Untitled

Referenţi ştiinţifici
Prof.univ.dr.ing. Ioan MILESCU
Prof.univ.dr.ing. Gheorghiţă IONAŞCU
Colaborator:
Asist.univ.ing. Gabriel DĂNILĂ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
HORODNIC, SERGIU
Bazele exploatării lemnului / Sergiu Horodnic
Suceava: Editura Universităţii din Suceava, 2003
Bibliogr.
ISBN 973-8293-93-6
674
Tehnoredactare computerizată: Sergiu HORODNIC, Gabriel DĂNILĂ
Tiparul executat la Tipografia S.C. ROF S.A. Suceava
str. Mărăşeşti 7A, tel.: 0230-523476; 0230-520237
GSM: 0745/585954

PREFAŢĂ
Importanţa produselor şi serviciilor pădurii la începutul
mileniului trei este în continuă creştere, iar silvicultorul este pus în faţa
unor probleme practice complexe, fiind obligat să asigure, pe de o
parte, cerinţele crescânde de lemn şi, pe de altă parte, să păstreze
echilibrul ecologic optim cu valenţe sporite în ameliorarea şi protejarea
mediului.
Prima dintre măsurile menite să ducă la realizarea acestor
deziderate constă în asigurarea condiţiilor pentru o regenerare optimă
sub aspectul compoziţiei viitoarelor arborete, al densităţii şi viabilităţii
acestora, exploatarea lemnului devenind în acest fel un act de cultură de
primă importanţă.
În etapa realizării unei noi generaţii de pădure, exploatarea
pădurii şi regenerarea acesteia reprezintă două laturi ale aceluiaşi
proces, condiţionându-se reciproc. Eficienţa economică a exploatării
depinde de tehnicile de regenerare, iar instalarea unui nou arboret este
influenţată de aplicarea unor metode de exploatare cu impact ecologic
minim.
În acest context, lucrarea de faţă, prin conţinutul ei sintetic şi
modern, se adresează tuturor celor care doresc să cunoască noţiuni
fundamentale din domeniul exploatării lemnului, dar mai ales
studenţilor de la facultăţile cu profil silvic şi personalului de
specialitate care îşi desfăşoară activitate în silvicultură.
Lucrarea este ordonată şi sistematizată în 14 capitole care redau
principiile activităţii de exploatare, structura procesului de producţie cu
procesele tehnologice specifice (recoltarea, colectarea, procesul tehnologic
din platforma primară şi cel din depozitele finale, transportul
biomasei lemnoase), unele aspecte privind sortarea şi valorificarea
superioară a biomasei lemnoase, precum şi modul de organizare a
şantierelor de exploatare şi a centrelor de sortare şi preindustrializare a
lemnului.
Aducem mulţumiri tuturor specialiştilor, colegilor şi colaboratorilor
pentru observaţiile şi sugestiile făcute, precum şi pentru
materialele informaţionale puse la dispoziţie, de un real folos pentru
elaborarea acestei lucrări.
3
Autorul

CUPRINS
1. CONSIDERAŢII GENERALE..................................................................7
2. SPECIFICUL MUNCII ÎN EXPLOATAREA LEMNULUI ŞI
FACTORI DE INFLUENŢĂ A PROCESULUI DE PRODUCŢIE .......9
2.1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CONDIŢIILE DE LUCRU LA EXPLOATAREA
LEMNULUI .............................................................................................10
2.1.1. Factorii fizico- geografici .................................................................10
2.1.2. Vegetaţia............................................................................................13
2.1.3. Factorii silvotehnici ..........................................................................13
2.1.4. Factorii tehnico-economici ...............................................................13
3. PRINCIPIILE ACTIVITĂŢII DE EXPLOATARE A LEMNULUI ...15
4. STRUCTURA PROCESULUI DE PRODUCŢIE AL EXPLOATĂRII
LEMNULUI...............................................................................................16
5. METODE DE EXPLOATARE A LEMNULUI .....................................20
6. RESURSELE DE BIOMASĂ LEMNOASĂ DESTINATĂ
EXPLOATĂRII.........................................................................................25
7. CERINŢE SILVICULTURALE PRIVIND PROCESUL DE
EXPLOATARE A LEMNULUI ..............................................................28
7.1. RĂRITURILE .............................................................................................29
7.2. TRATAMENTE CU TĂIERI PROGRESIVE ŞI SUCCESIVE...............................29
7.3. TRATAMENTUL TĂIERILOR GRĂDINĂRITE ...............................................30
7.4. TRATAMENTELE TĂIERILOR RASE CU REGENERARE ARTIFICIALĂ...........31
7.5. TĂIERI APLICATE ÎN REGIMUL CRÂNGULUI..............................................31
7.6. TĂIERILE DE PRODUSE ACCIDENTALE ŞI DE IGIENĂ.................................32
7.7. EPOCI, TERMENE ŞI DURATE DE EXPLOATARE .........................................32
8. SORTAREA ŞI VALORIFICAREA SUPERIOARĂ A BIOMASEI
LEMNOASE EXPLOATATE..................................................................34
8.1. SORTIMENTE DE LEMN BRUT ROTUND PENTRU INDUSTRIALIZARE..........43
8.2. SORTIMENTE DE LEMN ROTUND PENTRU UTILIZĂRI SPECIALE ŞI
CONSTRUCŢII.........................................................................................46
8.3. SORTIMENTE DE LEMN DE STERI ROTUND ŞI DESPICAT ŞI RESTURI DE
EXPLOATARE PENTRU INDUSTRIA MECANICĂ ŞI CHIMICĂ ....................47
8.4. SORTIMENTELE DIN LEMN PENTRU MANGALIZARE ŞI COMBUSTIBIL.......49
9. RECOLTAREA LEMNULUI..................................................................51
9.1 BAZELE TEORETICE ALE TĂIERII LEMNULUI .............................................51
9.1.1 Tăierea lemnului prin aşchiere ..........................................................53
9.1.2 Tăierea nedestructivă a lemnului.......................................................58
4

9.1.3 Unelte tăietoare şi organe tăietoare ..................................................60
9.2. FERĂSTRAIE MECANICE ...........................................................................68
9.2.1. Clasificare şi cerinţe în construcţia şi exploatarea ferăstraielor......68
9.2.2. Aspecte generale ale funcţionării motoarelor cu ardere internă, cu
aprindere prin scânteie ..................................................................73
9.2.3 Ansamble şi subansamble ale ferăstraielor mecanice........................75
9.3. DOBORÂREA ARBORILOR.........................................................................84
9.3.1. Structura operaţiei de doborâre în cioată a arborilor......................85
9.3.2 Tăierea arborilor în situaţii deosebite .............................................102
9.3.3 Alte metode de doborâre a arborilor................................................111
9.3.4. Echipamente şi dispozitive anexe folosite la doborârea arborilor..113
9.4.CURĂŢIREA DE CRĂCI A ARBORILOR ......................................................118
9.5. SECŢIONAREA ARBORILOR.....................................................................122
9.6. UTILAJE ŞI AGREGATE SPECIALE PENTRU RECOLTAREA LEMNULUI......125
9.6.1. Utilaje şi agregate speciale pentru doborât arbori.........................125
9.6.2 Utilaje şi agregate speciale pentru curăţirea de crăci.....................128
9.6.3. Utilaje şi agregate speciale pentru secţionarea lemnului...............129
9.6.4. Maşini multifuncţionale de recoltare a lemnului (MMRL) .............130
10. COLECTAREA LEMNULUI................................................................131
10.1. COLECTAREA LEMNULUI PRIN CORHĂNIRE .........................................140
10.2. COLECTAREA LEMNULUI CU ATELAJELE .............................................142
10.3.COLECTAREA LEMNULUI CU TRACTOARE ............................................144
10.3.1. Parametrii constructivi de bază ai tractoarelor............................147
10.3.2. Părţile componente ale tractoarelor .............................................148
10.3.3. Stabilitatea longitudinală a tractorului.........................................164
10.3.4. Stabilitatea transversală a tractorului ..........................................166
10.3.5. Procedeele de lucru la colectarea lemnului cu tractoarele ..........170
10.4. COLECTAREA LEMNULUI CU INSTALAŢII CU CABLU............................175
U
10.4.1. Caracteristicile cablurilor utilizate pentru exploatarea lemnului 178
10.4.2. Trolii independente folosite la adunatul lemnului.........................179
10.4.3. Funiculare forestiere.....................................................................184
10.5. COLECTAREA LEMNULUI CU ALTE MIJLOACE......................................208
10.6. CRITERII DE ALEGERE A MIJLOACELOR DE COLECTARE ......................211
11. PROCESUL TEHNOLOGIC DIN PLATFORMELE PRIMARE ....214
11.1 FASONAREA LEMNULUI ROTUND ..........................................................216
11.2. FASONAREA LEMNULUI DE STERI ........................................................216
11.3. FASONAREA CRĂCILOR ÎN SNOPI .........................................................217
11.4. TOCAREA LEMNULUI............................................................................218
11.5. MANGALIZAREA LEMNULUI.................................................................219
12. PREGĂTIREA TEHNICO-ORGANIZATORICĂ A UNUI ŞANTIER
DE EXPLOATARE A LEMNULUI......................................................222
12.1. OBLIGAŢII PROCEDURALE ŞI RELAŢII CU UNITĂŢILE SILVICE ÎN
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA PROCESULUI DE EXPLOATARE A
LEMNULUI ...........................................................................................222
12.2. CONSTITUIREA ŞI MARCAREA SECŢIUNILOR ŞI POSTAŢELOR ..............227
5

12.3. ÎNTOCMIREA DOCUMENTAŢIEI TEHNICO-ECONOMICE.........................230
12.3.1. Stabilirea soluţiei tehnologice pentru exploatarea lemnului dintr-un
parchet..........................................................................................231
12.3.2. Determinarea volumului de material lemnos corespunzător fiecărui
mijloc de colectare .......................................................................235
12.3.3. Determinarea distanţelor medii de colectare................................236
12.3.4. Analiza tehnico-economică ...........................................................236
12.3.5. Calculul necesarului de utilaje şi forţă de muncă.........................238
12.3.6. Planificarea lucrărilor ..................................................................241
12.4. PROIECTAREA ŞI EXECUŢIA CĂILOR DE COLECTARE ...........................242
12.5. AMENAJAREA PLATFORMELOR PRIMARE.............................................243
13. TRANSPORTUL TEHNOLOGIC ........................................................243
13.1. TIPURI DE AUTOVEHICULE FOLOSITE PENTRU TRANSPORTUL LEMNULUI
............................................................................................................244
13.2. MODALITĂŢI DE ÎNCĂRCARE A MIJLOACELOR DE TRANSPORT............246
13.3.TRANSPORTUL LEMNULUI CU ALTE MIJLOACE .....................................249
13.4. NORME DE PROTECŢIE A MUNCII PENTRU TRANSPORTUL LEMNULUI..250
14. DEPOZITELE FINALE ŞI CENTRELE DE SORTARE ŞI
PREINDUSTRIALIZARE .....................................................................252
14. 1. COJIREA LEMNULUI.............................................................................257
14.2. INSTALAŢII DE DESPICARE A LEMNULUI ..............................................261
14.3. INSTALAŢII DE SECŢIONARE.................................................................267
14.4. DESCĂRCAREA LEMNULUI, ÎNCĂRCAREA ŞI TRANSPORTUL ACESTUIA ÎN
INCINTA C.S.P.L. ŞI A DEPOZITELOR CENTRALE.................................269
15. ANEXE.....................................................................................................277
6

1. CONSIDERAŢII GENERALE
În contextul silviculturii moderne, înţeleasă ca o activitate cu
caracter biologic bazată pe procese naturale, silvicultorului îi revin
sarcinile de a crea, de a îngriji şi de a conserva un fond forestier optim.
Pădurea trebuie să îndeplinească în cele mai bune condiţii funcţiile de
protecţie a mediului înconjurător şi, în acelaşi timp, să asigure
permanent biomasă lemnoasă şi alte produse specifice necesare
economiei.
Cultura pădurilor şi exploatarea lemnului trebuie să reprezinte un
sistem unitar în care cele două activităţi se intercondiţionează. Cultura
pădurilor nu poate fi separată de activitatea de exploatare pentru că
recoltarea lemnului reprezintă o metodă culturală de regenerare
(Negulescu et al., 1973), condiţionând instalarea unui nou arboret. Pe de
altă parte, exploatarea pădurilor trebuie să se efectueze în concordanţă
cu cerinţele culturale ale arboretelor.
Exploatarea forestieră, una dintre cele mai vechi activităţi legate
de pădure, face parte integrantă din procesul general de regenerare,
conducere şi îngrijire a pădurilor, în scopul creării condiţiilor pentru
dezvoltarea altor arborete mai productive.
În sens larg, prin exploatare se înţelege totalitatea lucrărilor de
punere în valoare a unui bun natural sau a unui sistem tehnic. În cazul
pădurilor, principalul produs valorificat este lemnul, de aceea, cu toate
că prin exploatarea pădurilor se înţelege valorificarea tuturor produselor
acestora, în sens restrâns, vorbind despre exploatarea pădurilor se face
referire în mod curent la valorificarea biomasei lemnoase ce o oferă
arborii destinaţi acestui proces.
Exploatarea lemnului poate fi privită ca o activitate pur
extractivă, aşa cum este cazul recoltării lemnului din pădurile naturale,
sau ca o etapă finală a procesului silvicultural de gospodărire a
pădurilor, suprapusă temporal etapei de creare a condiţiilor de realizare a
unei noi păduri.
Recoltarea lemnului poate să determine, atunci când nu este
efectuată corespunzător, modificări substanţiale în ecosistemele
forestiere, modificări care pot deregla echilibrul ecologic local.
Tehnologiile de exploatare trebuie, deci, adaptate structurii pădurii şi
trebuie să se integreze în sistemul gospodăririi durabile a acesteia.
7

Obiectivele activităţii de exploatare a pădurilor sunt impuse de
cerinţele de gospodărire a fondului forestier. Optimizarea intereselor
silvicultural şi economic se realizează prin proiectarea şi organizarea
corespunzătoare a lucrărilor de exploatare în vederea asigurării
condiţiilor optime de dezvoltare şi regenerare a arboretelor şi a punerii în
valoare, în condiţii economice rentabile, a masei lemnoase rezultate.
Activitatea de exploatare a lemnului, în strânsă legătură cu activitatea de
gospodărire a pădurilor, trebuie să satisfacă anumite deziderate, cele mai
importante fiind următoarele:
introducerea integrală în circuitul economic a masei lemnoase
puse în valoare şi valorificarea superioară a acesteia în condiţii de
maximă rentabilitate;
crearea condiţiilor favorabile pentru instalarea unei noi păduri
prin reducerea la minimum a vătămărilor şi a dereglărilor
ecologice;
extragerea arborilor cu creşteri reduse, rău conformaţi, vătămaţi,
uscaţi, rupţi sau doborâţi accidental, în vederea prevenirii unor
calamităţi naturale provocate de factori biotici sau abiotici;
asigurarea posibilităţii de a introduce noi specii cu valoare
economică ridicată prin extragerea arborilor din specii nedorite;
obţinerea unei structuri mai eficiente a pădurii în scopul
îndeplinirii funcţiilor sale recreative, sanitare, de protecţie etc.
Exploatarea pădurilor s-a dezvoltat ca o ştiinţă de sine stătătoare
care se bazează pe un ansamblu de cunoştinţe referitoare la pădure şi la
gospodărirea ei, la modul de valorificare a produselor forestiere, în
principal a lemnului, în condiţii variate de mediu, stare de vegetaţie şi
tehnică de lucru. Fiind o ştiinţă tehnică, exploatarea pădurilor are un
pronunţat caracter practic şi se fundamentează pe cunoştinţe oferite de
disciplinele de strictă specialitate cu caracter de cunoaştere a vegetaţiei
forestiere, cât şi de alte domenii cu al căror obiect de activitate se
intersectează (transporturi, maşini şi utilaje, mecanică, fizică, rezistenţa
materialelor, construcţii, topografie etc.). Este necesară, aşadar, o
pregătire multidisciplinară a specialiştilor din domeniul exploatării
pădurilor.
8

2. SPECIFICUL MUNCII ÎN EXPLOATAREA LEMNULUI ŞI
FACTORI DE INFLUENŢĂ A PROCESULUI DE
PRODUCŢIE
Activitatea de exploatare a pădurilor este confruntată cu multiple
aspecte restrictive impuse de o gamă variată a condiţiilor de climă, sol,
arboret etc. Variabilitatea condiţiilor de muncă, atât sub aspect fizicogeografic
cât şi silvicultural, este generată de schimbarea frecventă a
suprafeţelor pe care se desfăşoară efectiv exploatarea.
Condiţiile în care se desfăşoară activitatea de exploatare a
pădurilor determină încadrarea acestei activităţi în categoria muncilor
grele, pe următoarele considerente:
munca se desfăşoară sub cerul liber, în condiţii climatice deseori
aspre (arşiţă, ger, ploaie, zăpadă) şi pe terenuri cu relief accidentat
(aproximativ 90% din volumul exploatărilor se desfăşoară în
zonele de munte şi de deal);
activitatea are un caracter dispersat (produsele lemnoase sunt
răspândite pe o suprafaţă extinsă);
dimensiunile şi volumul relativ mare al majorităţii sortimentelor
din lemn obţinute în urma exploatării ridică probleme deosebite la
recoltare, colectare şi manipulare în depozite;
comparativ cu activităţile din alte sectoare economice, în cadrul
procesului de exploatare există unele operaţii tehnologice care
prezintă un grad mare de periculozitate (doborârea arborilor,
deplasarea pieselor din lemn prin corhănire pe terenuri în pantă,
desprinderea buştenilor din stive etc).
Trebuie accentuat, de asemenea, faptul că munca în exploatările
forestiere are un caracter discontinuu, concentrându-se în anumite
perioade anuale, mai ales în perioada repausului vegetativ şi atunci când
este asigurată accesibilitatea.
În activitatea de exploatare a lemnului, factorii de influenţă se
referă în special la şantierele de exploatare caracterizate prin condiţii de
muncă foarte diferenţiate.
Într-o primă clasificare, factorii ce determină anumite condiţii de
producţie în cadrul şantierelor de exploatare a lemnului pot fi grupaţi în:
factori generali şi factori speciali sau nominali.
Factorii generali de exploatare acţionează pe o regiune mai întinsă
şi sunt constituiţi din: climă (zonă, sezon, temperatură, vânt, precipitaţii),
amplasare geografică şi accesibilitate (regiune geografică, căi de
transport, distanţe până la destinaţia lemnului brut).
9

Factorii nominali se referă concret la fiecare suprafaţă de arboret
pusă în valoare şi sunt formaţi din factori de amplasare (altitudine,
geomorfologie, sol, declivitate etc), caracteristicile arboretului (densitate,
specii, felul tăierii, diametrul mediu, volumul arborelui mediu,
calitatea lemnului pe picior) şi tehnologia aplicată (distanţe de colectare
şi de transport, locul sortării definitive etc).
După o altă clasificare (Istrătescu şi Teodorescu, 1981) factorii
care condiţionează exploatarea lemnului se grupează în factori direcţi şi
factori indirecţi. Sunt consideraţi factori direcţi: altitudinea, expoziţia,
panta, clima, regimul, tratamentul, specia, compoziţia, structura şi
calitatea arboretului, seminţiş utilizabil, sistema de maşini şi liniile
tehnologice existente, organizarea şi gradul de pregătire ale forţei de
muncă etc. Factorii care acţionează indirect sunt, mai ales, nivelul
tehnic, distanţele de transport şi gradul de industrializare atins în
domeniul prelucrării lemnului.
Majoritatea factorilor menţionaţi constituie, în prezent, şi factori
de diferenţiere tehnologică a operaţiilor, a mijloacelor de muncă şi a
formaţiilor de lucru, precum şi a normelor de muncă şi a tarifelor în
sectorul exploatării lemnului.
Pentru stabilirea celei mai corespunzătoare tehnologii de exploatare
pentru un parchet dat în raport cu cerinţele de gospodărire a
pădurii, este necesar să se determine factorii care influenţează condiţiile
de lucru.
2.1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CONDIŢIILE DE LUCRU LA
EXPLOATAREA LEMNULUI
2.1.1. Factorii fizico- geografici
Factorii geomorfologici
Determinarea condiţiilor de lucru pentru un parchet începe prin
analiza reliefului. Deoarece suprafeţele pe care se lucrează sunt relativ
mici (maxim câteva zeci de hectare), caracteristicile lor geomorfologice
se pot abate foarte mult de la caracteristicile generale ale zonei în care
este amplasat parchetul. Din acest motiv, se impune o analiză detaliată a
microreliefului astfel încât soluţia tehnologică aleasă să fie cea optimă
pentru condiţiile date.
Pentru caracterizarea din punct de vedere geomorfologic a unui
parchet de exploatare a lemnului, trebuie să se stabilească forme de relief
complexe şi formele de relief elementare specifice zonei respective.
10

Formele complexe sunt văile şi bazinetele, iar formele
elementare pot fi suprafeţe relativ orizontale (culmi, platouri sau terase)
şi suprafeţe înclinate (versanţi), reprezentate schematic în figura 2.1.
Figura 2.1.Forme elementare de relief (reprezentare schematică)
Platoul este o suprafaţă orizontală sau uşor înclinată (panta mai
mică de 5 0 ) şi mărginită de versanţi. Culmea reprezintă partea superioară,
alungită, îngustă şi relativ plană a unei forme pozitive de relief.
Terasa este o formă de relief cu aspect de treaptă situată în
lungul văilor .
Se consideră versant forma de relief înclinată caracterizată prin
aceeaşi direcţie de scurgere a apei, iar bazinetul este acea parte a unui
bazin hidrografic de pe care un afluent permanent (pârâu) sau temporar
(torent) îşi colectează apele.
Pentru proiectarea corespunzătoare a activităţilor, relieful
corespunzător unui şantier de exploatare trebuie caracterizat
morfometric prin parametrii săi specifici:
suprafeţele orizontale prin mărime, formă, profil;
suprafeţele înclinate prin mărime, formă, profil, lungime,
expoziţie;
văile prin lungime, traseu, profil longitudinal, panta talvegului;
(talveg = linia ce uneşte punctele de cotă minimă de-a lungul
unei văi);
bazinetele prin mărime şi mod de ramificare a văilor.
11

În activitatea de proiectare în exploatarea lemnului, suprafeţele
unitare de arboret care se suprapun peste forme elementare de relief se
aproximează cu figuri geometrice regulate: triunghi, dreptunghi, paralelogram
sau trapez.
Profilul suprafeţelor orizontale poate fi drept sau ondulat (figura
2.2a), cel al versanţilor poate fi drept, concav, convex sau în trepte (figura
2.2b), iar pentru talveg poate fi drept, concav, convex sau tip ghirlandă.
Figura 2.2. Tipuri de profile ale terenului (după Ciubotaru, 1995)
Văile, din punct de vedere al traseului, pot fi drepte, curbe sau
sinuoase.
Bazinetele (figura 2.3) se pot clasifica, după modul de ramificaţie
a văilor, în bazinete simple (cu o vale) sau complexe (o vale cu
ramificaţii).
Figura 2.3. Forme de bazinete
12

