Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

120 Aurel Romila – Psihiatria
Bazele logico-filosofice ale psihiatriei
De când este lumea, oamenii au coexistat cu semenii lor, pe unii
considerându-i nebuni, aºa cã nebunia a însoþit lumea ºi are aceleaºi
începuturi vagi. Mai mult decât atât, orice om cunoaºte nebunia unora de
pe stradã sau din familie. Un copil care nu se dezvoltã mintal ºi „prostul
satului“ sunt noþiuni binecunoscute, ca ºi bãtrânul care îºi pierde minþile
ºi apoi averea. Fiecare om a cunoscut la viaþa lui cel puþin un nebun,
prototipul fiind un om jerpelit, cu o privire rãtãcitã, de care trebuie sã te
pãzeºti, sã nu-l contrazici, ca sã nu-i declanºezi o furie, de care în general
se teme toatã lumea.
Cum au trãit ei implicaþi în istoria umanitãþii, cum au fost maltrataþi ºi
omorâþi, câte încurcãturi incalculabile au fãcut, intrã într-o preistorie a
psihiatriei, pentru cã aceasta, istoria, începe în mod semnificativ odatã cu
Revoluþia francezã, când nebunul devine ºi el un cetãþean, un om, un bolnav,
ºi aparþine de atunci ºi pânã astãzi unei specialitãþi medicale. Dar
cunoaºterea directã sau livrescã ºi chiar coexistenþa ani îndelungaþi cu
bolnavi mintal nu duce la o psihiatrie care sã îºi merite numele, nici în
privinþa diagnosticului ºi nici în privinþa tratamentului.
Psihiatrul ca ºi pacientul sãu acceptã aceastã marginalitate ºi sperã într-o
resocializare, atât cât fiecare bolnav mintal sã nu-ºi piardã statutul de om.
Toatã lumea ar vrea cu nerãbdare sã deschidã o carte care sã înceapã cu
prezentarea unui nebun, care sã-i satisfacã curiozitatea nesfârºitã a
diferenþei ºi sã-i dea o speranþa inconºtientã a unei superioritãþi, a unei
legitimitãþi, a unei valori, a unei circulaþii prin lume fãrã probleme ca o
monedã egalã.
Psihiatria ca ºtiinþã medicalã specialã aparþine atât ºtiinþelor biologice
(naturale) cât ºi ºtiinþelor istorice (sociale), dupã diviziunea fãcutã în 1908
de Dilthey. Se foloseºte de anatomo-fiziologie ca sã înþeleagã corpul ºi
patologia lui dar are ca obiect specific psihicul, ca emergenþã somaticã
autonomã care îi conferã o unicitate în rândul disciplinelor medicale. Se ºtie
cã ºtiinþele spirituale istorice sau sociale sunt mai puþin exacte decât ºtiinþele
naturale ºi sunt legate finalmente de destinul metafizicii. Aºa cã omul
antropologic nu poate fi înþeles decât dacã existenþa lui are un sens raþional,
spiritual pe care îl moºteneºte din cultura greacã care a instaurat ontologia.
De atunci ºi pânã acum ontologia a oscilat în perioadele istorice de declin
materialist, sexual. În prezent lupta se dã între renaºterea ontologiei
hermeneutice (Heidegger, Jaspers, Ricoeur) ºi imensele progrese ale
ºtiinþelor pozitive (de la A. Compte pânã la neuroºtiinþele actuale).
Psihiatrul care s-ar þine numai de datele pozitive ale psihiatriei biologice
ºi ale psihologiei wundtiene ar perpetua o crizã a disciplinei ºi ar