Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

190 Aurel Romila – Psihiatria
Când etapele nu au fost parcurse avem de a face cu nedezvoltarea, iar
dacã au fost parcurse ºi dau înapoi se instaleazã regresiunea. Vocabularul
elementar este deja dezvoltat pânã la intrarea la ºcoalã, iar ºcoala, pe acest
vocabular, dezvoltã judecaþile ºi raþionamentele. Tot ce poate face un pãrinte
inteligent este sã creascã un copil inteligent. Deci sã nu-l intoxice cu lucruri
reþinute mecanic, ci sã-l înveþe sã judece, sã raþioneze.
S-a vorbit despre o inteligenþã nativã, care este cea mai bunã înzestrare
a omului. De asemenea s-a vorbit despre un coeficient de inteligenþã, despre
care mulþi spun cã nu poate fi modificat prin achiziþii, prin educaþie. Se
poate totuºi face mult prin dezvoltarea judecãþilor, raþionamentelor; existã
copii inteligenþi care neavând metodã nu se pot explica, ci fac salturi intuitive.
Saltul intuitiv este propriu omului inteligent; discursivitatea,
pisãlogeala sunt însã doar pânã la un punct justificate, sunt doar didactice.
Deºi e trãsãtura care se exprimã tardiv, gândirea se mãsoarã totuºi prin
rezultatele practice de adaptare ºi prin concordanþa cu caracterul (adicã
obþii un rezultat, dar nu omori omul).
Judecãþile corectoare se numesc criticã sau discernãmânt. Cineva poate
avea criticã, autocriticã. Toþi ne temem de puterea criticii, pentru cã noi nu
sãam pe un adevãr absolut, ci pe mici ºi greu cucerite adevãruri relative,
mereu modificabile în ºtiinþã, iar gândirea trebuie sã ramânã deschisã;
sistemul acesta se numeºte idoneism. Cu un om destupat la minte, deschis,
îþi place sã discuþi, decât cu unul încuiat, cu fixuri, încãpãtânat în neadevãr.
S-a mai zis cã inteligenþa, gândirea normalã este cea mai preþioasã avere
a unui popor. Este vorba despre înzestrarea sa cu o gândire vie,
independentã, flexibilã, deschisã, criticã, care suportã schimbarea, înnoirea
ºi care îºi dã seama dacã o înnoire este bunã sau rea.
Prin urmare discernamântul lucreazã cu douã judecãþi: una duce la
concluzia de bine, alta la concluzia de rãu. Funcþionarea acestor douã
judecaþi duce la ideea de responsabilitate. Dacã se dã un teren, delimitarea
lui cu þaruºe se numeºte logicã. Dacã pe acest teren se planteazã ceva, cât
mai des cu putinþã, aceasta se cheamã gnoseologie (adicã sãrãcia sau
mulþimea noþiunilor). O a treia noþiune, fructificarea, ca zona sã rodeascã,
este etica (Zenon). Nu are rost sã ai numai logicã, cunoºtinþe, ele singure
nu duc la nici un rezultat. Avem deci raþiune, adicã scaun la cap, adicã
avem acea liniºte afectivã ca sã putem cugeta. Cu alte cuvinte, omul are
niºte structuri sub raþiune, iraþionale, inconºtiente, afective, care îi ameninþã
senina desfãºurare de judecãþi. De aceea judecãþile nu sunt universale. Ele
sunt universale doar în acordul pentru adevãr. Judecãþile se subiectivizeazã,
sunt personale. Cine tulburã aceastã calmã universalitate ? Interesele, care
nu sunt egale. Deci în fracþia normalitãþii, raþiunea trebuie sã prevaleze ºi
sã pãstreze numãrãtorul, ca fracþia sã fie supraunitarã. Ceea ce ne tulburã
sunt procesele afective.