Factorii climatici sunt reprezentaţi prin regimul termic, pluviometric
şi eolian şi se referă la:
perioadele cu temperatura sub 0°C;
perioadele cu îngheţ la sol;
numărul de zile cu precipitaţii;
numărul de zile cu ninsoare;
numărul de zile cu chiciură;
numărul de zile cu zăpadă persistentă şi grosimea stratului de
zăpadă;
direcţia, frecvenţa şi viteza vântului.
Toate datele se pot obţine de la cea mai apropiată staţie
meteorologică sau din Atlasul Climatologic.
Factorii edafici, cu influenţă mare asupra modului de alegere a
variantelor tehnologice de exploatare a lemnului, interesează prin
conţinutul de schelet, textură, consistenţă, umiditate, toate acestea
furnizând informaţii asupra proprietăţilor fizico-mecanice ale solului.
2.1.2. Vegetaţia
Cunoaşterea caracteristicilor vegetaţiei de pe suprafaţa unui
parchet este esenţială pentru organizarea corespunzătoare a şantierului de
exploatare. Sunt necesare informaţii referitoare la elementele de arboret
şi modul de distribuţie pe suprafaţă, la consistenţă, etajare, înălţime
medie şi diametru mediu. Pentru subarboret interesează în special
înălţimea şi suprafaţa ocupată. În unele cazuri este necesar să se cunoască
şi compoziţia păturii erbacee (indicator edafic).
2.1.3. Factorii silvotehnici
Sunt reprezentaţi prin tratamentul aplicat şi prin felul tăierii (în
cazul produselor principale), prin operaţiunile culturale (pentru produse
secundare) sau prin felul lucrărilor de îngrijire (în cazul produselor
accidentale). Trebuie să se cunoască volumul la hectar, volumul pe fir,
modul de distribuţie a arborilor marcaţi pe suprafaţa parchetului,
dimensiunile arborilor marcaţi, duratele şi perioadele în care trebuie să
se execute recoltarea şi colectarea.
2.1.4. Factorii tehnico-economici
În această categorie se încadrează: volumul total de exploatat,
suprafaţa parchetului (separată în relief plan şi în relief accidentat),
amplasamentul parchetului, precum şi poziţia parchetului faţă de o cale
permanentă de transport.
13

Întreg procesul de producţie al exploatărilor forestiere se află sub
influenţa unor condiţii specifice (figura 2.4) care pot fi dominant naturale
sau dominant create de om pentru a facilita transformarea şi transportul
produselor forestiere. O particularitate a activităţii de exploatare a
pădurilor o constituie faptul că mijloacele tehnice utilizate trebuie să fie
în concordanţă cu condiţiile naturale specifice, astfel încât să nu
influenţeze negativ dezvoltarea pădurii.
De asemenea, forţa de muncă este atât permanentă, cu un grad
mai ridicat de specializare şi organizare, cât şi sezonieră. Se poate spune
că realizarea obiectivelor exploatării lemnului este determinată de
capacitatea de muncă şi calificarea muncitorilor, de gradul de
perfecţionare şi starea tehnică a maşinilor şi uneltelor utilizate, precum şi
de volumul şi calitatea arborilor destinaţi exploatării.
Nucleul productiv este format, deci, din resursele umane sau
forţa de muncă (muncitorul forestier “mf”), mijloacele de muncă
(utilajele forestiere “uf”) şi obiectul muncii (arborele “a”).
C
social-istorice
ondiţii
Condiţii
economice
C O N D I Ţ I I
mf
RESURSE
uf a
D E E X P L O A T A R E
Figura 2.4. Sistemul exploatării lemnului
Condiţii
fizico şi
fitogeografice
Condiţii
silvotehnice
Condiţiile în care se desfăşoară procesul de exploatare a lemnului
(mediul sistemului în cazul abordării sistemice a acestui proces) sunt:
fizico-geografice (panta, configuraţia terenului, clima, solul) şi
fitogeografice (zona de vegetaţie, formaţia forestieră şi tipul de
pădure);
14

silvotehnice (dimensiunile arborelui mediu, volumul de extras la
unitatea de suprafaţă, suprafaţa parchetului, modul de distribuţie a
arborilor marcaţi, elagajul etc);
economice şi social-istorice (nivelul tehnic al utilajelor de
exploatare, volumul de lemn propus a fi exploatat, condiţiile
calitative impuse produselor din lemn etc).
3. PRINCIPIILE ACTIVITĂŢII DE EXPLOATARE A
LEMNULUI
În desfăşurarea activităţii de exploatări forestiere trebuie să fie
respectate următoarele principii:
principiul protejării mediului, care atestă faptul că valorificarea
lemnului trebuie să se realizeze în condiţiile asigurării acestui
principal rol al pădurii, cel de protecţie a mediului; serviciile
oferite de pădure trebuie să primeze atunci când se analizează
valoarea unui teren forestier şi, în acest context, trebuie să se evite
exploatarea intensivă sau cea realizată fără asigurarea unor măsuri
de protecţie corespunzătoare;
principiul corelării exploatării lemnului cu cerinţele regenerării
pădurii (sau principiul interacţiunii dintre silvicultură şi
exploatare), care impune alegerea şi aplicarea acelor metode şi
mijloace de lucru care să minimizeze eventualele prejudicii aduse
prin distrugerea seminţişului sau vătămarea arboretului; trebuie să
se coreleze, de asemenea, volumul de exploatat cu posibilitatea
pădurii, în vederea menţinerii unui echilibru ecologic normal;
activitatea de exploatare a lemnului trebuie să se adapteze, din
punct de vedere al utilajelor şi al tehnicii de lucru, la specificul
intervenţiilor silvotehnice prevăzute;
principiul eficienţei economice presupune organizarea ştiinţifică
a activităţii de exploatare a lemnului pentru asigurarea
continuităţii, a ritmicităţii livrării sortimentelor de lemn către
consumatori (constanţa ofertei) şi a rentabilităţii economice; acest
principiu presupune amplasarea judicioasă a biomasei lemnoase
de recoltat, estimarea corectă cantitativă şi calitativă a masei
lemnoase, aplicarea unor tehnologii moderne de lucru şi utilizarea
unei reţele corespunzătoare de instalaţii de transport; pentru
realizarea ritmicităţii este necesar să se creeze stocuri de material
lemnos în depozitele forestiere în vederea compensării
perioadelor de inactivitate sau de activitate redusă impuse de
cerinţele biologice ale regenerării sau de condiţiile climatice
15

nefavorabile. Pe de altă parte, trebuie să se asigure condiţiile
pentru permanentizarea activităţii muncitorilor forestieri
(pregătirea complexă a acestora şi crearea unor condiţii mai bune
de transport, de hrană şi de locuit). Orice activitate de exploatări
forestiere trebuie să se desfăşoare în baza unui proiect tehnologic
care stabileşte soluţiile de organizare rezultate prin analiza mai
multor variante posibile şi care include un antecalcul al
cheltuielilor şi al rentabilităţii scontate;
principiul economisirii şi valorificării superioare a lemnului este
determinat de creşterea cerinţelor cantitative şi de valoarea sa
economică ridicată, în condiţiile unor resurse limitate şi cu
posibilităţi relativ mici de creştere în timp; se urmăreşte ca prin
sporirea volumului de lucru, printr-o sortare mai judicioasă, să se
asigure fiecărui sortiment lemnos o destinaţie precisă şi rentabilă,
cu o valoare cât mai mare de întrebuinţare.
4. STRUCTURA PROCESULUI DE PRODUCŢIE AL
EXPLOATĂRII LEMNULUI
Procesul de producţie, în accepţiune generală, este un proces
social în care forţa de muncă, reprezentată prin indivizi aflaţi în relaţii de
producţie, acţionează cu ajutorul mijloacelor de producţie (a uneltelor)
asupra obiectului muncii în scopul transformării acestuia în bun material
necesar societăţii.
Procesul de producţie al exploatării lemnului (simplificat:
exploatarea lemnului) reprezintă ansamblul de activităţi cu caracter
silvicultural, tehnic şi economic care urmăresc introducerea în circuitul
economic a produselor rezultate din valorificarea biomasei lemnoase a
pădurilor.
Aceasta presupune transformarea părţii lemnoase a arborilor în
sortimente de lemn brut sau semifinit şi transportul acestora (livrarea) în
vederea consumului sau a unei prelucrări ulterioare.
Procesul de producţie al exploatării lemnului face parte
integrantă din procesul de producţie forestieră, care include şi procesul
de producţie din cultura pădurilor, dar, spre deosebire de acesta, are un
caracter tehnico-industrial pronunţat, factorii naturali de producţie
intervenind numai printr-o eventuală condiţionare a activităţii de
exploatare.
În structura procesului de producţie al exploatării lemnului sunt
incluse procese de bază, auxiliare, de deservire şi procese anexe.
16

Procesul de producţie de bază reprezintă activitatea principală
de exploatare al cărei scop este realizarea sortimentelor de lemn brut din
biomasa pusă în valoare. Acesta poate fi secţionat în trei părţi
corespunzătoare celor trei secţii de producţie caracteristice:
procesul de producţie al şantierelor de exploatare,
transportul şi
procesul de producţie al depozitelor centrale şi al centrelor de
sortare şi preindustrializare a lemnului.
Procesele de producţie auxiliare se concretizează prin activităţi
de construire, întreţinere şi reparare a mijloacelor de muncă şi prin
producerea şi furnizarea diferitelor forme de energie.
Procesele de deservire, după cum le spune şi numele, sunt
constituite din activităţi ajutătoare, acestea deservind procesele de
producţie de bază sau auxiliare (de exemplu: aprovizionarea, controlul
produselor, transportul netehnologic, conducerea tehnico-organizatorică
şi financiară).
Procesele de producţie anexe pot fi puse în evidenţă atunci când
activităţile de exploatare se extind şi asupra altor produse (nelemnoase)
ale arborilor sau atunci când se dă o utilizare superioară unor părţi
lemnoase ale acestora, transformându-le în produse finite (de exemplu:
mangalizarea buturilor greu despicabile şi a crăcilor, fabricarea de
extracte tanante vegetale sau a uleiurilor eterice, obţinerea de compost).
Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă (cantitativă
şi calitativă) a obiectului muncii în urma acţiunii mijloacelor de muncă
(schimbarea dimensiunilor, a proprietăţilor, modificarea aspectului etc.)
completată de eventuala depozitare şi de transportul tehnologic. Procesul
de producţie forestieră se caracterizează prin efectuarea, pe întreg
teritoriul fondului forestier, a unor operaţii specializate grupate în
următoarele procese tehnologice de bază:
procesul tehnologic de recoltare a lemnului, care cuprinde ca
operaţie principală doborârea arborelui; acest proces reprezintă
ansamblul de lucrări prin care se realizează transformarea
arborelui din element bioproductiv în materie primă; lucrările se
efectuează în pădure (la cioată), iar unitatea tehnico-administrativă
este parchetul (figura 4.1);
procesul tehnologic de colectare a lemnului cu operaţiile de
adunat, scos, apropiat prin care se realizează concentrarea
progresivă a lemnului utilizând căi de colectare cu caracter
temporar;
procesul tehnologic din platformele primare, care are loc la baza
parchetelor de exploatare, la intersecţia căilor de colectare cu
17

drumul forestier, cu operaţiile de fasonare şi prelucrare prin care
se realizează modificarea formei şi dimensiunilor materialului
lemnos rezultat în urma recoltării, pregătindu-l pentru transportul
tehnologic ce urmează;
procesul tehnologic de transport forestier ce se desfăşoară între
platforma primară şi centrul de sortare şi preindustrializare a
lemnului (C.S.P.L.);
procesul tehnologic de preindustrializare prin care se dă o formă
definitivă produsului exploatării prin lucrări de sortare şi
prelucrare în condiţii industriale; precede procesul de
industrializare a lemnului.
Este de remarcat faptul că, în unele situaţii, transformarea
materialului lemnos în sortimente livrabile anumitor consumatori nu
implică neapărat aplicarea tuturor acestor procese tehnologice (uneori,
produsele lemnoase sunt trimise din platformele primare direct la
consumatori, la fabricile de cherestea, de exemplu, fără a mai fi supuse
procesului tehnologic din centrele de sortare şi preindustrializare a
lemnului).
parchet
Platforma
primară
LEGENDA
puncte de lucru
căi de colectare
puncte de încărcare
drum forestier
drum în afara fondului forestier
transport tehnologic
Depozitul
central
sau
C.S.P.L.
Figura 4.1. Concentrarea progresivă a lemnului în cadrul procesului
tehnologic de exploatare
Indiferent dacă procesul de producţie de bază al exploatării
lemnului se consideră împărţit sau nu în procese parţiale, structura lui
cuprinde următoarele categorii de operaţii tehnologice:
18

operaţii de transformare şi de prelucrare primară specifice:
doborârea, curăţirea de crăci, secţionarea, despicarea, cojirea,
tocarea etc;
operaţii de deplasare sau transport tehnologic: colectarea,
încărcarea, transportul propriu-zis (auto, pe căi ferate, pe apă sau
pe calea aerului), descărcarea, deplasarea pe distanţe scurte
(transportul interior) etc;
operaţii de depozitare, control şi livrare: stivuirea sau pachetizarea,
sortarea, măsurarea etc.
Prin parchet se înţelege suprafaţa delimitată în interiorul unui
arboret pe care este amplasată biomasa lemnoasă destinată exploatării
sau unde se desfăşoară, deja, o activitate de exploatare a lemnului.
Şantierul de exploatare a lemnului cuprinde unul sau mai multe
parchete cu căile de colectare, platformele primare, punctele de încărcare
şi mijloacele de muncă active aferente, precum şi toate instalaţiile,
construcţiile şi amenajările necesare executării lucrărilor de exploatare a
lemnului. Sunt incluse aici şi baza tehnico-materială a activităţilor
auxiliare, de deservire şi conexe. Toate acestea sunt organizate, conduse
şi gestionate în mod unitar.
După Oprea I. (1995), şantierul de exploatare reprezintă unitatea
de bază din structura de producţie anuală a unui agent economic de profil,
în cadrul căreia se organizează exploatarea masei lemnoase dintr-un
parchet. În sens restrâns, şantierul de exploatare este identificat cu
parchetul.
Căile de colectare sunt formate din traseele de acces pentru
tractoare şi atelaje sau cele ale instalaţiilor cu cablu (funiculare).
Platformele primare reprezintă suprafeţe de teren amplasate la
intersecţia uneia sau a mai multor căi de colectare cu calea de transport;
acestea includ, în acelaşi timp, şi punctele de încărcare a materialului
lemnos în mijloacele de transport.
Depozitul central este o suprafaţă de teren special amenajată,
dotată cu construcţii, instalaţii şi alte mijloace de muncă ce se utilizează
pentru descărcarea, stocarea şi încărcarea materialului lemnos. Dacă
depozitul central este situat între două căi de transport forestier ce se
execută cu mijloace diferite, fiindu-i caracteristică operaţia de
transbordare, acesta se numeşte depozit intermediar.
Atunci când mijloacele de fasonare clasice sunt înlocuite cu linii
tehnologice semiautomate de sortare şi fasonare în flux continuu,
depozitele centrale se numesc centre de sortare şi preindustrializare a
19

lemnului (C.S.P.L.). Aşadar, centrul de sortare şi preindustrializare a
lemnului este o secţie de producţie amplasată lângă o staţie de cale ferată
sau în incinta unei fabrici de cherestea, dotată cu utilaje tehnologice
specializate pentru fasonarea, sortarea şi preindustrializarea masei
lemnoase de la exploatările forestiere din zonă (Constantinescu et al.,
1981).
5. METODE DE EXPLOATARE A LEMNULUI
Tehnologia de exploatare a lemnului reprezintă modalitatea
concretă de desfăşurare a operaţiilor tehnologice dintr-un şantier de
exploatare în vederea obţinerii unui anumit grad de fasonare şi
sortimentare a lemnului brut, fiind caracterizată printr-o diferenţiere a
mijloacelor de muncă, a metodei sau a tehnicii de lucru utilizate.
Metoda de exploatare, deşi în sens restrâns, simplificat, se
confundă cu tehnologia de exploatare, reprezintă, de fapt, un concept de
organizare a lucrărilor de exploatare exprimat practic prin forma pe care
o prezintă preponderent biomasa lemnoasă în cadrul operaţiei de
colectare.
Din acest punct de vedere, se poate considera că metoda de
colectare determină întreg procesul de producţie al exploatării lemnului,
fiind cunoscute şi acceptate în literatura de specialitate următoarele
metode de exploatare:
metoda de exploatare în sortimente definitive (short wood
system);
metoda de exploatare în trunchiuri şi catarge (tree length
system);
metoda de exploatare în arbori şi părţi de arbori (full tree
system);
metoda de exploatare în tocătură (chip system).
Metoda de exploatare clasică în sortimente definitive (şi
multipli de sortimente) sau cu fasonare definitivă la cioată conduce la un
volum destul de mare de pierderi la recoltare (se obţine doar 35÷50%
lemn de lucru); a fost utilizată pe scară largă în trecut, atunci când gradul
de mecanizare şi reţeaua de drumuri forestiere erau reduse. În etapa
actuală această metodă nu se mai aplică decât în varianta multiplilor de
sortimente.
Sortimentul definitiv este o piesă de lemn brut, cu caracteristici
dimensionale (lungime mai mică de 12 m) şi calitative standardizate sau
20

care satisfac cerinţele beneficiarului pentru un singur sortiment, obţinută
prin operaţii de transformare (doborâre, curăţire de crăci, secţionare,
despicare, cojire) efectuate în parchet.
Multiplul de sortimente este o piesă din lemn, fără crăci, cu
lungimea mai mică de 12 m care satisface cerinţele beneficiarului şi din
care se pot obţine, prin transformări ulterioare, două sau mai multe
sortimente definitive.
Piesele rezultate în urma aplicării acestei metode au, în general,
lungimi mici (1÷4 m). Aceasta conduce la utilizarea sub capacitate a
mijloacelor de colectare şi de transport, deci la o productivitate scăzută a
lucrărilor.
Alte dezavantaje ale metodei sunt:
operaţiile de transformare au loc pe suprafeţe întinse şi necesită
un număr mare de muncitori şi asistenţă tehnică de specialitate
permanentă, ceea ce implică cheltuieli mari;
gradul scăzut de mecanizare a lucrărilor;
calitatea sortării este redusă, în general, cu pierderi mari de
biomasă lemnoasă datorate declasării materialului lemnos, ceea ce
determină un indice scăzut de valorificare a lemnului; la aceasta
contribuie şi deprecierea calitativă prin rupturi, aşchieri şi
spargeri (ca urmare a utilizării unor mijloace rudimentare),
precum şi valorificarea în mică măsură a lemnului din vârfuri şi
crăci şi a buturilor greu despicabile.
Singurul avantaj al metodei poate fi considerat eficienţa
silviculturală bună datorată volumului relativ mic al fiecărei piese, dar,
în condiţiile unei organizări defectuoase a exploatării, se pot înregistra
prejudicii destul de mari pe întreaga suprafaţă a parchetului.
Metoda de exploatare în trunchiuri şi catarge presupune
colectarea preponderentă a masei lemnoase sub formă de trunchiuri şi
catarge.
Trunchiul, în sensul acceptat în domeniul exploatării lemnului,
reprezintă partea arborelui de foioase, fără crăci, cuprinsă între tăietura
de doborâre şi locul de inserţie a primei crăci groase (figura 5.1a).
Catargul (figura 5.1b) este partea din arborele de răşinoase, de
asemenea fără crăci, cuprinsă între tăietura de doborâre şi cea practicată
pentru îndepărtarea vârfului (la un diametru al fusului de aproximativ 5
cm).
21

foioase
L>12m
L>12 m
a) b)
Figura 5.1. Forma pieselor din lemn în cazul aplicării metodei de
exploatare în trunchiuri şi catarge
Această metodă de exploatare a însemnat un pas înainte faţă de
metoda sortimentelor definitive la cioată pentru că unele operaţii de
transformare au fost transferate din parchet în platforma primară, pe
suprafeţe corespunzător amenajate. Prin aplicarea acestei metode s-au
obţinut următoarele avantaje:
creşterea procentului de lemn de lucru ca urmare a sortării
trunchiurilor şi a catargelor în platformele primare şi finale, ştiut
fiind că aceste părţi conţin 65÷70% din volumul arborelui pe
picior;
creşterea gradului de mecanizare a lucrărilor, ceea ce duce la o
creştere a productivităţii muncii (creşte capacitatea de colectare
prin volume mai mari pe piesă transportată) şi, în acelaşi timp, la
reducerea numărului de muncitori;
reducerea pierderilor de exploatare şi a deprecierilor calitative ale
lemnului, obţinând astfel un indice mai mare de valorificare a
masei lemnoase;
calitatea sporită a lucrărilor şi cu prejudicii mai puţin frecvente
(trasee mai puţine la adunat), cu menţiunea că, dacă acestea se
produc, au o intensitate mai mare.
Ca dezavantaj se poate considera faptul că valorificarea lemnului
nu este integrală datorită ponderii fasonării în continuare a lemnului
mărunt la cioată.
Metoda de exploatare sub formă de arbori (cu coroană) şi părţi
de arbori constă în efectuarea în parchet numai a operaţiei de doborâre a
arborilor, celelalte operaţii (de fasonare) realizându-se în platforma
primară sau în C.S.P.L. Trunchiul este necurăţat de crăci, dar se execută,
eventual, o singură secţionare a acestuia pentru proporţionarea sarcinii,
rezultând părţi de arbore (pa1 şi pa2 în figura 5.2).
22
răşinoase
≈5cm

foioase răşinoase
pa2
2
pa 1 pa 1 pa2
Figura 5.2. Modul de secţionare pentru obţinerea părţilor de arbore
Această metodă se adaptează foarte bine condiţiilor impuse de
necesităţile strict economice ale exploatării lemnului pentru că
determină o valorificare integrală şi superioară a biomasei lemnoase
puse în valoare (prin darea în producţie inclusiv a lemnului mărunt
provenit din crăci şi vârfuri şi prin posibilitatea unei sortări superioare).
Lemnul trunchiului, al coroanelor şi coaja pot fi folosite astfel în
întregime, fapt care conferă acestei metode cele mai mari avantaje
economice.
Alte avantaje ale metodei:
capacitatea mare de colectare datorată volumului mare al fiecărei
piese de lemn;
reducerea duratei de exploatare a parchetelor şi posibilitatea
implementării unui grad mai mare de mecanizare a lucrărilor;
reducerea pierderilor şi consumurilor tehnologice de material
lemnos în instalaţiile de scos şi apropiat;
concentrarea exploatărilor şi reducerea numărului de muncitori şi
a cheltuielilor de exploatare;
uşurarea efortului fizic al muncitorilor şi reducerea cauzelor care
pot produce accidente de muncă.
Aspectele negative constau în necesitatea utilizării unor utilaje
puternice şi cu capacitate mare (tractoare cu şasiu articulat, funiculare şi
chiar elicoptere, autotrenuri forestiere de tonaj ridicat), precum şi în
nivelul mare al prejudiciilor aduse arborilor pe picior, seminţişului şi
solului datorate dimensiunilor mari ale pieselor colectate.
Metoda de exploatare a lemnului sub formă de tocătură constă
în tocarea lemnului integral la parchet, cu mijloace mecanizate mobile,
şi colectarea în această formă. În acest caz, procesul de producţie este
simplificat la maximum, dar prezintă şi cel mai înalt grad de mecanizare
a lucrărilor de exploatare.
Această modalitate de lucru valorifică integral masa lemnoasă
pusă în valoare cu costuri scăzute şi productivitate mare. În plus,
prezintă avantajul unui nivel moderat al prejudiciilor produse.
Posibilităţile de aplicare sunt, însă, destul de reduse, fiind
necesară îndeplinirea anumitor condiţii:
23

