Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

102 Aurel Romila – Psihiatria
de ce trebuie sã cunoascã ºi filosofia, ºi etica, ºi în mod ideal ar trebui sã
ºtie din toate câte puþin mãcar, pentru a-i fi accesibilã varietatea umanã.
Dar acesta este un ideal, fiindcã nici Republica lui Platon nu s-a dovedit
un model viabil, dupã cum nici comunitatea psihiatricã nu ºi-a gãsit încã
locul în comunitatea socialã.
Totuºi, în dezvoltarea fiecãrui om, chiar dacã a cunoscut ºi s-a speriat
de un nebun, se pune nu odatã ºi întrebarea teribilã dacã este normal, dacã
nu cumva este un nebun sau dacã ceea ce cred la un moment dat unii
despre el este adevãrat sau nu.
Ar depãºi cu mult puterile noastre sã prezentãm pe larg ce este un om
ºi apoi ce este un om normal faþã de un bolnav mintal. De altfel, aceste
rãspunsuri ar fi mult mai grele pentru psihiatru decât sã descrie ºi sã trateze
bolnavii lui. Aceste probleme rãmân totuºi ºi ele vor agita umanitatea cât
va exista ca o dezbatere nesfârºitã, ca o controversã cotidianã în viaþa socialã,
în ºtiinþã, în artã, etc.
Am mai spus-o: psihiatrul este un filosof aplicat ºi obligat sã-ºi punã
diagnosticele ºi sã ia mãsurile ce se cuvin. În cazuri mai speciale, el mai
este ºi expert, dar nu este funcþia lui principalã ºi nici nu-i face plãcere.
De altfel, psihiatrul este un om depãºit, pentru cã el nu poate sã se
amestece în toate neînþelegerile, dar sã le mai ºi soluþioneze ºi atunci el
se mulþumeºte cu cazurile extreme, pe care societatea nu le mai tolereazã
ºi le aduce la spital, diagnosticul de alienare fiind implicit pus sau odatã
cu complexificarea lumii moderne, subiectul însuºi se constituie în client
care merge la consultaþie la psihiatru. Solicitarea este atât de mare, încât
într-adevãr psihiatria din oglinda popularã devine un lux sofisticat.
Dar pânã la proba contrarie, toþi oamenii sunt normali, au acest drept
fundamental, care pentru psihiatru este cel mai important. Istoria modernã
ºi contemporanã îºi scriu în constituþie drepturile cetãþenilor lor. Aºa cã
iatã-ne la înãlþimea unor probleme fundamentale: drepturile statului ºi
ale cetãþeanului, raportul omului cu instituþia – toate legiferate în norme
de convieþuire ºi a cãror rezultantã dã un echilibru al subiectului cu lumea,
cu familia în care trãieºte, cu vecinii de bloc sau de stradã sau cu cei din
mijlocul de transport în comun,, la distracþii, în viaþã. O definiþie îndeajuns
de vagã ºi de generalã ºi care poate fi alteratã, nesatisfãcutã, tulburatã în
numeroase moduri de fiecare subiect în parte. Ar fi fost simplu teoretic sã
spunem cã omul normal este omul fericit într-o societate fericitã, ori utopia
paradisului nu este credibilã decât în admiraþia pentru Dante. De altfel
psihiatrului îi apare noþiunea de pur dramatic ºi se mulþumeºte dacã
subiectul nu face rãu nimãnui ºi nici lui – cu alte cuvinte, normalitatea este
o stare vagã, în care avem un bilanþ negativ al rãului ºi mai departe
rãufãcãtorul trebuie expertizat dacã nu este un normal rãufãcãtor, voluntar