Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

162 Aurel Romila – Psihiatria
– cercul patologic cuprinde dezechilibrarea episodicã sau stabilã a
funcþiilor sau aptitudinilor psihice, cu prevalenþa proceselor afective, a
inconºtientului (ne-bune). „Bune“ ar însemna prevalenþa adevãrului,
controlul proceselor afective, a intereselor, impulsiunilor, sexului etc.
Nebunia – patologicul – boala mintalã este predominant inconºtient,
delirant, halucinator, plin de urã ºi cu potential antisocial (crima).
Problema bolii mintale ºi a anormalitãþii
Psihiatrul este mai rezervat în privinþa definiþiei bolii mintale decât restul
populaþiei, deºi el are de-a face profesional cu boala mintalã. Aºa cã
mãrturisirea cã lumea nu se poate împãrþi clar în nebuni ºi normali nu este
primitã cu plãcere. In diferitele conflicte pe care le trãieºte normalul survin
ºi momente în care este acuzat cã ar fi nebun ºi vine la psihiatru sã obþinã
un certificat de normalitate. Este surprins cã este refuzat, deoarece distincþia
normalitate – boalã mintalã nu se poate face cu competenþã decât în cadrul
unei expertize psihiatrico – legale.
În ce constã dificultatea? Bineînþeles cã toatã lumea a vãzut nebuni ºi
când aceºtia sunt în plinã desfãºurare, nimeni nu se îndoieºte cã este
nebunie. Dar când ea este supusã analizei psihopatologice, ajunge uneori
sã scape puterii cuvintelor de a o fixa. Dacã am proceda ca într-o analizã
chimicã, am constata cã elementele constituante ale normalitãþii ºi nebuniei
sunt aceleaºi. Diferenþa se explicã prin proporþiile deosebite ale
componentelor elementare ºi superioare ºi mai ales prin ceva specific
psihicului, care are mereu ceva în prim plan, la un moment dat. Deci aceleaºi
note, aceleaºi 7 note, creeazã diversitatea infinitã a muzicii sau a zgomotelor.
Pentru uzul didactic conteazã în primul rând cunoaºterea structurilor
conºtiinþei ºi personalitãþii, adicã o conºtiinþã normalã adaugã peste o
conºtienþã normalã un raport cunoaºtere / afectivitate în care cunoaºterea
prevaleazã (stã la numãrãtor ºi ghideazã acþiunea, frânând afectivitatea).
Mai departe, aceastã conºtiinþã este un moment al personalitãþii, care trebuie
sã aibã la rândul ei, un anume raport între caracter ºi temperament, din
care sã rezulte programul aptitudinal.
În boala mintalã, conºtiinþa poate fi franc rãsturnatã la nivelul conºtienþei
( confuziile mintale) sau invadatã de afectivitate (în crizele de manie,
reacþiile de panicã, depresii, astenii, etc.). În bolile cronice, de exemplu
psihozele endogene, conºtiinþa poate apare cvasinormalã, dar
personalitatea e rãsturnatã ºi lucrul acesta este mai greu de sesizat de la
psihopatie la paranoie ºi mai uºor de sesizat în schizofrenie. Normalul nu
este asigurat pe viaþa ci poate, la nevoie, sã fie constrâns sã apeleze la
statutul bolii mintale când simuleazã ca sã scape de obligaþii. Dupã ce
scapã, vrea sã scape ºi de boala mintalã, pe care nu o avea. De aceea, lumea