amplasarea parchetelor pe terenuri relativ plane sau cu pante
foarte mici;
masa lemnoasă pusă în valoare să aibă un volum mic pe fir;
să fie justificată economic transformarea materialului lemnos în
tocătură, în cazul în care ar exista şi posibilitatea obţinerii, printr-o
sortare corespunzătoare, a altor sortimente din lemn.
Deseori, datorită diversităţii condiţiilor concrete de lucru, nu este
posibil să se aplice în cadrul aceluiaşi şantier de exploatare a lemnului
strict numai o singură metodă de exploatare. Prin combinarea tipurilor
fundamentale şi aplicarea lor simultană, pot fi create metode mixte sau
intermediare. Este cazul, prezentat anterior, al metodei multiplilor de
sortimente, metodă situată între cea a sortimentelor definitive la cioată şi
cea a trunchiurilor şi catargelor. Atunci când biomasa lemnoasă
colectată se prezintă sub formă de arbori (ar), coroane (co) şi trunchiuri
(t) în diferite proporţii, metoda mixtă de exploatare se numeşte arcot şi
este o variantă tehnologică recomandată în situaţii destul de frecvente
din punct de vedere silvicultural şi al eficienţei economice (Copăcean et
al., 1983).
În unele ţări, metoda de exploatare sub formă de arbori şi părţi de
arbori se aplică distinct în cele două forme, care constituie metode
separate: părţi de arbori şi arbori întregi.
În principiu, la alegerea metodei de exploatare se caută ca
biomasa lemnoasă să fie colectată într-o formă cât mai apropiată de cea
obţinută după doborâre, în funcţie, însă, şi de posibilitatea mecanizării
lucrărilor prin folosirea celor mai eficiente mijloace. În mod
necondiţionat, aplicarea metodelor alese trebuie să se încadreze în
limitele admise de prejudiciere a solului, seminţişului şi a arborilor
rămaşi în picioare.
La alegerea metodei de exploatare contribuie şi cererea de
anumite forme şi lungimi ale sortimentelor de lemn. În ţările nordice, de
exemplu, primează extragerea lemnului cu lungime mică fasonat la
pădure, pe când în Europa Centrală se optează preferenţial pentru
colectarea materialului lemnos cu dimensiuni mari.
Din analiza modului de structurare pe operaţii de transformare
elementare a metodelor prezentate (tabelul 5.1) se observă că, pentru
această ordonare a metodelor de exploatare, numărul de operaţii creşte
(la fel şi gradul de valorificare a materialului lemnos, cu excepţia
metodei de exploatare sub formă de tocătură) odată cu majorarea
dimensiunilor pieselor din lemn colectate. În acelaşi timp, un număr tot
mai mare de operaţii sunt transferate de la parchet în platformele primare
24

şi/sau în C.S.P.L. ceea ce, implicit, înseamnă creşterea productivităţii
muncii şi a gradului de mecanizare a lucrărilor.
Tabelul 5.1
Repartizarea operaţiilor de transformare în cazul principalelor
metode de exploatare a lemnului
Metoda
de
exploatare
în tocătură
la parchet
Operaţii de transformare
în platforma primară şi/sau
C.S.P.L.
db cc s ds c fc t cc s ds c fc t
în sortimente
definitive
în multipli de
sortimente
în trunchiuri şi
catarge
în arbori şi
părţi de arbori
Legenda: db - doborâre; cc - curăţire de crăci; s - secţionare; ds - despicare; c - cojire;
fc - fasonare crăci în snopi; t - tocare
6. RESURSELE DE BIOMASĂ LEMNOASĂ DESTINATĂ
EXPLOATĂRII
Biomasa lemnoasă reprezintă substanţa lemnoasă din trunchiul,
crăcile şi rădăcinile arborilor şi arbuştilor supuşi total sau parţial
procesului de valorificare. Aceasta este acumulată în permanenţă prin
utilizarea energiei solare, a aerului şi a apei din sol şi constituie
resursele de biomasă lemnoasă sau potenţialul pădurii la un anumit
moment, potenţial ce poate fi valorificat în cadrul activităţii de
exploatare forestieră.
Ca elemente componente ale fondului de producţie, arborii
(unităţi simple) sau arboretele (unităţi complexe) furnizează pentru
exploatare şi valorificare biomasa lemnoasă echivalentă creşterilor
proprii, sub forma cotei normale de tăiere (sau posibilitate) stabilite prin
amenajament. Arborii puşi în valoare formează recolta de lemn sau
biomasa lemnoasă brută, definită ca totalitatea arborilor pe picior sau
doborâţi al căror volum a fost determinat în conformitate cu metodele de
estimare în vigoare şi care constituie obiectul muncii în procesul de
producţie al exploatării lemnului (Furnică, 1981).
Deşi creşterea medie anuală a pădurilor ţării noastre este de 4,09
m 3 ⋅ha -1 , pentru un volum estimat de 1,341 miliarde m 3 (30,7% răşinoase
25

şi 69,3% foioase) repartizat pe o suprafaţă a fondului forestier de 6,367
milioane ha (26,7% din suprafaţa totală a ţării, din care 339 mii ha fond
forestier în proprietate privată), posibilitatea pădurilor a fost stabilită, la
nivelul anului 1999, la numai 16,5 milioane m 3 (faţă de o acumulare
anuală de 4,09 m 3 ⋅ha -1 ⋅ 6,367 milioane ha ≅ 26,0 milioane m 3 ). Acest
fapt se explică, în parte, prin inaccesibilitatea a 1,9 milioane m 3 ⋅an -1
(datorită distanţelor de colectare mai mari de 2,0 km) şi, în al doilea
rând, prin necesitatea păstrării cotei anuale de tăiere (15,5 milioane
m 3 ⋅an -1 ) sub nivelul creşterilor anuale de biomasă lemnoasă în vederea
realizării unei echilibrări a repartiţiei pădurilor pe clase de vârstă (date
preluate din lucrarea “Strategia de dezvoltare a silviculturii româneşti în
perioada 2000-2020”).
În funcţie de natură şi provenienţă, produsele lemnoase destinate
exploatării se clasifică în:
produse principale, provenite din arboretul principal prin tăierile
de regenerare;
produse secundare, rezultate din tăierile de îngrijire a
arboretelor;
produse de igienă, produse lemnoase rezultate din exploatarea
arborilor dispersaţi care sunt rupţi, doborâţi, uscaţi, atacaţi de
insecte etc;
produse accidentale, provenite din tăierea arborilor în cazul unor
calamităţi în masă (uscare, doborâturi de vânt, atacuri de insecte);
aceste produse, în funcţie de volumul arborelui mediu, se
împart în produse accidentale I (când rezultă lemn gros în
cantitate mare, fiind similare ca sortimentaţie dimensională cu
produsele principale) şi produse accidentale II (când rezultă un
volum redus de lemn gros, fiind similare ca sortimentaţie
dimensională cu produsele secundare).
În general, volumul de lemn valorificat dintr-un arbore este
constituit din partea aeriană a acestuia situată deasupra nivelului de
doborâre, ceea ce reprezintă aproximativ 80% din volumul total al
arborelui. Acest volum, înscris în actul de punere în valoare, include
volumul trunchiului cu coajă şi al crăcilor cu diametrul mai mare de 5
cm la răşinoase şi 3 cm la foioase. Diferenţa, reprezentând circa 20% din
volumul total al arborelui pe picior, este repartizată în cioată, rădăcini,
crăci cu diametru redus şi frunze a căror valorificare implică un consum
mare de energie şi este neeconomică.
26

Volumul brut pe picior reprezintă volumul înscris în actele de
punere în valoare şi este format din volumul arborilor întregi inclusiv
coaja.
Volumul utilizabil este egal cu volumul brut pe picior minus
volumul cojii pentru lemnul rotund de lucru.
Volumul comerciabil reprezintă volumul lemnului recepţionat în
depozitele finale sau în centrele de sortare şi preindustrializare sau cel
confirmat de beneficiar, în cazul livrărilor directe din platformele
primare. Acesta se obţine prin scăderea consumurilor tehnologice din
volumul utilizabil.
În procesul de exploatare, prin operaţiile de transformare a
lemnului arborilor puşi în valoare în sortimente de lemn brut se produc
diminuări inerente ale volumului iniţial denumite consumuri
tehnologice.
Indicii de consum tehnologic sunt reglementaţi prin normative
revizuite periodic care iau în considerare nivelul tehnic şi tehnologic al
momentului când sunt întocmite. Numai depăşirile acestor indici de
consum tehnologic sunt considerate pierderi şi sunt cauzate de organizarea
necorespunzătoare a procesului de muncă şi de defecţiuni
tehnice (nerespectarea disciplinei tehnologice, utilizarea forţei de muncă
necalificate, a utilajelor şi dispozitivelor cu grad înalt de uzură etc.).
În cadrul operaţiilor de transformare a lemnului, consumurile
tehnologice ce se înregistrează pot fi grupate astfel (Oprea, 1995):
consum în tăieturi,
consum în rupturi,
consum în supradimensiuni,
consum în putregai.
Consumul în tăieturi cuprinde volumul de lemn consumat prin
execuţia tăieturilor de doborâre şi secţionare (acestea din urmă realizate
în parchet şi/sau în C.S.P.L.) şi includ calupuri de tapă, aşchii şi
rumeguş.
Consumul în rupturi cuprinde lemnul rupt şi sfărâmat prin
căderea arborilor.
Consumul în supradimensiuni este specific centrelor de sortare şi
preindustrializare a lemnului, dar poate să apară şi în platformele
primare dacă lemnul este fasonat în sortimente definitive.
Reglementările prevăd o mărime a supralungimilor de 1 cm/m necesară
asigurării obţinerii în întreprinderile de prelucrare a lemnului a
lungimilor prevăzute pentru produsele semifinite. În această categorie se
27

încadrează şi porţiunea olărită a buştenilor. Este necesar să se ia în
considerare şi un consum în supragrosimi, mai ales în cazul buştenilor
de răşinoase care suferă o contragere accentuată a lemnului prin uscare.
Consumul în putregai se înregistrează atunci când prin secţionări
ale pieselor din lemn, în platforma primară sau în C.S.P.L., sunt
descoperite porţiunile afectate de putregai. Volumul iniţial de lemn de
lucru trebuie, evident, diminuat cu volumul zonei cu putregai.
În ceea ce priveşte consumurile tehnologice datorate deplasării
lemnului, prin colectare sau transport tehnologic, acestea depind de
specie, de distanţa pe care se deplasează piesele din lemn, de pantă şi
starea traseului de colectare, de mijloacele utilizate. Se concretizează
prin lemn rupt şi sfărâmat sau aşchiat care, fie că se desprinde din
piesele aflate în mişcare, fie că se elimină prin retezarea capetelor
pieselor respective.
Consumurile tehnologice din această categorie au valorile cele
mai mici în cazul colectării cu funicularele şi cu atelajele, valori medii la
colectarea cu tractoarele şi valori ridicate pentru colectarea lemnului prin
corhănire.
Cerinţa tot mai mare de lemn în perioada actuală datorată
multiplelor utilizări ale lemnului determină o extindere a preocupărilor
privind atragerea în circuitul economic a cât mai mult din biomasa
arborilor şi arboretelor şi valorificarea superioară a acesteia.
Datorită condiţiilor specifice de desfăşurare a procesului de
exploatare a pădurilor, masa lemnoasă pusă în valoare sub formă de
sortimente de lemn brut nu se transformă integral în sortimentele
respective, o anumită parte regăsindu-se la sfârşitul procesului de
producţie în resturi şi pierderi de exploatare. Prin alegerea unor metode
de exploatare corespunzătoare şi printr-o sortare optimă, aceste pierderi,
chiar dacă nu sunt eliminate în totalitate, pot fi reduse considerabil.
7. CERINŢE SILVICULTURALE PRIVIND PROCESUL DE
EXPLOATARE A LEMNULUI
Activitatea de exploatare a pădurilor trebuie să se desfăşoare
astfel încât să fie respectate pe întreg parcursul procesului de producţie
cerinţele de ordin economic, fără a le neglija, însă, pe cele de ordin
ecologic care privesc modul de aplicare a tăierilor, asigurând astfel
condiţii optime pentru dezvoltarea şi regenerarea pădurii.
Caracteristicile procesului de exploatare a lemnului diferă în
funcţie de tipurile de tăieri executate în arboretele respective.
28

7.1. RĂRITURILE
Se execută în stadiile de păriş, codrişor şi codru mijlociu. Acest
tip de tăieri se aplică pentru a dirija în mod corespunzător arboretele,
urmărind ameliorarea calitativă a stării fitosanitare, mărirea rezistenţei la
acţiunea factorilor destabilizatori biotici şi abiotici şi, din punct de
vedere al exploatării, valorificarea superioară a biomasei lemnoase.
Exploatarea biomasei lemnoase rezultate din rărituri are
următoarele caracteristici:
volum mic extras pe unitatea de suprafaţă (40÷50 m 3. ha -1 );
volum redus pe fir (0,040÷0,440 m 3 , frecvent sub 0,100 m 3 );
desime mare a arboretelor în care se intervine;
număr mare de arbori extraşi la hectar (400÷600 fire/ha);
pondere mare a sortimentelor de material lemnos de calitate
inferioară.
Unul dintre cale mai importante aspecte ale acestui tip de tăiere
se referă la asigurarea protecţiei arborilor pe picior. Din acest punct de
vedere trebuie respectate următoarele reguli de exploatare:
alegerea celei mai adecvate metode de exploatare;
marcolarea arborilor de viitor pentru atenţionare asupra
obligativităţii asigurării protecţiei acestora în momentul doborârii
altor arbori aflaţi în apropiere;
doborârea pe direcţii tehnice judicios stabilite, cu protejarea
arborilor de valoare rămaşi pe picior şi a seminţişului utilizabil;
realizarea în parchet a unei reţele de căi de colectare utilizabile în
întreaga perioadă de executare a răriturilor.
7.2. TRATAMENTE CU TĂIERI PROGRESIVE ŞI SUCCESIVE
Se aplică în regimul de codru şi constă într-o succesiune de 2-3
tăieri pe o perioadă de 20 de ani, pentru a facilita regenerarea naturală a
arboretelor.
Exploatarea biomasei lemnoase în acest caz are următoarele
caracteristici:
un volum aproximativ de 200÷250 m 3 /ha;
volumul arborelui mediu mai mare de 0,7 m 3 ;
perioada de aplicare a tratamentului este de 20 de ani cu o
periodicitate de aproximativ 7 ani;
se obţin sortimente lemnoase de calitate superioară.
29

Specificul acestui tip de tăiere este faptul că trebuie valorificată
biomasa lemnoasă asigurând regenerarea naturală; deci trebuie acordată
o atenţie deosebită protejării seminţişului.
Trebuie să se asigure măsuri speciale pentru acest tip de tăieri, şi
anume:
amenajarea unor spaţii restrânse de manevră datorate desimii
arboretului, la prima colectare, sau a suprafeţelor ocupate de
seminţiş, la următoarele intervenţii;
la stabilirea direcţiei de doborâre se vor lua în considerare
suprafeţele ocupate de seminţiş şi direcţia de deplasare a lemnului
la adunat;
se vor crea reţele de căi de colectare astfel dezvoltate încât să fie
folosite pe întreaga perioadă de aplicare a tratamentului fără a
schimba modalităţile de scos şi apropiat.
7.3. TRATAMENTUL TĂIERILOR GRĂDINĂRITE
Se aplică în arboretele pluriene. În cadrul acestui tratament
tăierile se execută continuu pe cupoane, suprafaţa unui cupon fiind
egală, în mod obişnuit, cu a zecea parte din suprafaţa unităţii
amenajistice pe care se aplică.
Caracteristicile principale acestui tip de lucrări sunt:
volum redus de exploatat (60÷100 m 3 /ha);
variabilitate dimensională mare a arborilor extraşi (un număr
mare de arbori cu dimensiuni mici şi un număr mic de arbori cu
dimensiuni mari);
diversitate calitativă a biomasei lemnoase (calitate superioară la
arborii de dimensiuni mari şi inferioară la cei cu dimensiuni
mici);
periodicitate de 10 ani a intervenţiilor;
suprafeţe relativ mari ale cupoanelor.
Pentru activitatea de exploatare apar următoarele situaţii
particulare:
necesitatea protejării arborilor sursă de seminţe şi a celor cu
valoare deosebită, care se vor marcola;
obligativitatea protejării seminţişului;
se vor aplica metode mixte de exploatare: în trunchiuri şi catarge,
pentru arborii de dimensiuni mici, şi cea a sortimentelor definitive
şi a multiplilor de sortimente, pentru arborii mari;
se va acorda atenţie deosebită la alegerea direcţiei de doborâre;
30

se vor doborî pentru început arborii de mici dimensiuni şi apoi cei
cu dimensiuni mai mari pentru a crea culoare de adunat şi scos;
se va urmări crearea unei reţele de căi de colectare permanente.
7.4. TRATAMENTELE TĂIERILOR RASE CU REGENERARE ARTIFICIALĂ
Se aplică doar în arboretele echiene. În acest caz se extrage
integral masa lemnoasă de pe toată suprafaţa parchetului într-o singură
intervenţie, creându-se astfel condiţiile necesare pentru instalarea pe cale
artificială (prin plantaţii) a unei noi generaţii de arbori.
Principalele caracteristici ale acestui tratament sunt:
volum mare de exploatat (400÷600 m 3 /ha);
volum mare pe fir (>0,7 m 3 );
calitate superioară a sortimentelor lemnoase obţinute.
În comparaţie cu celelalte tipuri de tăieri, tăierea rasă este, din
punct de vedere strict economic, cea mai rentabilă, dar trebuie acordată o
atenţie deosebită protecţiei solului, de calitatea acestuia depinzând
reuşita viitoarelor plantaţii.
Metoda de exploatare recomandată este cea în trunchiuri şi catarge,
dar poate fi aplicată şi cea a arborilor şi părţilor de arbori.
7.5. TĂIERI APLICATE ÎN REGIMUL CRÂNGULUI
Se efectuează pentru a asigura regenerarea vegetativă a arborilor
printr-o tăiere unică, în general, la vârsta exploatabilităţii.
Se caracterizează, din punct de vedere al exploatării, prin:
volum redus de exploatat (cel mult 200 m 3 /ha);
volum redus pe fir (sub 0,4 m 3 );
calitate inferioară a biomasei lemnoase (trunchiuri rău conformate
şi cu dimensiuni mici).
Acest tip de tăieri se va aplica urmărindu-se păstrarea capacităţii
de lăstărire şi drajonare a cioatelor şi a rădăcinilor groase. Din acest
punct de vedere, trebuie respectate următoarele măsuri speciale la
exploatare:
netezirea suprafeţelor cioatelor rezultate prin doborâre;
orientarea acestor suprafeţe spre sud;
nivelul cioatelor trebuie să fie peste nivelul de băltire;
evitarea crăpării, ruperii, zdrelirii sau a cojirii cioatelor şi a
rădăcinilor mari;
doborârea pentru drajonare prin tăierea rădăcinilor groase de la
locul de inserţie a acestora pe trunchi.
31

7.6. TĂIERILE DE PRODUSE ACCIDENTALE ŞI DE IGIENĂ
Se execută pentru extragerea arborilor rupţi sau doborâţi de vânt
sau de zăpadă, uscaţi sau atacaţi de diverşi dăunători. Aceste tăieri se
caracterizează, în primul rând, prin faptul că momentul şi durata
intervenţiilor nu pot fi prestabilite, dar şi prin:
condiţii de lucru deosebit de periculoase (arbori aninaţi, aflaţi în
echilibru instabil, arbori putregăioşi etc.);
volum redus de biomasă lemnoasă de exploatat pentru tăierile de
igienă;
calitate inferioară a materialului lemnos;
necesitatea intervenţiei şi extragerii rapide pentru a se evita
deprecierea lemnului.
Scopul acestor lucrări este de a păstra o stare corespunzătoare de
igienă şi de a valorifica în termen scurt materialul lemnos rezultat.
7.7. EPOCI, TERMENE ŞI DURATE DE EXPLOATARE
Aplicarea corespunzătoare a lucrărilor de îngrijire şi a
tratamentelor este condiţionată de efectuarea tăierilor în epoci favorabile,
perioade în care intervenţiile respective se fac cu influenţe ecologice
negative minime asupra arboretelor.
Anul forestier şi anul de producţie corespund anului calendaristic.
Exploatarea biomasei lemnoase din fondul forestier naţional şi de
pe terenurile cu vegetaţie forestieră din afara acestuia se realizează prin
respectarea prevederilor legale, în funcţie de modul de regenerare a
arboretelor (tratamentul aplicat) şi de felul tăierii.
Termenele maxime între care este permisă exploatarea sunt
reglementate prin acte normative (Norme tehnice pentru evaluarea
volumului de lemn destinat comercializării, nr.4, 2002, cu modificările
ulterioare) în funcţie de felul tăierii şi de condiţiile silviculturale
existente (tabel 7.1). Aceste perioade pot fi restrânse în funcţie de
evoluţia vegetaţiei forestiere şi situaţia concretă din teren.
În funcţie de condiţiile silviculturale se observă următoarea diferenţiere
a tăierilor:
fără restricţii, caz în care exploatarea se face în tot cursul anului;
cu restricţii, caz în care exploatarea se face între anumite termene
bine precizate.
Restricţiile se referă doar la recoltare şi colectare, acestea fiind
procesele tehnologice care au influenţă directă asupra ecosistemului
forestier. Procesele tehnologice de transport forestier şi cele din depozite
nu sunt restricţionate în timp din punct de vedere silvicultural.
32

