Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

184 Aurel Romila – Psihiatria
Deci gândirea este o logicã a interpretãrilor. Ea ne este necesarã pentru
ca adevãrul – coloana vertebralã a cunoaºterii, a înþelegerii umane ºi a
logicii – nu este aparent întotdeauna în prima treaptã, de percepþie. Deci
gândirea înseamnã legarea obiectului de alte obiecte sau de alte noþiuni.
Cu cât putem lega mai mult o noþiune de altele, cu atât suntem mai deºtepþi,
altfel mergem doar pe intuiþii.
Deci a gândi este a cunoaºte indirect realitatea înconjurãtoare. Existã o
listã de sinonimii ale acestui fapt pe care trebuie sã o aveþi (raportaþi toþi
aceºti termeni la actul principal de a gândi) – a raþiona, a judeca, a compara,
a analiza, a asemãna, a sintetiza, a deosebi, a aprecia, a cerceta, a evalua, a
determina, a stabili, a conchide, a preciza, a cunoaºte esenþa, a fi logic, a fi
realist, a discerne, a critica, a distinge, a specula, a induce, a infera, a deduce,
a defini, a generaliza, a particulariza, a cumpããi, a chibzui, a hotãrî,
a demonstra – toate înseamnã a avea discernamânt sau simþ critic. Toate
înseamnã a avea „ reality testing“ (simþul realitãþii).
Elementele gândirii sunt noþiunile, categoriile, judecãþile, raþionamentele,
concluziile. Pentru a ne putea gândi, ne gãsim deci într-o mulþime
de noþiuni (avem, dispunem de o mulþime de noþiuni). În limba românã,
ca vocabular de bazã existã 50-150.000 de cuvinte. Toate noþiunile stau pe
mai puþine noþiuni generale, care se cheamã categorii, deci se reduc la un
numãr limitat de noþiuni cu sfera cea mai largã. Acestea sunt categoriile
filosofice (categoria de materie, spirit) sau, la psihiatrie, categoriile de
personalitate, conºtiinþa, psihic etc. Legãtura dintre douã noþiuni se numeºte
judecatã. Judecata înseamnã deci a spune ceva despre ceva (Aristotel), deci
a lega o noþiune de altã noþiune. Definiþia este încadrarea într-o noþiune
mai cuprinzãtoare care este genul proxim ºi stabilirea unei diferenþe
specifice a acelei noþiuni. Celelalte judecãþi sunt judecãþi descriptive, explicative,
cauzale ºi de valoare. Judecãþile pot fi adevãrate sau false.
Funcþia omului normal este sã se apere de fals, motiv pentru care verificã.
De aceea ne trebuie gândire, pentru a descifra adevãrul. A cugeta înseamnã
tocmai a pune noþiunea în diferite contexte ºi a o alege pe cea care o
considerãm conformã adevãrului. Judecata este deci opþionalã.
Judecãþile nu sunt suficiente. Ele trebuie sã se lege într-un raþionament.
Legarea judecãþilor se numeºte raþionament ºi duce la o concluzie.
Concluzia duce la acþiune. Concluzia poate fi ºi ea falsã. Judecãþile din
care s-a constituit raþionamentul se numesc premise. ªansa unei concluzii
adevãrate depinde de adevãrul conþinut în premise.
Distingem douã cãi de a ajunge la concluzii :
– inductivã (cea mai bunã) – de ex. cu cumpãratul unor pantofi; îi vezi,
îþi plac,îi probezi, îi întorci pe toate pãrþile ºi inferezi, inferenþa este