Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

130 Aurel Romila – Psihiatria
prin curriculum cât ºi printr-o anchetã socialã, care poate aduce uneori
date importante asupra caracterului. Cu cât funcþia socialã este mai înaltã,
conteazã atât valoarea raportului inteligenþã – voinþã cât ºi valoarea
raportului temperament – caracter. Varietatea normalului este datã prin
urmare prin ipostazele variate ale cuplului voinþã – inteligenþã ºi temperament
– caracter care explicã pânã la urmã performanþa aptitudinalã.
Încã o problemã. Raportul între normalitate ºi patologie nu este tranºant.
Pe de o parte, normalul poate conþine aceleaºi elemente ca ºi patologicul
dar în proporþii admisibile, în timp ce patologicul nu este exclusiv patologic
ºi poate fi combinat în proporþii variabile ºi pe anumite laturi cu aspecte
normale. De aceea putem fi uneori uimiþi cum un bolnav poate avea pe
lângã delir ºi halucinaþii o capacitate de expresie plasticã chiar mai mare
decât normalul. Pentru aprecierea în examinarea curentã a funcþiilor, trebuie
sã þinem cont de un tot multidimensional cu valori aproximative minime
ºi maxime ºi sã facem un prim inventar al funcþiilor fãrã prejudecãþi.
De-abia într-o a doua etapã, sindromologicã, ne dãm seama cã anumite
funcþii se grupeazã, dau clustere semnificative pentru un sindrom. ªi în
fine, în a treia etapã în care stabilim boala, care pe lângã semiologie are un
context etiopatogenic ºi un program terapeutic, abia atunci evaluãm
personalitatea restantã sau virtualã care ajutã la stabilirea prognosticului.
În normalitate, nu putem ignora prezenþa noþiunii de inconºtient. El
coloreazã în mare forþa voinþei, care ne face sã spunem „aºa vreau“ (deºi
ºtiu cã e greºit). Lucrul acesta duce la regretabila impulsivitate, irascibilitate,
dupã care urmeazã posibile regrete, dar care sunt tardive. De la Freud ºi
urmaºii lui, ºtim cã problema cheie a psihicului este forþa egoului de a
stãpâni, de a conþine inconºtientul, de a refula (e mecanism de apãrare dar
nu e o ruºine, e destul sã nu o ai ca sã vezi ce e boala mintalã). Bineînþeles
cã e invocatã ca exageratã la nevrotici care duce la inhibiþii ºi scãderea
potenþialului. Deci pânã la un punct omul conþine fiziologia, are control
nu numai sfincterian, are controlul miºcãrilor, al vorbei ºi mai important,
are controlul emoþiilor chiar dacã e aproape înnebunit de propriile
compulsii („îmi vine sã…“). O personalitate ajunge sã aibã controlul lumii
ºi al istoriei, bineînþeles nu definitiv. Deci acest control dã impresia de
mãreþie ºi fricã în ceilalþi. Fricã, supunere, Toate aceste atribute maxime nu
le are decât D-zeu. De aceea ontologic, oricât ar fi de mare o personalitate,
e supusã fiinþei supreme. E delirant sã consideri altfel. De altfel, delirul de
grandoare e tocmai o pierdere a controlului asupra importanþei tale. Aici
se schiþeazã bipolaritatea patologiei între persecuþia schizofrenã ºi depãºirea
ei în grandoarea paranoiacã.
Normalitatea este prin urmare un centru cu graniþe deschise, cu o graniþã
de nord, superioarã normalului, dar adesea imoralã periculoasã (vezi
psihopatiile tari, excitaþia maniacalã) ºi graniþa de sud a inferioritãþii faþã