Nr.
crt.
Epoci şi termene de recoltare şi colectare
Condiţii silviculturale
1 Codru cu tăieri succesive şi cu tăieri combinate:
a) tăieri preparatorii
b) tăieri de însămânţare în anul de fructificaţie
c) tăieri de dezvoltare şi tăieri definitive din:
- zona de câmpie şi deal
2
3
- zona de munte
Codru cu tăieri progresive:
a) quercinee şi amestecuri de diverse foioase:
a1) tăieri de însămânţare în afara anului de
fructificaţie abundentă sau mijlocie
a2) tăieri de însămânţare în anul de fructificaţie
a3) tăieri de punere în lumină, lărgire şi racordare a
ochiurilor
b) Răşinoase şi amestecuri de răşinoase cu fag:
b1) tăieri de însămânţare
b2) tăieri de punere în lumină, lărgire şi racordare a
ochiurilor
Codru cu tăieri grădinărite şi transformare spre
grădinărit:
a) în arborete cu mai puţin de 25% seminţiş
b) în arborete cu mai mult de 25% seminţiş
Tabelul 7.1
Epoci şi
termene de
exploatare şi
colectare
tot anul
15.IX – 15.IV
15.IX – 15.IV
15.IX – 30.IV
tot anul
15.X – 31. III
15.IX – 15.IV
tot anul
15.IX – 30.IV
tot anul
15.IX – 30.IV
4 Codru cu tăieri rase tot anul
5 Crâng simplu cu tăiere de jos 15.IX – 31.III
6 Crâng simplu cu tăiere în scaun 15.IX – 31.III
7 Crâng simplu în răchitării 1.X – 15.III
8 Crâng simplu în căzănire 15.IX – 31.III
9
Tăieri de îngrijire în păduri tinere:
a) curăţiri:
a1) în arborete de foioase
a2) în arborete de răşinoase
b) rărituri
tot anul
1.VIII – 31.III
tot anul
10 Tăieri de produse accidentale şi de igienă: tot anul
11
Tăieri de substituire şi de refacere:
a) cu regenerare parţială din lăstari sau seminţiş
b) cu regenerare artificială
15.IX – 31.III
tot anul
Influenţele negative din punct de vedere silvicultural sunt cu atât
mai mari cu cât perioada de exploatare este mai lungă, impunându-se în
33

acest sens limitări stricte (tabelul 7.2, după Normele tehnice nr.4, 2002,
cu completările ulterioare).
Tabelul 7.2
Durate maxime de exploatare a parchetelor
Zona geografică
Volum de exploatat din
parchet (m
Durata maximă de recoltare şi
colectare (luni) în parchete:
3 )
cu restricţii fără restricţii
sub 300 1,5 2
câmpie
301 - 600 2 2,5
601 - 1000 2,5 3,5
peste 1000 3 4
sub 500 2 3
deal şi munte 501 - 1000 3 4,5
1001 - 3500 4,5 5,5
peste 3500 5 6
8. SORTAREA ŞI VALORIFICAREA SUPERIOARĂ A
BIOMASEI LEMNOASE EXPLOATATE
Valorificarea superioară a biomasei lemnoase presupune ca prim
obiectiv creşterea proporţiei de lemn pentru utilizări industriale sau
prelucrări în produse finite, cu valori mari de întrebuinţare.
În activitatea de exploatare a lemnului, biomasa lemnoasă trebuie
să fie identificată ca specie (sau grupă de specii) în starea de arbori pe
picior, lemn brut în diferite faze de exploatare sau sortimente definitive.
Prin aceasta se poate realiza protecţia arborilor cu valoare deosebită
(care trebuie să rămână în picioare nevătămaţi) şi poate fi valorificat
lemnul brut al fiecărui arbore doborât, corespunzător cu caracteristicile
speciei din care face parte.
În mod obişnuit, după ce au fost identificaţi ca specie, arborii se
grupează în răşinoase sau foioase, iar foioasele, în fag, cvercinee
(stejari), diverse specii cu lemn tare (diverse tari) şi diverse specii cu
lemn moale (diverse moi), pentru cele mai multe produse, această
modalitate de grupare fiind suficientă.
Prin punerea în valoare a masei lemnoase rezultă sortimente de
lemn, produsele finale ale activităţii de exploatare a lemnului. Încadrarea
unei piese de lemn într-un anumit sortiment se face luându-se în
considerare, pe lângă specie, dimensiunile şi calitatea, starea şi domeniul
de utilizare.
Sortarea arborilor în picioare efectuată la punerea în valoare,
atunci când aceştia sunt marcaţi şi, pe baza dimensiunilor şi a analizei
anomaliilor şi defectelor exterioare evidente, sunt încadraţi în grupe de
grosimi şi utilizări, este denumită sortare silvică sau primară
34

(Ciubotaru, 1998; Ionaşcu, 2002). Această sortare sumară ajută,
orientativ, la estimarea biomasei lemnoase pe grupe de dimensiuni, în
scopul de a facilita determinarea valorii lemnului pe picior, dar nu
corespunde cu sistemul complex de sortare ce se aplică pentru
producerea sortimentelor de lemn brut în activitatea de exploatare.
În urma sortării silvice, lemnul arborilor în picioare, încadraţi în
clase de calitate în funcţie de proporţia lemnului de lucru, este grupat,
după destinaţie, în lemn brut de lucru sau de foc, sau dimensional, în
lemn de lucru gros, mijlociu sau subţire.
Sortarea în procesul de producţie al exploatărilor forestiere
(sortarea industrială, după Ciubotaru, 1998) este operaţia care se
execută asupra unui arbore doborât sau lemn rotund neprelucrat în
scopul separării (împărţirii) acestuia în sortimente potrivit condiţiilor
stabilite de normele şi standardele în vigoare.
În afară de aceste două tipuri de sortare, ar mai fi de menţionat
sortarea tehnologică a buştenilor care se execută în fabricile de
cherestea în vederea aplicării diferitelor modele de debitare.
Actul sortării lemnului începe cu tăieturile de doborâre a
arborilor executate de muncitorii forestieri de la ferăstraiele mecanice şi
continuă pe tot parcursul procesului de producţie (fiecare operaţie este
strâns legată de acţiunea de sortare). Principiul de bază al sortării
lemnului constă în asigurarea obţinerii unor sortimente cât mai valoroase
într-o proporţie cât mai mare. Aceasta se realizează prin aducerea
materialului lemnos cu dimensiuni cât mai mari în centrele de sortare şi
preindustrializare, fapt ce-i conferă posibilităţi de valorificare superioară.
Este deosebit de important ca toţi muncitorii direct implicaţi în
procesul de producţie să ştie ce reprezintă fiecare arbore în parte, ce
posibilităţi de valorificare superioară are, din momentul doborârii şi
până la obţinerea sortimentelor definitive.
Criteriile de sortare rezultă chiar din definiţia operaţiei de
sortare. Acestea sunt:
- criteriul dimensional (dimensiunile pieselor din lemn), la baza
căruia stau condiţiile dimensionale prevăzute de normele interne şi de
standardele în vigoare şi se referă la: lungimea şi diametrul, pentru
lemnul rotund; lungimea şi lăţimea feţelor (sau diametrul), pentru lemnul
de steri; lungimea, lăţimea şi grosimea, pentru aşchiile tocăturii etc;
- criteriul calitativ, definit prin mărimea, frecvenţa, poziţia şi
gravitatea defectelor lemnului; atât defectele de creştere, cât şi cele de
structură, reduc posibilităţile de folosire a materialului lemnos (cu cât
35

frecvenţa şi extinderea defectelor lemnului sunt mai reduse, cu atât piesa
respectivă este mai valoroasă);
- criteriul utilizării, care urmăreşte starea lemnului (gradul de
prelucrare a acestuia) şi stabileşte sectorul economic din industria de
prelucrare a lemnului (şi nu numai) în care se va utiliza sortimentul
respectiv.
Din punct de vedere al stării lemnului, se deosebeşte lemnul brut
rezultat în urma fasonării prin operaţiile de secţionare, cojire sau
despicare şi lemnul prelucrat (în cherestea, mangal, tocătură sau alte
produse).
În funcţie de tehnologia de exploatare a lemnului, sortarea poate
să se facă la locul de doborâre a arborilor, în platforma primară sau în
depozitele centrale (sau C.S.P.L.). Dacă sortarea definitivă se execută în
afara parchetului, este necesară o presortare la cioată în scopul
dimensionării sarcinilor corespunzător cu parametrii tehnici ai
mijloacelor de colectare şi de transport.
Valorificarea complexă şi superioară a biomasei lemnoase
presupune găsirea soluţiilor prin care arborele, în totalitatea sa, să poată
fi utilizat industrial, cu valori de întrebuinţare cât mai mari.
Materialul lemnos brut rezultat prin fasonarea masei lemnoase
exploatate este evidenţiat în schema tehnologică din figura 8.1.
Sortimentul se defineşte ca un obiect sau ca un lot dintr-o grupă
de produse care sunt caracterizate printr-o anumită destinaţie, formă,
dimensiune şi calitate. Sortimentul forestier se referă la o întreagă gamă
de produse forestiere în ansamblu.
Sortimentul de lemn brut se referă la materii prime lemnoase
rezultate din exploatările forestiere.
Sortimentele de produse lemnoase se referă la produse rezultate
din prelucrarea mecanică a lemnului, utilizate în industrie sau direct ca
bunuri de consum.
În raport cu utilizarea ulterioară a materialului lemnos (ţinând
cont doar de criteriul dimensional -limite de diametre-, nu şi de cel
calitativ) pot fi obţinute, pentru diferite grupe de specii, sortimentele de
lemn brut prezentate în figurile 8.2÷8.6.
Principalele sortimente de lemn brut sunt:
lemn brut rotund pentru industrializare;
lemn rotund pentru construcţii şi utilizări speciale;
lemn de steri rotund şi despicat pentru industria mecanică şi
chimică;
lemn de steri şi crăci pentru mangalizare şi combustibil.
36

lemn de
lucru
lemn rotund
lemn pentru
prelucrări
industriale
lemn de rezonanţă
lemn pentru furnire
lemn pentru cherestea
lemn pentru traverse
lemn pentru celuloză
lemn de steri
Volum
utilizabil
lemn pentru PFL
lemn pentru PAL
lemn pentru distilare
lemn pentru doage
lemn pentru mangal
alte prelucrări
lemn pentru
construcţii
lemn pentru poduri
lemn de mină
manele, prăjini
lemn pentru araci şi
tutori
lemn pentru spaliere
lemn din crăci
crăci pentru
tocătură
lemn de
foc
lemn de steri şi dublu steri
crăci în snopi sau în grămezi
buturi greu despicabile,
spărturi, rupturi, vreascuri
lemn pentru
prelucrări
chimice
lemn pentru pastă chimică
lemn pentru plăci
lemn pentru distilare
extragerea substanţelor tanante
mangalizare
Figura 8.1. Schema tehnologică a principalelor sortimente de lemn brut
37

38
Figura 8.2: Principalele sortimente de lemn brut pentru grupa de specii RĂŞINOASE

39
Figura 8.3: Principalele sortimente de lemn brut pentru FAG

40
Figura 8.4: Principalele sortimente de lemn brut pentru STEJARI

41
Figura 8.5: Principalele sortimente de lemn brut pentru DIVERSE SPECII DE FOIOASE TARI

42
Figura 8.6: Principalele sortimente de lemn brut pentru DIVERSE SPECII DE FOIOASE MOI

8.1. SORTIMENTE DE LEMN BRUT ROTUND PENTRU INDUSTRIALIZARE
În această grupă se încadrează sortimente de lemn brut din
speciile de răşinoase (tabelul 8.1), fag (tabelul 8.2), stejari (tabelul 8.3),
diverse tari şi moi (tabelul 8.4). Un caz particular este cel al nucului
(tabelul 8.5).
Lemnul rotund brut de răşinoase pentru industrializare se
clasifică în clasele: rezonanţă (R), furnire estetice (Fe), furnire tehnice
(Ft) şi cherestea (C). Acest lemn se fasonează din arborii doborâţi în tot
timpul anului cu excepţia lemnului de rezonanţă care se fasonează din
arbori doborâţi numai în perioada repausului vegetativ.
Sortimentele de lemn rotund brut pentru industrializare se
livrează necojite, curăţate de crăci şi cioturi la faţa lemnului, având
capetele secţionate perpendicular pe axă. Dimensional, sortimentele din
lemn brut pentru industrializare trebuie să se încadreze în limitele
prezentate în tabelul 8.1.
Tabelul 8.1
Dimensiunile lemnului brut rotund de răşinoase pentru industrializare
(SR 1294:1993)
Diametrul minim la
Sortiment
Lungime (m)
capătul subţire (cm)
Rezonanţă R 34 de la 2,0 din 0,1 în 0,1
Furnir estetic Fe 35 de la 2,0 din 0,1 în 0,1
1,4; 2,2; 2,4, multipli şi combinaţii
Furnir tehnic Ft 25
Cherestea C 18
43
ale acestora
de la 2,5 la 3,0 din 0,25 în 0,25
şi peste 3,0 din 0,5 în 0,5
Pentru lemnul de rezonanţă nu se admit următoarele defecte:
curbura, conicitatea anormală, lăbărţarea, ovalitatea, excrescenţele, fibra
răsucită, inimile concrescute, nodurile sănătoase sau putrede, crăpăturile
inelare, coloraţii anormale, putregaiul sfărâmicios şi cel fibros şi zona de
răşină.
În secţiune transversală, acesta trebuie să aibă inele anuale
regulate, concentrice, cu lăţime maximă de 4 mm, iar proporţia de lemn
târziu să fie de maxim 1/3 din lăţimea inelelor. La lemnul pentru furnire
estetice (Fe) şi tehnice (Ft), defectele neadmise la lemnul de rezonanţă
(R) se admit condiţionat, potrivit standardului. Lemnul pentru cherestea
(C) admite majoritatea defectelor de la lemnul de rezonanţă şi,
condiţionat, crăpăturile şi putregaiul sfărâmicios şi fibros, interior şi
exterior.

Lemnul rotund de fag pentru industrializare se livrează în
următoarele clase de calitate: clasa Fe pentru furnire estetice, clasa Ft
pentru furnire tehnice şi clasa C pentru cherestea şi pentru alte produse
obţinute prin debitare. Dimensiunile lemnului de fag pentru industrializare
sunt redate în tabelul 8.2. Supralungimea sortimentelor de
lemn de fag va fi de maxim 4 cm.
Tabelul 8.2
Dimensiunile lemnului rotund de fag pentru industrializare
(SR 2024:1993)
Diametrul minim la
Clasa de calitate
Lungimi nominale (m)
capătul subţire (cm)
Fe 32 De la 2,0 din 0,1 în 0,1 m
Ft 24
1,4; 2,2; 2,4; multipli şi
combinaţii ale acestora
C 18 De la 2,4 din 0,1 în 0,1 m
Lemnul rotund de fag pentru industrializare se fasonează din
arbori doborâţi în tot timpul anului, cu excepţia lemnului destinat
traverselor şi alte produse speciale, care se fasonează din arbori doborâţi
în perioada repausului vegetativ.
Din punct de vedere calitativ, pentru lemnul rotund de fag pentru
furnire estetice (Fe) nu se admit următoarele defecte: crăpăturile inelare,
gelivurile, răscoacerea şi putregaiul exterior, restul defectelor fiind admise
condiţionat, conform prevederilor standardului.
Lemnul rotund de stejar, gorun, gârniţă şi cer pentru industrializare
se sortează în două clase de calitate: clasa Fe, lemn pentru
furnire estetice şi clasa C, lemn pentru cherestea şi alte produse obţinute
prin debitare. Dimensiunile sortimentelor din lemn rotund de stejar sunt
prezentate în tabelul 8.3.
Tabelul 8.3
Dimensiunile lemnului rotund de stejar pentru industrializare
(SR 1039:1993)
Diametrul minim la
Clasa de calitate
Lungimi nominale (m)
capătul subţire (cm)
Fe 28 De la 1,2 din 0,1 în 0,1 m
C 18 De la 2,4 din 0,1 în 0,1 m
Lemnul de stejar pentru industrializare se fasonează din arbori
doborâţi în tot timpul anului şi nu trebuie să fie cojit. Lemnul recoltat în
timpul repausului vegetativ va fi transportat în fabrici în cel mult 6 luni
44

de la doborâre, iar cel recoltat în sezonul de vegetaţie va fi transportat în
fabrici imediat sau cel mult la 60 zile de la fasonare.
Calitativ, pentru lemnul pentru furnire (Fe) nu se admit următoarele
defecte: inimi concrescute, găuri şi galerii de insecte şi putregai
în alburn. Restul defectelor se admit cu restricţiile menţionate în standard.
Pentru lemnul de cherestea (C) se admit, condiţionat, aproape toate
defectele.
Lemnul rotund de diverse specii tari şi moi pentru industrializare
cuprinde lemnul speciilor: cireş, păr, frasin, paltin, ulm, arţar,
carpen, mesteacăn, jugastru, salcâm, tei, anin, plop şi salcie destinat
prelucrării industriale.
Lemnul acestor specii se livrează în următoarele clase de calitate:
lemn pentru furnire estetice (Fe) şi tehnice (Ft), din toate speciile de mai
sus; lemn de tei şi plop pentru chibrituri (K); lemn de carpen, jugastru şi
mesteacăn pentru calapoade şi şanuri (Cpş); lemn de tei pentru creioane
(Cr) şi lemn pentru cherestea din toate speciile menţionate mai sus (C).
Dimensiunile sortimentelor din speciile menţionate mai sus sunt
prezentate în tabelul 8.4.
Tabelul 8.4
Dimensiuni pentru lemnul rotund de DT şi DM pentru industrializare
(SR 3302:1993)
Diametrul minim la
Clasa de calitate
Lungimi nominale (cm)
capătul subţire (cm)
Fe 24 *
120 cu creşteri din 10 în 10
140, 220, 240, multipli şi
Ft 24
combinaţii ale acestora
Chibrituri (K) 20 **
≥100 cu creşteri din 10 în 10
Calapoade şi şanuri (Cpş) 22 ≥50 cu creşteri din 10 în 10
Creioane (Cr) 18 ≥240 cu creşteri din 10 în 10
C 18 ≥240 cu creşteri din 10 în 10
*
minim 36 cm pentru paltin de munte destinat instrumentelor muzicale;
minim 20 cm pentru cireş, salcâm, măr, păr
**
minim 18 cm pentru tei, arin, mesteacăn
Lemnul se fasonează din arbori doborâţi în tot timpul anului, cu
excepţia lemnului de carpen care se fasonează din arbori doborâţi în
perioada repausului vegetativ. Sortimentele se livrează necojite sau
parţial cojite.
Calitativ, sortimentele din clasa furnire (F) nu admit prezenţa
găurilor şi galeriilor de insecte, cele din clasa K nu admit crăpături de
ger precum şi găurile şi galeriile de insecte, iar cele din clasa Cpş nu
admit coloraţiile anormale şi nodurile concrescute, putrede sau parţial
45

putrede. Alte defecte sun acceptate condiţionat, conform prevederilor
standardului.
Tabelul 8.5
Dimensiunile lemnului rotund de nuc pentru industrializare
(STAS 5716-74)
Diametrul minim la
Sortiment Clasa de calitate
capătul subţire (cm) Lungimi nominale (m)
A 40
Fe
≥0,7 din 5 în 5 cm
B 25
C - 14 ≥1,0 din 10 în 10 cm
8.2. SORTIMENTE DE LEMN ROTUND PENTRU UTILIZĂRI SPECIALE ŞI
CONSTRUCŢII
Principalele sortimente incluse în această categorie sunt lemnul
rotund pentru utilizări speciale şi construcţii (tabelul 8.6), manele şi
prăjini (tabelul 8.7), lemn de mină, lemn rotund pentru piloţi, araci şi
tutori.
Tabelul 8.6
Dimensiuni ale lemnului rotund de foioase pentru construcţii
(STAS 4342-85)
Diametrul fără coajă (cm) Lungimea Trepte de
Categoria La capătul
subţire
La capătul gros minimă (m) lungime (m)
A min. 9 max. 18 1,0 *
0,10
B min. 4 max. 10 1,0 *
0,10
*
cel mult 10% din lotul de livrare trebuie să fie cu lungimi între 1,0 m şi 1,5 m
Tabelul 8.7
Dimensiuni ale manelelor şi prăjinilor (STAS 1040-85)
Diametrul (cm)
Produs la capătul la capătul
subţire gros
Manele minim 7 maxim 14 2 . . . 6
prăjini minim 3 maxim 8 1 . . . 4
Lungimea (m)
Trepte de
lungimi (m)
0,10
Lemnul rotund pentru piloţi (STAS 3416-75) se obţine din
speciile pin, stejar, gorun, gârniţă, salcâm, ulm sau anin, în următoarele
categorii:
categoria A, cu diametre la capătul subţire de 14÷21 cm şi lungimi
de 6÷10 m din 10 în 10 cm;
46

categoria B, cu diametre la capătul subţire de 22÷29 cm şi
lungimi de 6÷13 m din 10 în 10 cm;
Lemnul de mină (STAS 256-79) se obţine din specii de
răşinoase (molid, brad, pin, larice) sau de foioase (stejar, gorun, gârniţă,
salcâm, ulm) prin fasonarea în două categorii dimensionale:
mărimea 1, cu diametre la capătul subţire de 12÷17 cm şi
lungimi de 1,00 m, 1,50 m, 1,75 m, precum şi toate cele de la
mărimea 2;
mărimea 2, cu diametre la capătul subţire de 18÷22 cm şi
lungimi de 2,00 m, 2,25 m, 2,50 m, 2,75 m, 3,00 m, 3,50 m, 4,00
m, 4,25 m, 4,50 m, 5,00 m.
Se acceptă şi combinaţii ale acestor lungimi.
Aracii de vie, de legume şi tutorii pentru pomi fructiferi (STAS
850-80) au următoarele caracteristici dimensionale:
araci de vie cu diametrul la capătul gros de 3÷8 cm şi lungimea
de 1,25÷3,00 m;
araci de legume cu diametrul la capătul gros de 2÷4 cm şi
lungimea de 1,00÷ 1,75 m din 5 în 5 cm;
tutori cu diametrul la capătul gros de 5÷7 cm şi lungimea de
2,25÷2,75 m din 5 în 5 cm;
8.3. SORTIMENTE DE LEMN DE STERI ROTUND ŞI DESPICAT ŞI
RESTURI DE EXPLOATARE PENTRU INDUSTRIA MECANICĂ ŞI
CHIMICĂ
Sunt reprezentative pentru această grupă de sortimente: lemnul
pentru PAL şi PFL, lemnul pentru celuloză (tabelul 8.8), lemnul pentru
distilare uscată şi lemnul pentru extracte tanante (tabelul 8.9).
Lemnul pentru plăci din aşchii de lemn (PAL) şi plăci din fibre
de lemn (PFL) se sortează în cinci categorii (STAS 7149-86):
A, lemn rotund şi despicat;
B, crăci, fusuri subţiri şi vârfuri (legate în snopi);
C, rămăşiţe provenite din procesul de exploatare (resturi de
exploatare, aşchii cioturi, rupturi, spărturi şi capete de buşteni)
sau de la prelucrarea mecanică a cherestelei, placajelor,
furnirelor şi de la formatizarea plăcilor;
D, talaş, aşchii şi rumeguş;
E, tocătură.
47

