheamã euristica, deci
putem ajunge la o stare de fericire. Invers, lupta pentru adevãr, pentru
cercetare ºi descoperire, poate însemna cea mai mare încordare intelectualã,
care poate epuiza, iar negãsirea adevãrului, menþinerea în absurd poate fi
un factor de patologie mintalã.
În încheierea gândirii avem cunoaºterea fãcutã, adicã realitatea
simplificatã, posedatã, folositã ca instrument. Gândirea ne aduce o
economie excepþionalã pentru aceasta. Deci gândirea scurteazã drumurile,
nu trebuie sã ne doarã capul de ea, ci sã ne bucure. E destul o sãgeatã bunã
ca indicator, decât o sumedenie de semne încâlcite.
Gândirea patologicã. Gândirea nedezvoltatã o gãsim în oligofrenie (un
sindrom complex, care cuprinde întreaga personalitate, dar a cãrui esenþã
este nedezvoltarea gândirii; un om fãrã multã carte nu e oligofren, el judecã
foarte sanatos ºi corect, deºi nu elaboreazã). Esquirol spune despre
oligofren: el nu este, nu a fost ºi nu va fi (este scos din timp, este fãrã
inteligenþã). Dacã a fost ºi nu mai este, vorbim despre o regresiune, o
deteriorare a inteligenþei; iar când aceasta duce la dependenþa subiectului
chiar pentru lucruri, nevoi elementare, se numeºte demenþã.
Obiectului gândirii i s-a descris o formã ºi un conþinut. La formã s-a
descris o creºtere sau o scãdere. Deci, dacã socotim formal cã gândirea e
asemenea curgerii unui râu, debitul sãu poate fi: crescut, ca un fluviu; se
numeºte fuga de idei – deci desfãºurare acceleratã, cu multe cuvinte,
judecãþi, idei (ca în excitaþia maniacalã) – se mai numeºte tahipsihie; ºi