Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

96 Aurel Romila – Psihiatria
pe deasupra acestor date o înþelegere. Cum putem reuºi sã cãpãtãm distanþa
spiritualã pe care o cere reflectarea asupra bolnavului mintal. Pentru el,
psihiatria ºtiinþificã nu spune nimic despre fiinþa bolnavului, toate datele
de biologie, psihologie nu spun nimic ºi are curajul sã spunã cã suntem
chiar în situaþia dementului faþã de boala lui. Adicã trãieºte în lume, se
miºcã dar fãrã a avea conºtiinþa realã a subiectului – nu are conºtiinþa sa
exactã. Situaþia este fãrã comunicare, deci tragicã ºi asta vine din greºeala
fundamentalã a psihiatriei care vrea sã traducã o lume personalã a psihozei
într-o lume comunicabilã universalã; prin aceastã traducere nu face decât
o trãdare a trãirilor bolnavului.
Noþiunea fundamentalã a lui Binswanger este ontologicã ºi postulând cã
singura noþiune care poate sã dea explicaþie la restul este de a fi în lume. Se
poate scrie ca lozincã în toate limbile ºi pune în toate cercurile existenþialiste
fiindcã a înþelege – a fi în lume – este sâmburele întregii doctrine.
În mod ironic, un mare clinician evreu – german – englez a spus cã
aceastã noþiune ar trebui sã se cheme – a fi în lumea academicã a Europei
– ar fi o pretenþie filosoficã snoabã, care scurtcircuiteazã ºi vrea sã punã la
o prizã filosoficã directã o psihiatrie care se zbate în multe necunoscute
pozitive. Am fãcut aceastã remarcã a lui Mayer Gross pentru a înþelege cã
am o oarecare distanþã probabil ºi dintr-o neînþelegere totalã a autorilor
parcurºi ºi fiindcã practic zilnic nu putem depãºi totuºi prea mult nivelul
acesta al realitãþii clinice.
Aceastã intrare în lumea particularã a bolnavului se cheamã analizã
existenþialã. Aici termenul este modest; nimeni nu a spus cã face sintezã
filosoficã, nimeni nu a îndrãznit nici chiar Freud deºi a fãcut-o ºi a fost
foarte mare ºi nici Binswanger nu a îndrãznit.
Binswanger a descris în primul rând întâlnirea cu bolnavul psihic. Nimic
mai simplu, veþi spune – ce te aduce la mine, nea Costache? Bolnavul se
frãmântã puþin ºi spune apoi – capul. Deci în România s-ar pãrea cã a intra
în lumea bolnavului se face rapid, nu este nimic închis. Capitolul acesta
„Întâlnirea cu bolnavul“ este de fapt acordarea cu bolnavul, cu lumea lui
proprie, acordarea realizatã de psihiatru de a înþelege bolnavul, ca ºi când
am fi pe douã lungimi de undã diferite ºi totuºi am vrea sã prindem postul
lui; facem miºcãri de dreapta, stânga în toate direcþiile ca sã ne acomodãm
cât mai posibil cu aceastã comunicare a lui. Binswanger deci susþine cã noi
suntem strãinii, nu bolnavul este un alienat, noi nu suntem capabili fiindcã
avem prejudecata cã trebuie de la început sã ne povesteascã, nu înþelegem
– este un nebun, ininteligibil, care trebuie sã-ºi vadã de boala lui.
Întâlnirea cu bolnavul este decisivã ºi de ea depinde cum ºi cât vom
înþelege. În existenþialism se susþine cã dacã îþi dai seama de lumea proprie
a bolnavului îl vei înþelege. Nu existã schizofren ininteligibil. Trebuie sã vã