Condiţiile de sortare dimensională pentru fiecare dintre categorii
sunt:
A cu diametrul la capetele pieselor rotunde sau latura secţiunii,
pentru cele despicate, de 4÷25 cm şi lungimea de 1,0 m;
B cu diametrele de 2÷4 cm şi lungimi de 30÷100 cm;
C cu latura secţiunii până la 25 cm şi lungimi până la 100 cm;
D cu dimensiunea particulelor de maxim 30 mm;
E are grosimi de 5÷.70 mm.
Lemnul pentru celuloză trebuie să îndeplinească condiţiile din
tabelul 11. Lemnul din categoria A se livrează curăţat de crăci şi cioturi,
iar cel din categoriile B şi C în lungimi de peste 30 cm, în snopi legaţi cu
sfoară.
Tabelul 8.8
Dimensiuni pentru lemnul de celuloză (STAS 259-84)
Dimensiuni
Clasa de
calitate
I *
II **
Specia sau grupa de
specii
lemn rotund lemn despicat
diametrul (cm)
la capătul
subţire gros
minim maxim
lungime
(cm)
latura
lungime
secţiunii
(cm)
(cm)
molid şi brad 10 30
50÷600
din 10 în 10
- -
fag 10 30 100
multipli de
6÷30 100
plop 10 30 120 până la
600
- -
răşinoase (molid,
brad, pin)
fag, diverse tari
5 30 50÷600
(carpen,
5÷30 100
mesteacăn), diverse
moi (plop, salcie,
anin, tei)
5 30 50÷100
*
lemn pentru celuloză chimică şi pastă mecanică
**
lemn pentru celuloză papetară şi semiceluloză
Din punct de vedere calitativ, lemnul pentru fabricarea plăcilor
admite condiţionat defectele: noduri putrede, putregai fibros, răscoacere.
Se pot utiliza şi rămăşiţe de fag pentru celuloză cu lungimea de
30÷200 mm sau rămăşiţe din lemn de răşinoase pentru industria celu-
48

lozei şi hârtiei cu diametrul minim de 14,0 cm iar diametrul maxim de
17,0 cm (STAS 2059-84).
Lemnul de fag şi carpen pentru distilare uscată în retorte
(STAS 2209-90) are diametrul sau latura cea mai mare de 8÷20 cm şi
lungimea de 1,0 m.
Lemnul de stejar pentru extracte tanante trebuie să corespundă
dimensional condiţiilor STAS 4181-88, redate în tabelul 8.9.
Tabelul 8.9
Dimensiunile sortimentelor din lemn de stejar pentru extracte tanate
Categoria
lungime
Dimensiuni (cm)
diametru
(cu coajă)
grosime
lăţimea
feţei
A (lemn rotund
şi despicat)
60÷100 15÷25 - 15÷25
B (buturi) 40÷120 minim 25 - -
C (rămăşiţe din
lemn)
maxim 60 - maxim 6 maxim 10
D (rondele din
cioate)
- minim 25 8÷40 -
8.4. SORTIMENTELE DIN LEMN PENTRU MANGALIZARE ŞI
COMBUSTIBIL
Tabelul 8.10
Dimensiunile sortimentelor din lemn pentru mangalizare şi
combustibil (STAS 2340-80)
Categoria Lungime (m) Grosime cu coajă (cm)
5÷25 pentru lemn rotund
lemn în steri 1,0
≤30 pentru lemn despicat
buturi greu despicabile orice lungime ≥25 la capătul subţire
crăci în snopi 1,0 2÷5
crăci în grămezi
lungimea naturală
a crăcilor
≤5 la capătul gros
Tehnica sortării constă în identificarea şi aprecierea gravităţii
defectelor şi a modului în care acestea influenţează calitatea sortimentelor
potenţiale. Locurile de secţionare (deci şi sortimentul sau sortimentele
ce trebuie să rezulte) sunt stabilite de sortator astfel încât să se
reducă defectele tehnologice după înlăturarea de pe trunchi a crăcilor,
gâlmelor şi, eventual, a cojii, astfel încât defectele interioare şi
exterioare să fie cât mai vizibile.
49

Preocupările actuale privind valorificarea biomasei lemnoase se
concretizează prin măsuri care urmăresc reducerea pierderilor de exploatare
şi introducerea în circuitul economic a lemnului de mici dimensiuni
sub formă de sortimente cu valoare de întrebuinţare cât mai mare.
Prin lemn de mici dimensiuni se înţelege materialul lemnos având
diametrul (grosimea) sub 18 cm şi lungimea variabilă. În practică, pe
lângă noţiunea de lemn de mici dimensiuni apar şi alte denumiri asemănătoare:
deşeuri, lemn subţire, lemn mărunt, rămăşiţe, etc. Lemnul de
mici dimensiuni poate fi valorificat sub diferite forme:
direct în formă de lemn brut;
diferite sortimente obţinute prin prelucrare:
− fasonare şi prelucrare primară;
− prelucrare mecanică;
− prelucrare chimică.
Prin fasonare şi prelucrare primară se înţelege modificarea
mărimii sau formei lemnului brut prin operaţii de despicare, cioplire,
ascuţire, în urma cărora se obţin diverse produse semifinite sau finite,
cele mai importante fiind:
prin secţionare - ascuţire: arac rotund, butuc rotund pentru roţi,
cozi brute rotunde pentru unelte, pari de gard;
prin despicare: şiţă, araci despicaţi;
prin spintecare: cozi brute pentru unelte, doage brute, traverse,
spaliere;
prin cojire: coajă pentru extracte tanante, liber de tei pentru legat;
prin împletire: împletituri din nuiele.
Prin prelucrări mecanice se pot obţine:
şipci şi lamele pentru lăzi de ambalaj;
plăci de aşchii şi fibre lemnoase;
făină din lemnul pulverizat prin măcinare în agregate speciale
(utilizată la fabricarea dinamitei, a plăcilor de asfalt, a
duşumelelor de lemn cu ciment, a cărămizilor izolatoare, a sticlei
incasabile, a maselor plastice, etc.);
talaş industrial şi lână din lemn prin rindeluire în maşini speciale
(utilizate la ambalarea sticlei, a fructelor, ca umplutură cu rol
protector sau masă de filtrare a lichidelor).
50

9. RECOLTAREA LEMNULUI
Recoltarea lemnului este primul proces tehnologic din cadrul
procesului de producţie al exploatării lemnului. Operaţiile specifice sunt
doborârea arborilor, curăţirea de crăci şi secţionarea.
La recoltare, arborii marcaţi, după ce sunt doborâţi, se fragmentează
prin operaţiile specifice menţionate (tabelul 5.1), astfel încât
piesele obţinute să îndeplinească prin formă şi dimensiuni cerinţele
economice şi ecologice ale deplasării din cadrul procesului de colectare.
Această doborâre şi fragmentare se realizează prin tăierea lemnului.
9.1 BAZELE TEORETICE ALE TĂIERII LEMNULUI
Tăierea lemnului este, în general, acţiunea prin care se creează
noi suprafeţe în masa lemnului. Definită astfel, tăierea lemnului poate fi
destructivă (prin aşchiere), caz în care o anumită parte din lemn aflată în
zona de tăiere este transformată în aşchii prin acţiunea unui element
tăietor, astfel încât volumul total al pieselor rezultate este mai mic decât
volumul piesei iniţiale; cea de-a doua modalitate de realizare a acestui
proces este prin forfecarea sau prin despicarea lemnului, situaţii în care
tăierea este nedestructivă pentru că volumul însumat al pieselor rezultate
este egal cu volumul piesei iniţiale.
Spre deosebire de metale, structura internă a lemnului este
anizotropă, acesta prezentând rezistenţe diferite în funcţie de direcţia de
tăiere sau planul în care se află suprafaţa nou creată prin această
operaţie. Pentru o piesă din lemn (figura 9.1) obţinută prin operaţii de
tăiere, se disting: secţiunea tangenţială (Τ), secţiunea radială (||) şi
secţiunea transversală sau frontală (⊥).
Figura 9.1. Secţiunile specifice unei piese din lemn supuse
operaţiilor de tăiere
Prelucrarea mecanică a lemnului prin diverse procedee se
realizează, în majoritatea cazurilor, prin utilizarea anumitor tipuri de
cuţite specializate.
51

Cuţitul elementar este pana simplă (diedrică) al cărei mod de
acţiune asupra lemnului este prezentat în figura 9.2 (AOO’A’ se numeşte
faţa pieptului, BOO’B’ este faţa spatelui, AOB şi A’O’B’ sunt
feţe laterale, OO’ reprezintă muchia tăietoare frontală, AO şi A’O’ sunt
muchii tăietoare laterale).
Figura 9.2 Modul de acţiune a cuţitului elementar şi caracteristicile
acestuia (după Ungureanu, 1997)
Acest cuţit elementar acţionează prin muchia tăietoare OO’ şi
faţa activă (faţa pieptului) AOO’A’. Faţa pieptului şi faţa spatelui
formează unghiul β, denumit unghi de ascuţire al cuţitului; unghiul δ,
format de faţa pieptului şi suprafaţa de tăiere, este unghiul de tăiere, iar
unghiul γ (unghiul pieptului sau unghiul de degajare) este unghiul
format între planul normal la suprafaţa de tăiere şi faţa pieptului (figura
9.3). În cazul general, faţa spatelui formează cu suprafaţa de tăiere un
unghi α (unghiul de aşezare).
Figura 9.3. Unghiurile specifice cuţitului elementar
Între aceste unghiuri există relaţiile:
π
π
δ = α + β ; γ = − ( α + β)
= −δ.
2 2
(9.1)
52

9.1.1 Tăierea lemnului prin aşchiere
Tăierea prin aşchiere constă în transformarea în aşchii a unui
volum de lemn din zona de tăiere. În funcţie de poziţia muchiei tăietoare
în raport cu direcţia fibrelor lemnului, pana simplă poate executa o tăiere
frontală, longitudinală sau transversală (figura 9.4).
- după tipul de tăiere prin aşchiere:
a) tăiere frontală b) tăiere longitudinală c) tăiere transversală
- după lungimea muchiei tăietoare şi lăţimea piesei de lemn:
a) tăiere deschisă b) tăiere semiînchisă c) tăiere închisă
Figura 9.4. Tipuri de tăiere în funcţie de direcţia de acţiune şi
dimensiunile cuţitului elementar
La tăierea frontală, sensul de tăiere şi suprafaţa de prelucrare sunt
perpendiculare pe direcţia fibrelor care se rup pe lungimea lor. În cazul
tăierii longitudinale, sensul de deplasare a cuţitului şi suprafaţa de
prelucrare sunt în lungul fibrelor; aşchiile se formează ca urmare a
ruperii legăturilor dintre fibre şi a secţionării transversale a acestora. În
mod asemănător se produce aşchierea şi în cazul tăierii transversale,
numai că, în acest caz deplasarea cuţitului are loc în sens transversal
fibrelor.
În cazul tăierii complexe, pe lângă cele trei cazuri fundamentale,
dispunerea suprafeţei de tăiere sub unghiuri diferite în raport cu direcţia
fibrelor generează tipuri intermediare de tăiere prin aşchiere.
Tăierea cu formare de aşchii se realizează după una, două sau trei
suprafeţe de prelucrare, în funcţie de raportul dintre lungimea muchiei
tăietoare principale şi lăţimea piesei din lemn (figura 9.4):
tăierea deschisă, în cazul când muchia tăietoare frontală, singura
care provoacă desprinderea aşchiei, este mai lungă decât lăţimea
suprafeţei prelucrate;
tăierea semiînchisă, atunci când tăierea se execută cu muchia
frontală şi una dintre muchiile laterale, rezultând două suprafeţe
prelucrate;
53

tăierea închisă este realizată după trei suprafeţe, cu participarea
tuturor muchiilor tăietoare, atunci când lungimea muchiei
principale este mai mică decât lăţimea piesei din lemn prelucrate.
Acest ultim caz este cel mai frecvent aplicat în practică.
Tăierea este realizată de cuţit, căruia i se imprimă două mişcări
(figura 9.3): mişcarea de aşchiere (de tăiere propriu-zisă) caracterizată
prin vectorul r v c şi prin care se asigură desprinderea unei singure aşchii
de grosime h şi mişcarea de avans, caracterizată de vectorul r v a .
Avansul fixat la începutul tăierii este specific deplasării reversibile a
cuţitului şi asigură desprinderea unor straturi succesive de aşchii cu
grosimea h. Dacă mişcarea de avans se imprimă cuţitului concomitent cu
cea de tăiere, aceasta duce la modificarea permanentă a grosimii aşchiei
care depinde de mărimea şi sensul vectorului viteză r v a .
Mişcarea de tăiere se transmite, de regulă, cuţitului, dar există şi
situaţii când aceasta se imprimă materialului de prelucrat ( r v 0 ).
Deplasarea cuţitului poate fi liniară (uniformă sau variată) sau curbilinie
(uniformă sau variată).
Tăierea complexă se caracterizează printr-o traiectorie curbilinie
a cuţitului care se deplasează cu viteză variată şi prelucrarea
concomitentă a două sau trei suprafeţe, ceea ce implică o grosime
variabilă a aşchiilor şi dispunerea suprafeţelor de tăiere sub diferite
unghiuri în raport cu direcţia fibrelor lemnoase.
Deoarece dintele tăietor al ferăstrăului mecanic, principalul
mijloc de muncă utilizat pentru tăierea lemnului, acţionează în secţiunile
frontală şi tangenţială, este necesară particularizarea interacţiunii dintre
cuţit şi lemn în procesul de aşchiere pentru aceste două situaţii.
Pana simplă care execută tăierea în secţiune frontală trebuie să
fie acţionată cu o forţă a cărei mărime depinde de rezistenţa la tăiere.
Această rezistenţă este influenţată de structura lemnului, de proprietăţile
sale fizico-mecanice şi de parametrii cuţitului.
Forţa aplicată cuţitului trebuie să fie mai mare decât rezultanta (R
în figura 9.5) forţelor de rezistenţă la tăiere.
PL
N1,N2
F1,F2
Aceste forţe sunt:
- forţa care acţionează pe lama cuţitului,
- reacţiunile normale ale lemnului care acţionează pe faţa
pieptului şi pe faţa spatelui cuţitului,
- forţele de frecare între cuţit şi lemn determinate de reacţiunile
normale.
54

Figura 9.5. Parametrii tăierii în secţiune frontală
Componentele rezultantei reacţiunilor (R) sunt:
R1- forţa de rezistenţă la tăiere,
R0- forţa de rezistenţă la avans.
Pentru a determina relaţia de calcul a forţei F cu care trebuie să
fie acţionat cuţitul astfel încât să învingă rezistenţele menţionate
anterior, se consideră cazul simplificat al unei pene simple pentru care β
=δ , deci α = 0 (figura 9.6).
Figura 9.6. Cazul simplificat (α=0) al tăierii în secţiune frontală
Neglijând frecările, componentele rezultantei F0 acţionează
astfel: forţa de forfecare F’ tinde să deplaseze aşchia (de dimensiuni b, h
şi l) în lungul fibrelor, iar F tinde să strivească lemnul perpendicular pe
direcţia fibrelor.
Aşchia se desprinde atunci când pana pătrunde pe adâncimea l,
prin forfecarea fibrelor (înainte de strivirea lemnului) deoarece rezistenţa
la strivire este mai mare decât cea la forfecare.
55

La limită, forţa F este chiar forţa de tăiere în secţiune frontală şi
se poate scrie:
'
F = F ⋅ tgδ = τ ⋅b⋅h⋅tgδ , (9.2)
τ f fiind efortul unitar la forfecarea lemnului paralelă cu fibra.
Datorită faptului că tăierea lemnului se realizează prin desprinderea
succesivă a unui număr mare de aşchii, modul de variaţie a forţei
F este cel prezentat în figura 9.7.
Figura 9.7. Modul de variaţie a forţei de tăiere în secţiune frontală
Pentru tăierea lemnului în secţiune tangenţială, cuţitul acţionează
în mod similar cazului precedent, numai că, de această dată,
aşchia are o lungime l1 mai mare decât adâncimea l de pătrundere a
cuţitului necesară desprinderii ei (figura 9.8). De asemenea, în relaţia de
calcul intervine efortul unitar la rupere paralelă cu fibra lemnului, σ r .
Figura 9.8. Parametrii tăierii în secţiune tangenţială
Forţa de tăiere în secţiune tangenţială se calculează (la limită) cu
relaţia:
56
f

F = σ ⋅b⋅h⋅tgδ . (9.3)
r
Modul de variaţie a forţei de tăiere în acest caz este prezentat în
figura 9.9.
Figura 9.9. Modul de variaţie a forţei de tăiere în secţiune tangenţială
Fără a ţine seama de secţiunea în care lucrează cuţitul (pana) şi
de ipotezele simplificatoare făcute anterior, relaţia generală de calcul a
forţei de tăiere este:
F = k ⋅b⋅ h,
(9.4)
unde:
b este lăţimea aşchiei,
h - grosimea aşchiei,
k - rezistenţa specifică la tăiere, care depinde de variaţia eforturilor
unitare în raport cu unghiul de tăiere, de specie, de umiditatea lemnului,
de gradul de ascuţire a cuţitului etc.
Pentru reducerea puterii sau a forţei necesare efectuării acestui
tip de tăiere se poate acţiona asupra lui k (de exemplu: tăierea
preferenţială a lemnului verde, pentru lemnul uscat valoarea lui k fiind
considerabil mai mare), asupra lăţimii b a tăieturii (reducerea grosimii
sculelor tăietoare; pentru ferăstraiele mecanice, de exemplu, b=9÷11
mm) sau asupra grosimii h a aşchiei, urmărindu-se optimizarea acesteia
în raport cu timpul necesar realizării tăieturii.
Desprinderea aşchiei se produce ca urmare a interacţiunii dintre
cuţit şi lemn, dar în acest proces se manifestă şi o acţiune a lemnului
asupra cuţitului care determină deformarea (uzura) acestuia din urmă.
În mod practic, tăierea lemnului prin aşchiere nu se realizează
după o muchie tăietoare, ci după o suprafaţă cilindrică (figura 9.10)
corespunzătoare unui arc de cerc de rază ρ (cu atât mai mică, cu cât
gradul de ascuţire a cuţitului este mai mare).
57

a - muchie tăietoare ideală,
b - muchie tăietoare realizată practic prin ascuţire,
c - muchie tăietoare uzată.
Figura 9.10. Gradul de ascuţire a cuţitului
Datorită acestui fapt, în procesul de tăiere se produce şi o
deformare a lemnului la nivelul suprafeţei nou create, compusă dintr-o
deformare elastică (Δe), lemnul revenindu-şi până la un anumit nivel
după trecerea cuţitului, şi o deformare plastică, Δp (figura 9.11). Epura
presiunilor cu care lemnul acţionează asupra cuţitului arată că se
produce o uzură pronunţată datorată acestor presiuni, nu numai a
muchiei tăietoare, ci şi pe faţa de degajare şi chiar pe cea de aşezare.
Figura 9.11. Interacţiunea cuţit-lemn în procesul de tăiere
Componentele după direcţia mişcării de avans ale forţei de
reacţie a lemnului pot fi orientate în sensuri opuse, rezultând fie o forţă
de respingere care are tendinţa să scoată cuţitul din tăietură, fie o forţă
de împănare al cărei efect poate fi blocarea cuţitului în tăietură.
9.1.2 Tăierea nedestructivă a lemnului
Tăierea lemnului fără formarea aşchiilor se poate realiza cu
ajutorul unui cuţit sub formă de pană prin ruperea (forfecarea) fibrelor
sau prin distrugerea legăturilor dintre fibre (despicarea).
58

Forfecarea este un procedeu de tăiere nedestructivă a lemnului în
care cuţitul se deplasează perpendicular pe direcţia fibrelor. Procedeul
este aplicat pentru doborârea arborilor, tăierea crăcilor şi secţionarea
trunchiurilor şi se realizează printr-o presare (strivire) şi întindere locală
a fibrelor urmate de ruperea lor şi separarea părţilor supuse tăierii.
Despicarea constă în pătrunderea unei pene în lemn pe direcţia
fibrelor, procedeul bazându-se pe faptul că rezistenţa lemnului la
întindere pe direcţia transversală a fibrelor este mult mai mică în
comparaţie cu rezistenţa la încovoiere.
Într-o primă fază, pana pătrunde în lemn şi produce o strivire a
acestuia şi o comprimare a fibrelor pe direcţie transversală. Odată cu
creşterea suprafeţelor de contact dintre pană şi lemn, se produce o
deformaţie elastică a fibrelor urmată de ruperea legăturilor dintre
acestea, părţile rezultate prin despicare separându-se.
Forţele care acţionează la tăierea nedestructivă a lemnului sunt
prezentate în figura 9.12.
Figura 9.12. Forţele care acţionează asupra cuţitului la forfecare
sau la despicare
F este forţa necesară pentru tăierea nedestructivă a lemnului, Fs
reprezintă forţa rezistentă la ruperea sau strivirea fibrelor, iar Fn sunt
forţele rezistente la înaintarea cuţitului în lemn (presiunile pe feţele
penei). Acestea din urmă generează forţele de frecare Ff dispuse sub un
unghi β (egal cu unghiul penei).
Mărimea forţei F se stabileşte practic, în cazul tăierii prin
forfecare, cu formula empirică:
2
F = k ⋅α
⋅ d ⋅ n , (9.5)
în care:
k este un coeficient ce ia în considerare influenţele unghiului de tăiere,
ale speciei şi ale gradului de ascuţire a cuţitului,
59

α - coeficient ce ia în considerare proprietăţile fizico-mecanice ale
lemnului (pentru crăci α = 0,35, iar pentru trunchiuri α = 0,25),
d - diametrul trunchiului sau al crăcii supuse tăierii,
n - numărul de crăci tăiate concomitent (pentru trunchi n = 1).
În cazul despicării, forţa cu care trebuie să fie acţionată pana
este:
F = k ⋅ p ⋅ L ⋅ d , (9.6)
unde:
k este un coeficient care cuantifică influenţele unghiului penei şi ale
gradului de ascuţire, ale speciei, umidităţii şi ale dimensiunilor
suportului pe care se aşează piesa ce urmează a fi despicată,
p - rezistenţa specifică la despicare,
L, d - lungimea şi diametrul piesei din lemn care se despică.
Reducerea forţei necesare la tăierea nedestructivă a lemnului se
poate realiza prin reducerea suprafeţei de contact dintre muchia penei şi
lemn printr-o ascuţire corespunzătoare şi prin optimizarea unghiului de
ascuţire β în vederea micşorării suprafeţelor de contact dintre feţele
active ale cuţitului şi lemn şi a diminuării coeficientului de frecare.
Valorile uzuale ale unghiurilor de ascuţire se găsesc în intervalul
45°÷50° pentru despicare şi 15°÷20° pentru forfecare.
9.1.3 Unelte tăietoare şi organe tăietoare
Sculele tăietoare sunt cele mai apropiate constructiv de cuţitul
elementar. Cele mai uzuale sunt penele pentru despicat şi toporul.
Pana poate fi utilizată pentru despicare, dar şi ca unealtă
auxiliară la doborâre şi secţionare. În primul caz, penele sunt unelte cu
ajutorul cărora se execută despicarea manuală (din ce în ce mai rar
efectuată în practică) sau constituie organul activ al despicătoarelor
mecanice; sunt confecţionate din materiale dure (oţel) şi pot avea forme
diferite care depind mai ales de mobilitatea acestora (cele mobile au
unghi de atac unic de 45°÷50°, iar cele fixe au frecvent dublu unghi,
10°÷20° spre muchia tăietoare şi 30°÷50° în rest).
Atunci când cu ajutorul penei se impulsionează şi orientează
doborârea arborelui sau se previne prinderea lanţului în tăietură, aceasta
se confecţionează din oţel, dar şi din materiale cu duritate mai mică
(lemn, aluminiu, mase plastice), iar suprafeţele laterale pot fi netede,
zimţate sau striate. În acest caz, unghiul de atac este mai mic (6°÷10°).
Toporul este utilizat la doborâre, secţionare şi curăţire de crăci,
în anumite condiţii ca mijloc de muncă principal şi frecvent ca unealtă
auxiliară.
60

