Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Psihicul normal
133
religioasã, o bunã conexiune cu generaþiile care vin, pe scurt o resemnare
finalã în cadrul unei istorii care curge.
Existenþa a fost interpretatã de Freud ºi urmaºi în termenii dezvoltãrii
egoului, a lui Jung ca dezvoltare a superegoului, a lui Sullivan în termenii
strãbaterii copilãriei, adolescenþei ºi maturitãþii ca relaþii interpersonale
de colaborare economicã ºi de iubire ºi Erikson care subliniazã integritatea
egoului faþã de disperare ºi importanþa creaþiei faþã de stagnare.
Totalul acestor aptitudini duce la formarea unui cerc central care se
numeºte normalitate ºi a mai multor cercuri marginale, dizarmonice sau
alienante. Chestiunea normalitãþii e vãzutã ca o ficþiune idealã, ca o medie,
ca un proces iar pentru noi este un postulat estetic, în sensul cã el cere
reflecþia unui ego matur, care aspirã la o conºtiinþã de sine integrã în acord
cu o conºtiinþã de sine culturalã (spiritul doi) ºi în acord cu spiritul absolut,
religios (spiritul trei).
Normalitatea se atinge greu ºi se menþine ºi mai greu, fiind mereu supusã
ispitelor (challenges) ºi pânã la urmã declinului din involuþie.
Cea mai dificilã problemã se pare cã nu este adultul ci involuþia, ºi anume
retragerea, pensia. Civilizaþia actualã tinde cãtre o organizare a acestei
ultime etape.
Pentru adult ca probleme actuale sunt menþinerea cãsãtoriei, divorþul,
adaptarea la ºomaj ºi schimbarea profesiei ºi problemele specifice ale femeii
adulte (copiii, avortul, prostituþia). Pentru adultul tânãr conteazã
dezvoltarea moralã, alegerea ocupaþiei ºi locuinþei. Pentru adolescent este
riscul graviditãþii precoce, problema grupului de prieteni, proporþia
distracþiei, anomaliile corporale endocrine. Pentru copil se pun probleme
de adopþie, caracteristicile ºcolii, disponibilitatea pãrinþilor iar pentru
copilãria micã rãmâne esenþialã mama naturalã, cu devotamentul ei afectiv.
Bazele cerebrale ale comportamentului
(psihiatrie biologicã)
Psihicul este o suprastructurã a creierului ºi de aceea psihiatrul trebuie
sã cunoascã în mare fiziologia ºi genetica creierului. Prima relaþie creier –
psihiatrie a dat-o Bayle, care a descris arahnitis spinalis ca substrat al
paraliziei generale (PG). Secolul XIX a continuat cu studiul accidentelor
cerebrovasculare ºi mai ales afazia (Broca, Wernicke). Au existat ipoteze
paraleliste între psihic ºi creier dar azi credem cã sunt suficiente dovezi în
a afirma cã este vorba de un sistem unic neuro-psihic, cu etaje ºi complexitãþi
diferite dar o indiscutabilã interdependenþã. Aºa cã creierul e baza organicã
a psihicului, în cadrul celor douã etaje, unul inferior – neurologic ºi unul
superior – psihic propriu-zis.