Elementele caracteristice ale topoarelor folosite în exploatări
forestiere sunt prezentate în figura 9.13 şi diferă în funcţie de operaţia pe
care urmează să o execute acestea. Astfel, dacă lăţimea capului toporului
(b) poate avea între 56 mm şi 70 mm, lăţimea gurii (l) este de 85
mm÷100 mm la topoarele utilizate pentru despicare, 120 mm÷126 mm
la cele folosite pentru doborâre şi 150 mm÷160 mm la cele cu care se
face curăţirea de crăci.
Figura 9.13. Caracteristicile dimensionale ale topoarelor
Înălţimea h, în schimb, este mai mică la topoarele utilizate pentru
curăţirea de crăci (168 mm) şi mai mare la celelalte tipuri (196 mm÷285
mm). Pentru unghiul de ascuţire a muchiei tăietoare (α ), valorile diferă
relativ puţin (26°÷30°), însă unghiul β este mai mic la topoarele folosite
pentru doborâre (8°÷9°), puţin mai mare (11°) la topoarele cu care se
face curăţirea de crăci şi ajunge la 19°÷20° atunci când toporul respectiv
se utilizează pentru despicarea lemnului.
Organele tăietoare (ferăstraiele) sunt asocieri de elemente
tăietoare aflate pe un suport comun, realizate în scopul multiplicării
efectului asupra lemnului şi al creşterii vitezei de tăiere.
Ferăstraiele sunt formate dintr-o pânză şi o coroană dinţată. Au
formă dreptunghiulară, circulară sau de lanţ. Cele dreptunghiulare pot
executa o mişcare liniară de dute-vino (joagăre, pânze de gater) sau o
mişcare continuă (ferăstraie panglică).
Ferăstrăul cu lanţ este alcătuit din zale independente, unele
prevăzute cu dinţi tăietori, legate între ele prin nituri sau bolţuri.
Ferăstraiele cu pânză circulară au un orificiu în centru prin care
se fixează de arborele de la care primesc mişcarea de rotaţie.
Elementul tăietor (dintele ferăstrăului) are profilul şi dimensiunile
(înălţimea h şi pasul p) adaptate condiţiilor de tăiere (figura 9.14).
Dintele ferăstrăului execută tăierea cu două sau trei muchii
tăietoare, prin deplasarea acestuia luând naştere trei suprafeţe prelucrate:
61

fundul tăieturii, realizat cu muchia scurtă tăietoare, iar pereţii, cu muchia
sau muchiile laterale tăietoare.
Figura 9.14. Tipuri de dinţi de ferăstrău
Datorită faptului că unghiul de aşezare al muchiilor laterale este
apropiat de 0°, feţele laterale ale dinţilor se freacă de pereţii tăieturii
producând încălzirea pânzei ferăstrăului şi, uneori, chiar blocarea
acesteia. Înlăturarea acestui neajuns se realizează prin ceaprăzuirea
dinţilor, procedeu prin care se măreşte lăţimea tăieturii.
Pentru crearea unor condiţii mai bune de tăiere, unele ferăstraie
au dinţi specializaţi: unii pentru tăiere şi alţii pentru desprinderea şi
eliminarea aşchiilor (dinţi rindea). Aceştia din urmă sunt mai scurţi
decât cei tăietori şi neceaprăzuiţi (figura 9.15).
Lanţul tăietor este organul principal al aparatului de tăiere prin
care se realizează direct operaţia de tăiere a lemnului cu ajutorul
ferăstrăului mecanic, utilaj de bază folosit în procesul de exploatare a
lemnului. Părţile componente ale unui lanţ tăietor sunt: dinţii tăietori,
zalele de legătură şi bolţurile (niturile). Constructiv, există două tipuri
de lanţuri tăietoare: cu dinţi specializaţi (lanţuri clasice) şi cu dinţi
universali (lanţuri universale).
Lanţul clasic este prevăzut cu trei tipuri de dinţi: tăietori,
semităietori şi limitatori (dinţi rindea sau curăţitori).
62

1 - dinţi tăietori
2 - dinte rindea
b0 - lăţimea tăieturii înainte de ceaprăzuire
b - lăţimea tăieturii după ceaprăzuire
Figura 9.15. Ferăstrău cu dinţi specializaţi
Dinţii tăietori (figura 9.16) au ceaprazul cel mai mare; cei
semităietori sunt amplasaţi, în secţiune transversală, între dinţii tăietori şi
dinţii rindea (au ceaprazul mai mic); dinţii rindea nu sunt ceaprăzuiţi şi
au unghiul de ascuţire al muchiei laterale de 90°. Dinţii semităietori şi
cei rindea sunt prevăzuţi cu pinteni care au dublu rol: intră în angrenare
cu roata motoare de la care i se transmite mişcarea lanţului şi, în acelaşi
timp, ghidează lanţul pe şina aparatului de tăiere.
Figura 9.16. Dinte tăietor al lanţului clasic
În procesul de tăiere, dinţii tăietori şi cei semităietori realizează
pereţii laterali ai tăieturii şi părţile exterioare ale fundului tăieturii,
acţionând ca nişte pene compuse. Dinţii limitatori acţionează similar
unei pene simple şi evacuează aşchiile din tăietură. În acelaşi timp, dinţii
rindea limitează tendinţa de pătrundere în lemn a dinţilor tăietori (figura
9.17).
Diferenţa de cotă (de înălţime) dintre dinţii tăietori şi cei
limitatori determină avansul de tăiere (grosimea unei aşchii).
Una dintre cauzele restrângerii ariei de utilizare a lanţurilor
clasice, în favoarea celor universale, este faptul că lucrează normal numai
atunci când tăierea se face perpendicular pe fibrele lemnului, în alte
condiţii lanţul dezechilibrându-se în planul tăieturii.
63

Figura 9.17. Modul de realizare a tăieturii cu lanţul clasic
Lanţul tăietor universal cuprinde o singură categorie de dinţi
tăietori, în forma literei L, cu o muchie în plan transversal şi una în plan
tangenţial (figura 9.18), aceştia îndeplinind şi funcţia de limitatori. În
acest caz, pintenii de antrenare se găsesc pe eclisele centrale (eclisele de
antrenare).
Figura 9.18. Dinte tăietor universal
Dinţii universali execută tăierea în cele două secţiuni şi elimină,
concomitent, aşchiile din tăietură. Muchia verticală realizează peretele
tăieturii, iar cea orizontală, fundul tăieturii (figura 9.19).
Figura 9.19. Modul de realizare a tăieturii cu lanţul universal
Fiecare aşchie se formează cu ajutorul a câte doi dinţi care se
succed, primul pe partea dreaptă şi al doilea pe partea stângă în sensul de
tăiere. Fiecare dinte tăietor este prevăzut în faţă cu un limitator de avans.
64

Caracteristicile constructive ale unui dinte tăietor universal sunt
prezentate în figura 9.20. Partea activă a dintelui (cuţitul), compusă din
muchiile tăietoare, poate avea diferite forme constructive (figura 9.21).
Lanţurile universale existente pe piaţă prezintă unul din cele trei profile
figurate: profil drept (a, figura 9.20), profil rotund (b, figura 9.20) sau
profil semirotund (c, figura 9.20).
Profilul drept determină o capacitate ridicată de tăiere, este
recomandat la tăierea lemnului moale dar este destul de dificil de ascuţit.
La cealaltă extremă, lanţul cu dinţi profilaţi rotund convine la tăierea
lemnului dur şi este mai uşor de ascuţit.
Figura 9.20. Parametrii constructivi ai dintelui tăietor universal
Figura 9.21 Tipuri de profile ale dinţilor universali
Componentele unui lanţ universal sunt prezentate în figura 9.22,
iar modul de asamblare a acestora, în figura 9.23.
65

Un parametru caracteristic al unui lanţ tăietor este pasul (p)
determinat ca în figura 9.22. La ferăstraiele mecanice cu turaţii mari se
folosesc lanţuri cu pasul de 10,26 mm, 9,52 mm, 8,25 mm.
Figura 9.22- Părţile componente ale lanţului universal
Figura 9.23. Modul de asamblare a lanţului universal
Lanţurile tăietoare universale s-au perfecţionat permanent
ajungând să se impună în raport cu cele clasice datorită multiplelor
avantaje: număr redus de dinţi, greutate mică, uzură redusă, capacitate
de a tăia lemnul sub orice unghi în raport cu direcţia fibrei etc.
Pentru confecţionarea lanţurilor tăietoare se folosesc oţeluri
aliate, având ca elemente de aliere nichel, crom, vanadiu sau wolfram,
care le măresc duritatea, rezistenţa la uzură şi tenacitatea.
O metodă modernă de mărire a rezistenţei dinţilor este placarea
cu materiale dure (carburi metalice). Plăcuţele, obţinute prin sinterizarea
66

unor pulberi de wolfram, titan şi cobalt, se aplică pe suprafeţele tăietoare
ale unor dinţi obişnuiţi. Aceste lanţuri cu dinţi speciali se întâlnesc în
literatura de specialitate sub denumirile: rapid-micro, rapid-super,
rapid-duro, picco-micro etc.
Şi constructiv, lanţurile tăietoare, mai ales cele universale, au
suferit modificări. Astfel, pentru a micşora pericolul de accidentare datorată
reculului lanţului în mişcare la contactul cu piesa din lemn (mai
ales la tăierea crăcilor), s-au confecţionat aşa-numitele lanţuri de siguranţă
(figura 9.24).
La aceste lanţuri, jumătate din numărul ecliselor de antrenare sau
al celor de legătură sunt prevăzute cu creste în partea superioară care
micşorează spaţiul liber dintre doi dinţi tăietori consecutivi, soluţie care
prezintă, totuşi, unele dezavantaje: evacuarea incompletă a rumeguşului
atunci când piesa tăiată are diametrul mai mare de 40 cm şi, implicit,
apariţia unor frecări suplimentare.
Figura 9.24. Modul de asamblare a unui lanţ universal cu elemente de
diminuare a reculului
O altă îmbunătăţire constructivă, care asigură o distribuţie mai
uniformă a lubrifiantului pe conturul lamei de ghidare, constă în
poansonarea pe piciorul ecliselor de antrenare a unor alveole prelungite
care formează un unghi obtuz (≈135°) cu sensul de deplasare a lanţului
(figura 9.25).
Datorită forţei centrifuge, surplusul de ulei din canalul lamei este
pompat în aceste alveole şi distribuit uniform pe pereţii canalului de
ghidare. Aceste lanţuri tăietoare se numesc lanţuri oilomatice.
67

Figura 9.25. Lanţ oilomatic
9.2. FERĂSTRAIE MECANICE
Ferăstraiele utilizate pentru tăierea lemnului se clasifică, după
felul motorului de acţionare, astfel:
ferăstraie cu motor cu combustie internă (motoferăstraie);
ferăstraie cu motor electric (electroferăstraie), folosite în depozitele
finale sau în C.S.P.L., unde există posibilitatea racordării la
reţeaua electrică;
ferăstraie cu motor hidraulic (folosind presiunea apei sau a altor
lichide).
Ferăstraiele mecanice sunt cele mai folosite în cadrul procesului
de exploatare a lemnului pentru doborârea şi secţionarea arborilor,
pentru curăţirea de crăci sau pentru fasonarea pieselor din lemn.
În general prin ferăstrău mecanic sau motoferăstrău se înţelege o
maşină de lucru portabilă (deservită, în cazul cel mai frecvent, de un
singur operator) care are acţionare mecanică şi se utilizează la tăierea
lemnului.
9.2.1. Clasificare şi cerinţe în construcţia şi exploatarea
ferăstraielor
Condiţiile de lucru diverse impun anumite cerinţe pe care trebuie
să le îndeplinească ferăstraiele mecanice:
să fie uşor de purtat şi manipulat (manevrabilitate uşoară),
să prezinte siguranţă mare în funcţionare,
fiabilitate ridicată (durată mare de funcţionare a tuturor reperelor
ferăstrăului),
să răspundă prompt la comenzi,
întreţinerile şi reglajele să fie simple.
În practică se utilizează mai multe tipuri de ferăstraie care se pot
clasifica astfel:
68

a) după masă (greutatea proprie) şi puterea motorului ferăstraiele
sunt:
uşoare, cu masa mai mică sau egală cu 7 Kg sau cu
puterea mai mică de 2,2 KW;
mijlocii, cu masa cuprinsă între 7 şi 9 Kg sau cu puterea
între 2,2 şi 3,3 KW;
grele, cu masa mai mare de 9 Kg sau cu puterea peste 3,3
KW;
b) după felul transmiterii mişcării de la motor la aparatul de tăiere:
ferăstraie mecanice cu transmisie prin reductor;
ferăstraie mecanice cu transmisie fără reductor (directă);
c) după felul lanţului tăietor:
ferăstraie mecanice cu lanţ de construcţie specială;
ferăstraie mecanice cu lanţ de construcţie universală;
d) după modul de fixare a aparatului de tăiere:
ferăstraie mecanice cu aparatul tăietor în consolă;
ferăstraie mecanice cu aparatul tăietor fixat la ambele
capete;
e) după lungimea utilă a lamei:
ferăstraie mecanice cu lamă scurtă, sub 30 cm lungime;
ferăstraie mecanice cu lamă lungă, peste 30 cm lungime.
Ferăstraiele mecanice au fost proiectate astfel încât să asigure o
productivitate cât mai mare a muncii, siguranţă în exploatare, consum de
energie cât mai mic, fiabilitate ridicată, ajungându–se azi la utilizarea
unor aparate uşoare (5 – 8 Kg) şi cu putere de 3,0 – 3,5 KW care permit
o bună şi uşoară manevrare.
Alegerea tipului de ferăstrău mecanic (a parametrilor tehnici ai
acestuia) este în legătură directă cu caracteristicile dendrometrice ale
arborilor ce urmează să fie doborâţi, cu structura pe specii a arboretelor
ce se exploatează, cu specificul procesului tehnologic de lucru, cu
configuraţia terenului, cu precizia impusă la doborâre şi secţionare etc.
În ultimii ani s-au modificat sensibil parametrii tehnici ai ferăstraielor
mecanice în direcţia creşterii calităţii în funcţionare şi creşterea
confortului în timpul lucrului. Perfecţionarea ferăstraielor mecanice a urmărit
câteva obiective prioritare, şi anume:
reducerea masei ferăstrăului prin folosirea unor materiale uşoare
şi redimensionarea elementelor componente, inclusiv a rezervoarelor;
amplasarea adecvată a subansamblelor, astfel încât cen-
69

trul de greutate să-şi păstreze locul indiferent de poziţia ferăstrăului
în timpul lucrului;
reducerea zgomotului produs de ferăstrău prin realizarea unor
forme corespunzătoare pentru camera de ardere şi a unor tobe de
eşapament silenţioase;
reducerea vibraţiilor prin dotarea cu amortizoare corespunzătoare
şi diminuarea maselor aflate în mişcare, astfel încât acceleraţiile
să fie sub 30 m/s 2 (există chiar valori sub 10 m/s 2 pentru unele
ferăstraie);
creşterea productivităţii prin modificarea formei dinţilor lanţului
tăietor şi mărirea turaţiei ceea ce implică o creştere a vitezei lanţului;
dimensionarea ambreiajului centrifugal pentru turaţii de
sarcină mai mari de 3500 rot/min şi puteri de acţionare a lanţului
de până la 5 kW;
sporirea siguranţei prin dotarea cu frână pentru lanţ prin blocarea
acceleraţiei în timpul lucrului, prin dotarea cu gardă de protecţie
la mânere;
realizarea de ferăstraie specifice anumitor operaţii şi dimensiuni
ale arborilor sau numai a unor organe active specializate pentru
doborâre, secţionare sau curăţire a crăcilor.
Pentru a aprecia calitatea unui ferăstrău mecanic se ţine cont de
următorii parametri:
a) Puterea motorului este parametrul de bază de care se ţine cont
având în vedere operaţiile ce urmează a fi executate (doborâre, secţionare,
curăţire de crăci). În legătură directă cu puterea este greutatea şi
capacitatea ferăstrăului. Atât lungimea lamei cât şi masa ferăstrăului
mecanic cresc odată cu puterea instalată a motorului.
b) Puterea litrică reprezintă raportul dintre puterea P (kW) şi
cilindree (distanţa dintre punctul mort inferior şi punctul mort superior
înmulţită cu aria secţiunii transversale prin cilindru). O valoare mare a
acestui raport reprezintă dimensiuni mici pentru ferăstrău. Deci, cu cât
puterea litrică este mai mică cu atât greutatea ferăstrăului mecanic este
mai mare.
c) Lungimea lamei este o caracteristică care limitează domeniul
de folosinţă a ferăstraielor mecanice. La acelaşi tip de ferestrău se pot
instala mai multe lame cu lungimi şi forme variabile. Prin forţele de
rezistenţă care intervin în timpul procesului de tăiere, lungimea lamei
este condiţionată de puterea instalată a motorului. Deci, la utilizarea
unor lungimi mari ale lamei este necesară o putere mare a motorului.
70

d) Consumul specific de carburant influenţează direct asupra
volumului rezervorului şi a timpului efectiv de lucru între două alimentări
succesive. Evident că un consum mic duce la costuri mai mici
ale lucrării în general dar are efect şi asupra volumului rezervorului,
adică asupra greutăţii şi deci implicit asupra comodităţii în lucru sau la
mărirea duratei de exploatare a maşinii între două umpleri (în cazul
aceluiaşi volum de rezervor).
e) Capacitatea rezervorului depinde de consumul de carburant şi
de durata de funcţionare a ferestrăului mecanic pentru a se putea efectua
operaţia propusă. Acest parametru are influenţă asupra maşinii mai ales
când rezervorul este plin. De asemenea, consumul de ulei este variabil,
la doborâre, de exemplu, fiind necesară o ungere suplimentară.
f) Greutatea ferăstrăului este un criteriu de bază urmărindu-se
continua scădere a greutăţii la aceeaşi putere şi capacitate a ferestrăului
mecanic.
g) Zgomotul şi vibraţiile au efect direct asupra aptitudinii pentru
muncă şi asupra stării de sănătate şi de oboseală a muncitorului. Ambele
îşi au originea în procesele mecanice şi aerodinamice ce apar în timpul
funcţionării ferăstrăului. În general ele sunt cauzate de efectele
aerodinamice ale gazelor la admisie şi evacuare dar şi de frecările ce
apar între diferitele piese metalice sau din cauza unor dezechilibre
apărute din cauza uzurii sau din cauza neutilizării conform indicaţiilor
tehnice.
Din cercetările efectuate pe plan mondial s-a constatat că amortizarea
completă a vibraţiilor se poate realiza numai dacă masa vibratorie
reprezintă mai puţin de 1/3 din masa totală a ferăstrăului, deziderat încă
nesoluţionat constructiv.
Totuşi, se aplică unele soluţii pentru micşorarea masei vibratorii
prin separarea anumitor repere ale ferăstrăului mecanic şi prin îmbunătăţirea
sistemelor de amortizare.
Fixarea mânerelor se realizează, în cele mai multe cazuri, de carterul
motorului. Amplasarea motorului pe verticală (perpendicular pe
direcţia de mişcare a lanţului) oferă posibilitatea prinderii mânerelor în
zone cu amplitudinea cea mai mică a vibraţiilor.
h) Conţinutul de monoxid de carbon al gazelor arse poate deveni
nociv atunci când depăşeşte 5%.
Caracteristicile tehnice ale unor ferăstraie mecanice utilizate în
exploatările forestiere sunt prezentate în tabelul 9.1.
71

Tipul
ferăstrăului
Tabelul 9.1
Caracteristici tehnice ale unor ferăstraie mecanice
putere (kW)
capacitate cilindrică (cm 3 )
masa ferăstrăului (kg)
turaţia motorului (rot/min)
lungimea aparatului de tăiere
(mm)
viteza de tăiere a lanţului (m/s)
consum specific (g·kW -1 ·h -1 )
nivelul de zgomot (dB)
acceleraţia vibraţiilor (m·s -2 )
capacitatea rezervorului de
benzină (l)
capacitatea rezervorului de ulei
(l)
Husqvarna
45
2,20 40 5,40 9000 400 17 480 100 4,2 0,5 0,25 Suedia
Husqvarna
242xP
2,40 42 5,50 9900 460 19 500 99,5 3,6 0,5 0,27 Suedia
Husqvarna
254xP
2,90 54 5,60 9300 510 17 520 100 3,0 0,6 0,3 Suedia
Husqvarna
262xP
3,40 62 5,80 9600 510 18 550 100 3,3 0,6 0,3 Suedia
Husqvarna
272xP
3,70 72 7,30 9300 510 20 540 100 3,6 0,75 0,5 Suedia
Husqvarna
394xP
5,20 94 7,90 12500 880 20 550 102 6,5 0,9 0,5 Suedia
Stihl
015AV
1,40 32 4,90 8500 300 20 550 105 14.0 0,33 0,18 Germania
Stihl
028AV
2,15 43 6,40 8500 380 20 490 97 9.0 0,53 0,3 Germania
Stihl
3,80
045AVSQE
81 9,50 7500 450 17 550 106 3,8 0,82 0,36 Germania
Jonsereds
451N
1,90 44 7,00 8000 170 20 540 101 6,0 0,7 0,3 Suedia
Jonsereds
70E
3,60 69 8,20 8000 560 20 560 102 5,4 0,95 0,33 Suedia
Homelite
550
4,00 84 9,50 11000 500 18 520 103 3,8 0,92 0,5 S.U.A.
Ural
2MP5
3,70 109 11,60 6200 460 15 640 99 4,7 1,6 0,25 C.S.I.
Drujba
4
2,70 94 13,70 3400 440 8 650 107 - 1.5 0.15 C.S.I.
Retezat
FM755
3,42 77 10,50 7500 420 16 644 116 70 0.88 0.38 România
Retezat
FM50
2,90 50 7,50 7000 330 18 330 104 68 - - România
Retezat
FM80
3,42 80 8,00 8000 550 18 447 98 66 - - România
după Ionescu M., 2001
72
ţara producătoare

9.2.2. Aspecte generale ale funcţionării motoarelor cu ardere
internă, cu aprindere prin scânteie
Motorul cu ardere internă este o maşină care transformă energia
chimică (înmagazinată în combustibil) în energie calorică şi apoi, prin
intermediul arborelui cotit, în energie mecanică.
Există două tipuri de motoare termice:
motoare cu electroaprindere, la care aprinderea este comandată
din exterior la un anumit moment dat;
motoare cu aprindere prin compresie (Diesel), la care aprinderea
se realizează datorită încălzirii aerului comprimat în cilindru;
carburantul injectat în aerul încălzit la 400÷700°C se
autoaprinde.
După numărul de timpi ai ciclului de funcţionare, motoarele cu
ardere internă pot fi:
motoare în doi timpi (un ciclu se realizează la două curse ale
pistonului);
motoare în patru timpi (un ciclu se realizează la patru curse ale
pistonului).
Funcţionarea motorului în doi timpi se bazează, cel mai frecvent,
pe principiul baleiajului în contracurent.
De obicei, cilindrul are două canale de baleiaj, câte unul de fiecare
parte a ferestrei de evacuare, amplasate în peretele cilindrului, cu
intrarea şi ieşirea în cămaşa acestuia. După trecerea de punctul mort
inferior, pistonul se deplasează în sus în cilindru. Datorită depresiunii
create, în momentul deschiderii ferestrei de admisie în carter pătrunde
amestec carburant din carburator (figura 9.26a).
Nu cu mult timp înainte de ajungerea pistonului în punctul mort
superior, prin scânteia produsă între electrozii bujiei se aprinde
amestecul carburant din camera de ardere (figura 9.26b). Presiunea
creată duce la deplasarea pistonului în jos în cilindru (figura 9.26c) şi
deschiderea ferestrei de evacuare prin care ies gazele arse. În acelaşi
timp, în carter se produce o compresie a amestecului carburant proaspăt
până când se deschide fereastra de baleiaj şi amestecul carburant
pătrunde deasupra cilindrului.
Când pistonul trece de punctul mort inferior şi începe să se
deplaseze în sus în cilindru (figura 9.26d), ferestrele de baleiaj şi de
evacuare se închid şi începe compresia amestecului carburant de
deasupra pistonului, după care ciclul se reia.
73

Notaţiile din figura 9.26 au următoarea semnificaţie: PMS –
punctul mort superior, PMI -punctul mort inferior, C -cursa pistonului, D
-alezaj, 1 –cilindru, 2 –carter, 3 –piston, 4 –bielă, 5 –arbore cotit, 6 –
bujie, 7 –fereastră de admisie şi 8 –fereastră de evacuare.
a) b)
c) d)
Figura 9.26. Etape de funcţionare a motorului în doi timpi
(după Anonymous, 2000 a)
74

Raportul de compresie (E) este dat de relaţia :
V + Vc
E
V
= , (9.7)
în care V reprezintă cilindreea, iar Vc este volumul util al camerei de
ardere (spaţiul dintre piston la PMS, chiulasă şi pereţii cilindrului, în
cm 3 ).
Timpul de deplasare a pistonului dintr-un punct mort în altul
corespunde unei rotaţii a arborelui cotit cu 180°.
Cursa utilă a pistonului se realizează atunci când acesta se
deplasează de la PMS la PMI (la două curse ale pistonului se realizează
o cursă utilă).
Dintre avantajele motoarelor în doi timpi se pot enumera următoarele
(după Gheorghe şi Viclea, 1965):
sunt mai simple constructiv;
au greutate mai mică;
la fiecare două curse, au o cursă utilă (putere cu 50% mai mare);
ungerea se face cu amestec de ulei în benzină, deci sistemul de
ungere este simplificat;
Dezavantajele motoarelor în doi timpi sunt:
evacuarea incompletă a gazelor din cilindru;
răcirea deficitară, consecinţă a unui număr dublu de explozii.
În prezent, toate firmele producătoare de ferăstraie mecanice din
lume folosesc motoare în doi timpi cu aprindere prin scânteie. Capacitatea
cilindrică a motorului este cuprinsă între 25 cm 3 şi 120 cm 3 (cu
cât este mai mică, cu atât consumul specific de carburant este mai
redus).
9.2.3 Ansamble şi subansamble ale ferăstraielor mecanice
Ferăstrăul mecanic este alcătuit din: motor de acţionare,
transmisie, aparat de tăiere, sisteme de protecţie şi anexe.
Motorul ferăstrăului mecanic este în doi timpi, cu un cilindru
aşezat orizontal, înclinat sau vertical, cu ardere internă şi aprindere prin
scânteie şi este alcătuit (figura 9.27) din:
mecanismul bielă-manivelă (chiulasă, bloc motor, carter, piston,
ambielaj, volant);
sistemele motorului;
anexe.
c
75

Figura 9.27. Secţiune prin corpul ferăstrăului mecanic
(Anonymous, 2000 a)
Mecanismul bielă-manivelă
Chiulasa, detaşabilă sau nu, este realizată din aliaj de aluminiu.
Prezintă aripioare de răcire şi orificii pentru prezoanele de fixare şi
pentru montarea bujiei. Chiulasa delimitează şi dă forma camerei de
ardere.
Blocul motor (figura 9.28) este din aliaje de aluminiu şi siliciu şi
delimitează cilindrul, care este realizat fie prin bucşare (se introduce în
blocul motor o bucşă din fontă), fie prin durificarea suprafeţei prin
cromare, îmbogăţire cu siliciu sau prin aplicarea unui strat subţire de
nichel. În blocul motor sunt practicate ferestrele de admisie şi de
evacuare a amestecului carburant. Mărirea suprafeţei de răcire se
realizează cu aripi de răcire orientate perpendicular pe axa longitudinală
a motorului.
1 - chiulasă
2 – aripi de răcire
3 – bloc motor
4 – fereastră de admisie
5 – fereastră de evacuare
Figura 9.28. Blocul motor al unui ferăstrău mecanic (secţiune)
Carterul este elementul de susţinere de care se fixează majoritatea
componentelor ferăstrăului. Este confecţionat din aluminiu şi se
76

fixează de blocul motor cu şuruburi, iar pentru etanşare se utilizează o
garnitură adecvată.
În carter se montează arborele cotit care se sprijină axial în lagăre
cu rulmenţi. Carterul îndeplineşte şi funcţia de pompă de baleiaj a
motorului în doi timpi.
Pistonul (notat cu 3 în figura 9.26) este partea mobilă a cărui
faţă superioară este supusă temperaturilor foarte mari din camera de
ardere (1000°C), presiunii şi forţelor de inerţie. Din aceste motive, se
folosesc aliaje speciale tratate termic. Etanşarea se face cu unul sau doi
segmenţi din fontă cromaţi.
Pistonul cu doi segmenţi este mai puţin pretenţios în ceea ce
priveşte întreţinerea, calitatea combustibilului şi a uleiului şi asigură o
etanşeizare mai bună. În schimb, avantajele pistonului cu un singur
segment sunt: pierderi mai mici prin fricţiune, greutate mai mică, rezistenţă
la turaţie mare şi un nivel de vibraţie mai redus.
Ambielajul este alcătuit din bielă şi arbore cotit (figura 9.29).
Biela (figura 9.30) are o mişcare de translaţie combinată cu cea
de rotaţie a arborelui cotit. Este cuplată cu pistonul printr-un bolţ. Capul
inferior al bielei (de regulă, unitar) se instalează direct pe manetonul
arborelui cotit sau prin intermediul unui lagăr (rulment cu ace).
a) b)
Figura 9.29. Ambielaj (a – dezasamblat, b – asamblat)
Arborele cotit (vilbrochen) se sprijină în carter prin intermediul
rulmenţilor cu bile. Pe arbore se montează volantul cu sistemul de
aprindere şi demaror, partea conducătoare a ambreiajului, contragreutăţile
şi sistemul de ungere.
Figura 9.30. Biela (secţiune)
77

Figura 9.31 Arbore cotit (secţiune)
1 - filet
2, 5 - semiaxe
3 - maneton aneton
4 - manivelă
6 - fus palier
7 - contragreutăţi
Arborele cotit (figura 9.31) poate fi monolit, caz în care se numeşte
universal sau forjat dintr-o bucată, sau poate fi confecţionat din
două, trei fracţiuni (figura (figura 9.29) sau dintr-un complet demontabil (mai
mult de trei fracţiuni).
Volantul are rol de a scoate elementele mobile din punctele
moarte. Este, în acelaşi timp, şi rotorul sistemului de aprindere, ventilator
şi parte a sistemului de pornire.
Ungerea mecanismului bielă-manivelă se realizează prin uleiul
introdus în benzină (2÷5%). Prea mult ulei în amestec duce la formarea
gudroanelor, răcire defectuoasă şi uzură, iar prea puţin ulei poate duce la
griparea motorului.
De exemplu, firmele Stihl şi Husqvarna folosesc uleiuri speciale
şi recomandă un raport ulei / benzină de 50g/l.
Sistemele motorului sunt reprezentate prin sistemul de alimentare,
sistemul de răcire şi sistemul de aprindere.
Sistemul de alimentare este alcătuit din rezervorul de benzină,
carburator şi conducte de legătură.
Ca regulă generală, capacitatea rezervorului de combustibil trebuie
să asigure o autonomie de lucru de o oră. Rezervorul are o capacitate
de aproximativ 0,5 l. Din rezervor, benzina este absorbită printr-un
sorb şi trece printr-un filtru spre carburator.
Carburatorul (figura 9.32) realizează amestecul benzină - aer,
fiind alcătuit din carburatorul propriu-zis şi o pompă de benzină. Funcţionarea
pompei este corelată cu ciclul de funcţionare al motorului.
Funcţionarea carburatorului se realizează prin impulsurile create
de circulaţia alternativă a pistonului. Trecerea pistonului spre PMS
determină, în carterul motorului, o depresiune care se transmite până la
carburator.
78

1 – bloc de dozare
2 – bloc de amestec
3 – bloc de pompare
Figura 9.32. Secţiune prin carburatorul ferăstrăului mecanic
(Anonymous, 2000 a)
Datorită acestei depresiuni se produc următoarele fenomene:
absorbţia aerului necesar amestecului carburant,
revărsarea combustibilului prin jicloare în camera de amestec;
aspirarea combustibilului în camera pompei de combustibil şi
deschiderea valvei de aspiraţie.
Curentul de aer are o viteză mare şi determină pulverizarea şi
vaporizarea parţială a combustibilului. Amestecul astfel format este
dirijat prin cavitatea carterului spre cilindru.
Majoritatea ferăstraielor mecanice sunt echipate cu astfel de
carburatoare, acţionate de presiunea din carterul motorului. Primele modele
de carburatoare au fost de tip Tillotson. Ulterior, au apărut şi altele,
precum Walbro, Zama, KMP-100U.
Motorul poate funcţiona la mers în gol, în sarcină sau în sarcină
parţială. Carburatorul este prevăzut cu o clapetă de aer şi mai multe
jicloare care, deschise în diferite combinaţii, asigură cele trei moduri de
funcţionare.
Pe durata procesului de lucru, o parte fină a rumeguşului se
depune pe filtrul amplasat la intrarea canalului de aer. Firmele
constructoare de ferăstraie mecanice perfecţionează continuu procedeele
de filtrare a aerului; cele mai uzuale sisteme de filtre sunt de tip
„tabacheră”, prevăzute cu două suprafeţe de filtrare. Filtrele pot fi din
pâslă sau din materiale plastice.
La unele ferăstraie (de exemplu, cele produse de firma
Husqvarna), aerul necesar formării amestecului carburant este dirijat
spre carburator cu ajutorul unui ventilator.
79

Sistemul de aprindere are rolul de a produce scânteia necesară în
momentul în care pistonul se apropie de PMS. Pentru ferăstraiele
mecanice s-a utilizat sistemul de aprindere pe bază de magnetou
(producerea tensiunii electrice are la bază legea inducţiei
electromagnetice), fiind format din inductor (una sau două perechi de
poli magnetici montaţi pe volant), bobină de inducţie, condensator şi
ruptor. Tensiunea necesară producerii scânteii (12÷15 kV) se obţine prin
întreruperea circuitului primar (prin intermediul contactelor mecanice
ale ruptorului, deschise de camă) şi schimbarea sensului câmpului
magnetic prin bobină.
La ferăstraiele mecanice de producţie mai recentă se utilizează
sisteme electronice de aprindere (cu tranzistori sau tiristori) cu ajutorul
cărora se obţine comutaţia statică pentru apariţia scânteii la bujie.
Un asemenea sistem este compus din: bobină, tiristor sau
tranzistor de putere (element de comutaţie), diode semiconductoare,
rezistoare şi inductor. Aprinderea electronică prezintă multiple avantaje:
fiabilitate ridicată,
atingerea unei tensiuni optime în secundarul bobinei de inducţie,
durată mai mare a scânteii create între electrozii bujiei, ceea ce
asigură o ardere mai bună a amestecului carburant (reducerea cu
până la 10% a consumului specific de combustibil),
posibilitatea funcţionării sistemului în orice condiţii de mediu.
Pornirea motorului se realizează cu ajutorul unui demaror
manual alcătuit din: cordon de acţionare cu rolă, arc de revenire şi sistem
de antrenare a roţii volante. Pornirea efectivă presupune tragerea cu
putere a cordonului demarorului care, la rândul său, printr-un sistem cu
clicheţi, acţionează volantul. Prin acţionarea cordonului trebuie învinse
forţele de compresie din cilindru, frecările dintre piston şi cilindru, cele
din lagărele arborelui cotit şi rezistenţa opusă de arcul de revenire. Este
necesară, deci, o forţă de acţionare cuprinsă între 100 N şi 300 Ν.
Sistemul de răcire cuprinde o suflantă montată pe partea exterioară
a volantului (un ventilator care dirijează aerul spre cilindru şi
chiulasă).
Transmisia ferăstrăului mecanic
Forţele cuplului motor se transmit de la vilbrochen lanţului tăietor
prin intermediul ambreiajului. Lanţul este acţionat de un pinion
montat pe discul condus al ambreiajului care este montat pe arbore prin
aşa numita „colivie cu ace”. Componentele ambreiajului sunt caseta
cilindrică sau carcasa, montată prin intermediul unui rulment pe
80

semiaxă, şi partea conducătoare, fixată rigid pe arborele cotit şi formată
dintr-un sistem de saboţi (figura 9.33).
1 - casetă
2 - sabot
3 - arc
4 - arbore butuc
Figura 9.33. Componentele ambreiajului centrifugal
Saboţii, asamblaţi cu un butuc stelat, se deplasează centrifugal
datorită vitezei mari de rotaţie (acţionează la o turaţie mai mare de 3000
rot/min), înving tensiunea arcurilor care-i menţin apropiaţi şi pun în
mişcare, prin frecare, caseta ambreiajului. Pe carcasă este solidarizat
pinionul de antrenare a lanţului tăietor.
Aparatul de tăiere
Acest sistem este alcătuit din lanţul tăietor, lama cu şină de
ghidare, pinion de antrenare, dispozitivul de întindere a lanţului şi
sistemul de ungere.
Lanţul tăietor, componentă de bază a aparatului de tăiere, a fost
tratat pe larg anterior (vezi subcapitolul 9.1.3.). Acesta este pus în
mişcare de o roată stelată, angrenajul realizându-se în modul reprezentat
în figura 9.34. Roata stelată sau pinionul primesc mişcarea de la motor şi
o transmit lanţului tăietor.
Figura 9.34. Angrenarea lanţului tăietor cu două tipuri diferite
de roţi stelate (Anonymous, 2000 c)
Lama de ghidare reprezintă suportul de bază pe care se sprijină şi
se deplasează lanţul (figura 9.35). Lama de ghidare este frecvent con-
81

fecţionată dintr-o singură bucată cu muchii paralele şi profilate, dar
poate fi şi cu extremitatea liberă detaşabilă. Pentru micşorarea uzurii,
capătul liber al lamei este prevăzut cu o rolă de ghidare, cu pinion sau,
cel mai uzual, este durificat cu un aliaj special (stelit).
Figura 9.35. Lame de ghidare: simplă şi cu cap detaşabil
(Anonymous, 2000 c)
Prinderea lamelor de ghidare de carterul motorului se realizează
cu ajutorul şuruburilor şi a capacelor de ambreiaj.
Lamele au grosimi mai mici de 5 mm, ceea ce determină
realizarea unor tăieturi cu lăţimea sub 8 mm.
Lungimea utilă a lamei corespunde distanţei de la vârf până la
ghearele de fixare ale ferăstrăului. Există o multitudine de tipuri
constructive, în funcţie de firma producătoare şi de domeniul de utilizare
a ferăstrăului. În general, lungimea lamei este cuprinsă între 28 şi 150 cm.
Întinderea lanţului se face cu ajutorul unor glisoare, care sunt
acţionate de o roată dinţată care învârte un şurub de deplasare a glisorului
sau cu un sistem de întindere încorporat în lama de construcţie
specială (figura 9.36).
1 – placă laterală
2 - pinion
3 - cremalieră
Figura 9.36. Lamă cu sistem încorporat de întindere a lanţului
(Anonymous, 2000 c)
Ungerea lanţului (figura 9.37) se realizează cu o pompă de ulei
semiautomată sau automată (acţionată de ambielaj). În procesul de tăiere
se realizează o ungere semifluidă prin care se micşorează forţele de
frecare. La ferăstraiele moderne, ungerea se realizează printr-un sistem
de orificii care fac legătura între elementele în mişcare şi în care uleiul
se deplasează sub acţiunea forţei centrifuge ce se dezvoltă la mişcarea
lanţului tăietor.
Frecarea uscată apare la pornire, atunci când ferăstrăul este
accelerat, după primele acţionări ale cordonului demarorului. La sis-
82

temele de ungere actuale, pompa de ulei funcţionează continuu, atât la
mersul în gol, cât şi la mers în sarcină.
În condiţii normale de lucru, timpul efectiv de tăiere dintr-o oră
nu depăşeşte 15 minute, de aceea capacitatea rezervorului de ulei este de
aproximativ 0,4 litri, ferăstrăul realimentându-se cu ulei concomitent cu
alimentarea rezervorului de combustibil.
Figura 9.37. Sistemul de ungere a lanţului unui ferăstrău mecanic
(Anonymous, 2000 a)
Frânarea lanţului se realizează printr-un mecanism cu pârghii şi
cu bandă de oţel, care, în momentul reculului se strânge peste discul
condus al ambreiajului. Frâna de lanţ trebuie să oprească deplasarea
acestuia după cel mult 0,15 secunde de la producerea reculului.
În alcătuirea frânei de lanţ sunt cuprinse: banda de oţel, arcul de
frânare, pârghiile oscilante şi scutul de protecţie. Banda începe procesul
de frânare în momentul deplasării scutului de protecţie (figura 9.38).
Figura 9.38. Modul de frânare a lanţului în momentul producerii
reculului
Anexele ferăstrăului mecanic sunt: capotajele (capacul demarorului,
al ambreiajului etc.), mânerele de susţinere, talpa ferăstrăului, toba
de eşapament, gheara de fixare ş.a. Carcasele se montează pe părţile
laterale ale ferăstrăului cu şuruburi. Gheara este prinsă de carcasa din
83

dreapta tot cu şuruburi. Mânerele sunt folosite la manipularea corespunzătoare
a utilajului.
Ferăstrăul este menţinut în procesul de lucru prin intermediul a
două mânere. Mânerul dreapta trebuie să permită protejarea mâinii
operatorului atunci când lanţul iese de pe şina de ghidaj sau când se
rupe. De asemenea, acest mâner trebuie să permită accesul optim la
comenzile pentru accelerarea motorului.
Mânerul stânga este amplasat astfel încât să asigure un confort
maxim în timpul lucrului şi să împiedice alunecarea mâinii operatorului.
Firmele producătoare de ferăstraie mecanice au găsit diverse
soluţii pentru amortizarea vibraţiilor ce se transmit mâinilor operatorului.
Husqvarna foloseşte manşoane de cauciuc şi arcuri spiralate la
mânere, talpa de sprijin şi rezervorul de combustibil. Firma Stihl a
prevăzut constructiv amortizoare la mânere, talpa de sprijin, rezervorul
de combustibil şi carburator.
Gazele arse sunt eliminate în atmosferă prin toba de eşapament, a
cărei formă specială micşorează nivelul zgomotului (sub 100 dB). Toba
de eşapament este astfel amplasată încât să se evite inhalarea gazelor
arse de către muncitor şi să nu poată ajunge în contact direct cu frunzele
uscate (pentru a evita incendierea acestora).
Este de dorit ca în sistemul de alimentare a motorului să fie introdus
un catalizator.
9.3. DOBORÂREA ARBORILOR
Doborârea arborilor este prima operaţie din cadrul procesului
complex de exploatare a lemnului. Această operaţie are o importanţă
deosebită pentru că modul în care se realizează influenţează direct
calitatea materialului lemnos recoltat şi îndeplinirea cerinţelor de ordin
silvicultural şi economic.
Prin doborârea arborilor se înţelege operaţia de desprindere din
legăturile naturale şi răsturnare a arborilor marcaţi (destinaţi valorificării),
asigurându-se, în acest mod, condiţiile pentru efectuarea
operaţiilor ulterioare de transport şi/sau transformare în sortimente de
lemn brut. Doborârea trebuie executată astfel încât să se asigure o cădere
dirijată a arborilor pe direcţii judicios alese (optime), în concordanţă cu
cerinţele de gospodărire a arboretelor şi de deplasare ulterioară a
lemnului.
Practic, prin această operaţie, arborele este adus din poziţia
naturală de creştere, în general verticală, pe suprafaţa solului prin tăierea
84

trunchiului la o anumită înălţime şi răsturnarea acestuia sau prin
dezrădăcinare şi răsturnarea întregului arbore.
Din acest punct de vedere, există mai multe metode de doborâre
a arborilor.
Doborârea în cioată (cu lăsare de cioată), cea mai des aplicată
în practică, se caracterizează prin efectuarea tăieturilor la un nivel
apropiat de sol.
Doborârea în scaun este o metodă aplicată în arboretele de
salcie din luncile inundabile şi presupune executarea tăieturilor la un
nivel situat deasupra nivelului maxim al apelor din inundaţii.
Doborârea prin căzănire (în căldare) se caracterizează printr-un
nivel al tăieturilor corespunzător locului de inserţie a rădăcinilor groase
pe trunchi şi se aplică în cazul defrişărilor sau când se urmăreşte
regenerarea prin drajoni sau lăstari (exemplu: pentru arborete de salcâm
şi, uneori, de tei).
Doborârea prin dezrădăcinare se caracterizează prin ruperea,
tăierea sau smulgerea rădăcinilor ca urmare a împingerii sau tragerii
arborelui cu mijloace mecanice. Se aplică atunci când se fac tăieri de
substituire sau când terenul ocupat de arboret capătă alte destinaţii care
presupun înlăturarea totală a vegetaţiei forestiere.
Doborârea arborilor se face aproape în totalitate cu mijloace
mecanice de tipul ferăstraielor mecanice, a maşinilor multifuncţionale de
doborât şi a unor dispozitive sau echipamente speciale.
Mijloacele tehnice şi metodele de lucru utilizate la doborâre
trebuie să fie adaptate unor situaţii foarte diverse, astfel încât să răspundă
imperativelor de limitare a prejudiciilor aduse arboretului rămas,
de minimizare a deteriorării materialului lemnos ce se obţine, de realizare
a unei productivităţi cât mai mari şi, nu în ultimul rând, de a
asigura un maxim de securitate pentru cei ce execută această operaţie.
De aceea, operaţia propriu-zisă de doborâre este precedată de unele faze
pregătitoare şi urmată de altele, care au drept scop crearea condiţiilor
optime atât din punct de vedere tehnic cât şi silvicultural.
9.3.1. Structura operaţiei de doborâre în cioată a arborilor
Operaţia de doborâre implică parcurgerea succesivă a unor faze,
respectarea acestei ordini asigurând îndeplinirea condiţiilor tehnologice,
silviculturale şi de protecţie a muncii. Aceste faze sunt:
deplasarea la arborele ce urmează a fi doborât,
alegerea direcţiei de doborâre,
pregătirea locului de muncă,
85

îndepărtarea ritidomului şi a lăbărţărilor,
executarea tapei,
executarea tăieturii din partea opusă tapei,
impulsionarea şi orientarea căderii,
retragerea muncitorilor şi căderea arborelui,
netezirea şi cojirea cioatei,
retezarea crestei trunchiului.
a) Deplasarea la arborele ce trebuie doborât necesită un consum
mare de energie din partea muncitorilor datorită condiţiilor terenului neamenajat,
a acţiunii factorilor climatici şi a necesităţii transportării implicite
a mijloacelor cu care se va executa doborârea (ferăstrău mecanic,
topor, pene şi alte anexe din dotare). Pentru a putea parcurge un traseu
optim, în practică se marchează vizibil de la distanţă arborii ce urmează
să se doboare, fie prin cioplaje, fie cu vopsea sau benzi textile viu
colorate (marcolare).
b) Alegerea direcţiei de doborâre prezintă o importanţă
deosebită deoarece influenţează nivelul prejudiciilor la doborâre,
păstrarea calităţii lemnului şi cheltuielile de colectare a materialului
lemnos rezultat.
La alegerea direcţiei de doborâre se va avea în vedere, deci,
protejarea arborilor nemarcaţi şi a seminţişului utilizabil, evitarea aninării
şi a deprecierii arborelui ce se doboară, corelarea cu direcţia şi
sensul de adunat şi asigurarea securităţii operatorului şi a celorlalţi muncitori
din echipă.
Din punct de vedere static, trunchiul arborelui se comportă ca un
stâlp încastrat în pământ care suportă greutatea proprie Qt, cea a coroanei,
Qc, eventuala încărcare datorată zăpezii, Qz, şi presiunea vântului, Pv
(figura 9.39).
Qt, Qc, Qz şi Pv generează un moment de răsturnare (Mr) căruia i
se opune momentul de stabilitate (de rezistenţă), Ms, datorat forţelor de
legătură interne ale fibrelor lemnoase.
Doborârea arborilor se face, în mod obişnuit, prin tăierea la o
anumită înălţime de sol şi răsturnarea datorată dezechilibrului ce apare
între momentul forţelor de răsturnare şi al celor de stabilitate.
În ipotezele simplificatoare că toate forţele acţionează în acelaşi
plan şi că arborele este simetric şi nu se deformează în timpul mişcării,
hotărâtoare este greutatea proprie (Qt + Qc). Răsturnarea se produce
atunci când punctul de aplicaţie al rezultantei acestor forţe (centrul de
greutate) devine excentric faţă de axa suprafeţei de susţinere.
86

Figura 9.39. Forţele care acţionează asupra arborelui
în picioare şi momentele pe care le
generează
Arborii cu o perfectă rectitudine a trunchiului şi simetrie a
coroanei sunt solicitaţi la compresiune centrică (au o mare stabilitate la
răsturnare), pentru doborârea acestora fiind necesare forţe suplimentare.
Cei cu tulpini sau coroane asimetric dezvoltate sunt solicitaţi, la nivelul
tăieturii pentru doborâre, de forţe de compresiune excentrică, care
creează un dezechilibru natural între momentul de răsturnare şi cel de
stabilitate.
În dezvoltarea lor, arborii nu înregistrează creşteri uniforme, ceea
ce determină solicitări diferite în anumite secţiuni de pe trunchi, nu
numai de compresiune ci şi de tracţiune. Din acest punct de vedere,
ţinând cont de mărimea şi de echilibrul forţelor de tensiune (de comprimare
şi de întindere) din interiorul trunchiului la nivelul tăieturii de
doborâre, arborii pot fi tensionaţi sau netensionaţi.
Arborii netensionaţi se recunosc după trunchiul drept şi în
poziţie aproximativ verticală (înclinare de maxim 5°), coroana fără
creşteri preferenţiale exagerate după o anumită direcţie, centrul de
greutate proiectându-se în interiorul viitoarei cioate sau în imediata
apropiere a acesteia.
Arborii tensionaţi prezintă trunchiul strâmb sau aplecat, cu
excentricitate sau ovalitate pronunţate, coroana asimetrică, ceea ce
determină o deplasare apreciabilă a proiecţiei centrului de greutate faţă
de viitoarea cioată. Tot în această categorie se încadrează situaţiile extreme
ale unor arbori cu tulpini concrescute, înfurcite, dublu curbate, cu
87

aza puternic deformată sau cu putregai sau scorburi, precum şi arborii
accidentaţi (rupţi de zăpadă sau de vânt, aninaţi, dezrădăcinaţi etc).
În cazul arborilor tensionaţi, pentru executarea doborârii trebuie
să se determine partea supusă la întindere (care este cea mai periculoasă)
şi să se înceapă tăierea din partea comprimată, până în zona de echilibru,
abia după aceea continuându-se secţionarea din partea trunchiului
supusă la întindere.
Analizând particularităţile stării de echilibru se poate spune că, în
general, arborele are o tendinţă naturală de cădere dacă este secţionat la
bază (direcţia naturală de cădere). Asimetria coroanei, înclinarea
arborelui şi poziţia unor crăci mai groase constituie elemente
fundamentale în observarea direcţiei naturale de cădere.
În funcţie de această direcţie, dar ţinând cont şi de poziţia
arborilor din jurul celui ce urmează a fi doborât, de suprafeţele cu
seminţiş, de microrelief şi de direcţia de colectare, se stabileşte direcţia
tehnică de doborâre, evitându-se, din considerente de protecţie a
muncii, alegerea unor direcţii total opuse tendinţei naturale de cădere a
arborelui.
Căderea arborelui, după efectuarea tăieturii de doborâre, este
comparabilă cu mişcarea unui pendul compus care este însoţită, practic,
şi de fenomene nedorite la impactul cu terenul: reculul, saltul şi
rostogolirea (figura 9.40).
Figura 9.40. Fenomene ce se produc la doborâre
Reculul reprezintă deplasarea arborelui după impactul cu terenul
în direcţie inversă celei de cădere.
88

Saltul, care poate fi ca mărime de ordinul metrilor, se realizează
în direcţia doborârii în momentul atingerii solului şi poate fi însoţit de
rostogolire în sens lateral datorată pantei terenului.
Prin alegerea corectă a direcţiei tehnice de doborâre se poate
atenua saltul şi se înlătură posibilitatea rostogolirii.
Este necesar să se ţină seama şi de configuraţia terenului
evitându-se, prin alegerea direcţiei tehnice de doborâre, denivelările
pronunţate sau alte obstacole care ar putea produce declasarea puternică
a materialului lemnos (figura 9.41).
Arborii vor fi doborâţi astfel încât prin cădere să nu se aşchieze
sau să se rupă. Nu se vor doborî, deci, peste viroage, peste alţi arbori
doborâţi anterior sau peste arborii în picioare, evitându-se astfel şi aninarea
arborilor ce se doboară.
Figura 9.41. Efecte negative ale alegerii unei direcţii de doborâre
necorespunzătoare
Un factor important este direcţia de scos a materialului lemnos
din parchete, condiţionată de drumurile de scos-apropiat existente. Ca
regulă generală, arborii se doboară cu capătul gros orientat în sensul de
colectare a materialului lemnos.
În terenurile înclinate cu pante de peste 10°, arborii de pe
versanţi se recomandă să fie doborâţi cu vârful la deal sau pe curba de
nivel, astfel încât prin cădere să parcurgă o traiectorie cât mai scurtă. În
cazuri excepţionale, pe terenuri cu pante foarte mari, pentru evitarea
accidentelor, unii arbori pot fi doborâţi şi cu vârful la vale.
Alegerea direcţiei de doborâre se va face şi în funcţie de
culoarele existente între arborii în picioare, urmărind să se evite zdrelirea
sau dezrădăcinarea acestora.
c)Pregătirea locului din jurul arborilor este faza premergătoare
doborârii, al cărei scop este crearea condiţiilor corespunzătoare de lucru
89

pentru muncitori (figura 9.42). Neexecutarea acestei faze pune muncitorii
în situaţia de a efectua mişcări forţate sau inutile, în poziţii neergonomice,
care pot duce la accidentare sau la deprecierea materialului
lemnos datorită executării necorespunzătoare a tăieturilor de doborâre.
1 - arbore ce se doboară
2 - zonă degajată
3 - poteci de refugiu
Dt - direcţia tehnică de doborâre
→ direcţia de retragere
Figura 9.42. Pregătirea locului din jurul arborelui ce urmează să fie
doborât
Această fază presupune înlăturarea obstacolelor pe o rază de
aproximativ 1 m în jurul arborelui: seminţişul sau nuielişul (cu toporul
sau cu curăţătorul mecanic de nuieliş), crengile, pietrele etc. Dacă este
cazul, se taie şi crăcile de pe trunchi pe o înălţime de circa 2 m. Iarna, se
mai execută şi curăţirea sau bătătorirea zăpezii atunci când aceasta are o
înălţime care poate să împiedice activitatea muncitorilor doborâtori.
Toamna, dacă este cazul, se îndepărtează stratul gros de frunze
din jurul arborelui.
Normele de protecţie a muncii prevăd, tot în această fază,
amenajarea unor poteci de refugiu, cu o lungime de 5 m ÷ 10 m, pe care
muncitorii fasonatori urmează să se retragă în momentul căderii
arborelui. Acestea se execută în direcţie opusă sensului de doborâre şi
înclinate, de obicei, sub un unghi de 45° faţă de această direcţie.
Evident, şi acestea se curăţă de crăci, seminţiş, bolovani, iar iarna, de
zăpadă.
d) Îndepărtarea ritidomului şi a lăbărţărilor
Ritidomul gros şi dur al arborilor bătrâni, din zona de tăiere, se
înlătură cu toporul în scopul de a proteja lanţul tăietor al ferăstrăului
mecanic.
Înlăturarea lăbărţărilor de la baza trunchiului (figura 9.43) se
execută pentru:
reducerea secţiunii trunchiului şi obţinerea unei forme aproximativ
cilindrice care să uşureze doborârea;
90

educerea pierderilor de lemn cauzate de lăsarea de cioate înalte,
lăbărţările împiedicând tăierea arborelui cât mai aproape de sol;
realizarea unor tăieri de doborâre mai uşoare pentru că se
elimină, astfel, cea mai mare parte a fibrelor înclinate;
asigurarea păstrării direcţiei de doborâre alese, care nu mai este
influenţată de prezenţa lăbărţărilor.
Înlăturarea lăbărţărilor nu trebuie considerată ca o operaţie
sistematică, ci se apreciază de la caz la caz în funcţie de grosimea
arborelui şi de particularităţile operaţiei de doborâre.
Astfel, dacă pentru arborii cu diametrul mic această operaţie este
facultativă, ea este chiar neindicată în cazul arborilor cu putregai sau cu
scorburi (la care tocmai în aceste lăbărţări se găseşte lemnul sănătos
care-l menţine în picioare) deoarece arborele slăbit la bază ar putea
cădea într-o direcţie neprevăzută.
În cazul arboretelor de crâng şi la arborii situaţi pe terenuri cu
pante mari, unde lăbărţările se produc în partea din aval, înlăturarea lor
nu este necesară.
De asemenea, trebuie să se ţină cont şi de direcţia tehnică de
doborâre aleasă.
Figura 9.43. Înlăturarea lăbărţărilor de la baza trunchiului arborelui
Atunci când arborele este puternic înclinat, iar direcţia tehnică de
doborâre este tocmai cea naturală, sunt menţinute lăbărţările din partea
opusă direcţiei de doborâre pentru a susţine arborele până în momentul
realizării tăieturii de doborâre (figura 9.44a).
Din acelaşi motiv, se pot păstra 1÷2 lăbărţări în partea opusă
direcţiei naturale de cădere a arborilor, atunci când s-a ales o direcţie
tehnică de doborâre diferită de cea naturală (figura 9.44b).
91

Dt - direcţia tehnică de
doborâre
Dn - direcţia naturală de
cădere
Figura 9.44. Tăierea selectivă a lăbărţărilor în situaţii deosebite
(după Meuthiere et al., 1993)
În toate cazurile, lăbărţările de la baza arborilor se înlătură cu
ajutorul ferăstrăului mecanic prin executarea a două tăieturi la 90°: una
verticală urmată de una orizontală care nu trebuie să depăşească nivelul
celei verticale. Această operaţie se începe cu lăbărţarea din zona cea mai
ridicată a terenului din jurul arborelui, pentru care tăietura orizontală (ce
constituie reper pentru celelalte lăbărţări) trebuie să se realizeze cât mai
aproape de sol. Se continuă, în sens orar, cu celelalte lăbărţări.
e)Executarea tapei
Doborârea arborelui se realizează în două etape prin efectuarea
unor tăieturi la un nivel cât mai apropiat de sol (în cazul cel mai frecvent
al doborârii în cioată):
executarea tapei sau a tăieturilor de direcţionare a doborârii
arborelui,
executarea tăieturii din partea opusă, care provoacă efectiv
căderea acestuia.
Executarea tapei este faza de lucru cea mai importantă din cadrul
operaţiei de doborâre a arborelui.
Tapa este spaţiul ce se formează la baza trunchiului arborelui
prin extragerea unui calup de lemn din partea corespunzătoare sensului
de cădere dorit, în scopul creării unui moment de răsturnare favorabil
doborârii prin modificarea formei secţiunii trunchiului în zona de tăiere
şi deplasarea centrului de greutate al arborelui în direcţia de cădere stabilită
(figura 9.45).
În scopul reducerii pierderilor tehnologice (material lemnos
rămas în cioată), tapa se execută cât mai aproape de sol, în general la o
înălţime egală cu 1/3 din diametrul arborelui, dar nu mai mare de 10 cm.
Pentru arborii situaţi în pantă, nivelul unde se realizează tapa se
determină faţă de nivelul solului în partea din amonte a arborelui ce se
doboară.
92

a) efectul executării b) efectul doborârii
tapei fără tapă
Figura 9.45. Efectul executării tapei
h - înălţimea arborelui
hg - înălţimea centrului
de greutate
G - rezultanta forţelor
de greutate
G = Qt + Qc
Uneltele de lucru folosite la execuţia tapei sunt ferăstrăul
mecanic şi toporul, iar modul de lucru diferă în funcţie de forma şi
dimensiunile tapei, acestea fiind, la rândul lor, determinate de forma
arborelui şi diametrul secţiunii de doborâre după înlăturarea lăbărţărilor,
de stările de tensiune din interiorul trunchiului, de pantă şi microrelief,
de specie, de anotimp etc. Stabilirea formei tapei trebuie să ţină cont de
necesitatea realizării acesteia cu eforturi minime şi cu un consum de
lemn cât mai mic.
Arborii netensionaţi, cu diametrul secţiunii la nivelul doborârii
sub 15 cm, se doboară fără tapă. Pentru restul arborilor, în funcţie de
condiţiile specifice de creştere ale fiecăruia, se pot executa următoarele
tipuri de tape, în ordinea frecvenţei de aplicare în practică:
- tapa pană sau clasică (figura 9.46a), aplicabilă în toate cazurile
de doborâre, rezultă prin efectuarea a două tăieturi, una orizontală pe o
adâncime de 1/5 ÷1/3 din diametrul secţiunii şi a doua înclinată sub un
unghi de 25°÷30°, începând de la maxim 10 cm deasupra celei orizontale;
linia de întâlnire a celor două tăieturi trebuie să fie perpendiculară
pe direcţia de cădere a arborelui;
93

- tapa inversă (tapa clasică răsturnată) se caracterizează printr-o
tăietură orizontală şi o tăietură oblică executată sub cea orizontală, în
cioată, cu scopul de a reduce pierderile de lemn din baza trunchiului; se
recomandă pentru arborii tensionaţi aflaţi pe terenuri în pantă atunci
când aceştia se doboară în aval (figura 9.46b);
- tapa simplă (crestătură), obţinută printr-o singură tăietură cu
adâncimea egală cel mult cu lăţimea lamei ferăstrăului, orizontală sau
puţin înclinată spre interior (figura 9.46c); se aplică arborilor cu
diametrul secţiunii de tăiere sub 20 cm;
- tapa dreaptă sau calup (figura 9.46d), obţinută prin executarea a
două tăieturi orizontale şi paralele la distanţă de 4 cm÷6 cm una faţă de
alta, urmată de scoaterea calupului cu ajutorul toporului; se poate aplica,
în primul rând, la arborii cu diametrul secţiunii de doborâre de până la
30 cm, dar, mai rar, şi arborilor groşi aflaţi pe terenuri cu pantă
pronunţată;
- tapa în trepte, recomandată pentru arborii foarte groşi (cu
diametre de bază mai mari de 100 cm) în scopul reducerii pierderilor de
lemn de la baza tulpinii, este executată prin trei tăieturi paralele şi extragerea
succesivă a celor două calupuri suprapuse cu o grosime totală
de 6 cm÷8 cm (figura 9.46e);
- tapa dublă (figura 9.46f), realizată prin două tăieturi oblice
simetrice (una de sus în jos şi alta de jos în sus) care formează un unghi
de 30°÷45° între ele; este recomandată în cazul arborilor foarte groşi
aflaţi pe terenuri în pantă, doborâţi spre aval.
Figura 9.46. Tipuri de tape
94

Pentru anumite specii predispuse la smulgerea fibrelor (mai ales
pentru arborii groşi de răşinoase) este necesar să se efectueze două mici
tăieturi laterale în prelungirea tăieturii orizontale a tapei, cu o adâncime
de 4 cm ÷5 cm (în nici un caz mai mult decât lăţimea lamei ferăstrăului)
şi cu o lungime de 3 cm÷15 cm, în funcţie de diametrul arborelui (figura
9.47). Această operaţie se numeşte tăiere în alburn şi este necesară
pentru evitarea smulgerilor de lemn de la baza trunchiului în momentul
doborârii.
Figura 9.47. Tăierea în alburn
f) Executarea tăieturii din partea opusă tapei
Tăietura de doborâre sau tăietura din partea opusă tapei are rolul
de a produce desprinderea trunchiului de cioată, dezechilibrarea şi
căderea arborelui. Aceasta se realizează cu ferăstrăul mecanic; nu este
concurentă şi nici la acelaşi nivel cu tapa.
Tăietura din partea opusă tapei se face orizontal, la nivelul
marginii superioare a tapei înclinate sau la nivelul de sus, în cazul tapei
paralele. Se interzice executarea acestei tăieturi deasupra părţii
superioare a tapei pentru că este posibilă astfel continuarea tăierii peste
muchia tapei, ceea ce poate duce la surprinderea fasonatorului mecanic
de arborele în cădere.
Această diferenţă de nivel duce la formarea unui prag faţă de
partea inferioară a tapei, care are rolul de a împiedica producerea
reculului prin alunecarea trunchiului pe cioată în momentul căderii.
Înălţimea pragului variază, în funcţie de specie şi de diametrul arborelui,
între 2 cm şi 5 cm. Practic, aceasta se calculează ca fiind 1/20 din
diametrul secţiunii de tăiere la arborii din specii cu lemn dur şi 1/10 din
acelaşi diametru pentru speciile cu lemn moale, dar fără a depăşi limita
superioară a intervalului menţionat anterior.
Executarea tăieturii de doborâre la un nivel necorespunzător în
raport cu tapa poate duce fie la crăparea trunchiului, rezistenţa la crăpare
fiind mult mai mică decât cea la încovoiere, fie la prinderea lamei
95

ferăstrăului mecanic în tăietură sau, mai grav, căderea arborelui în partea
opusă direcţiei tehnice de doborâre alese (figura 9.48).
tăietură de doborâre efectul realizării efectul unei tăieturi
corect executată unui prag mai mare de doborâre realizate
decât cel admis sub nivelul tapei
Figura 9.48. Modalităţi de executare a tăieturii din partea
opusă (a – corectă, b şi c – incorecte)
Toate aceste situaţii sunt foarte periculoase din punct de vedere
al protecţiei muncii şi trebuie obligatoriu evitate.
Etapele realizării tapei şi a tăieturii din partea opusă sunt redate
în figura 9.49.
Tăietura din partea opusă tapei nu se execută până în dreptul
liniei de fund a tapei, ci rămâne între acestea o porţiune netăiată care
funcţionează ca o articulaţie. Aceasta se numeşte zonă de frânare (zonă
de siguranţă sau şarnieră) şi are rolul de a orienta arborele în cădere pe
direcţia tehnică, de a preveni răsucirea trunchiului pe cioată şi de a frâna
arborele în primele momente ale doborârii, permiţând retragerea în
siguranţă a muncitorilor.
Dimensiunile şi forma zonei de frânare depind de specie, de
direcţia fibrelor lemnoase în zona de tăiere şi de direcţia tehnică de
doborâre în raport cu direcţia naturală de cădere a arborelui.
Dacă fibrele lemnoase sunt orientate vertical, condiţiile de tăiere
sunt considerate bune, iar zona de frânare poate avea dimensiunile
minime admise. În caz contrar, atunci când fibrele sunt înclinate sau
încâlcite, ea trebuie lărgită. Lăţimea zonei de frânare determină
rezistenţa acesteia şi este cuprinsă între 1/10 şi 1/5 din diametrul
arborelui la nivelul tăieturii de doborâre, în cazul şarnierei simetrice şi
1/25 din acelaşi diametru la capătul mai îngust al şarnierei (dar nu mai
puţin de 1 cm), în cazul când aceasta este asimetrică.
Zona de frânare simetrică (dreptunghiulară) este indicată pentru
arborii echilibraţi, orientând căderea pe direcţie perpendiculară lungimii
acesteia (figura 9.50a).
96

a) b)
Figura 9.49. Succesiunea etapelor de realizare a tapei (a) şi a
tăieturii din partea opusă (b)
O zonă de frânare asimetrică (trapezoidală) va orienta arborele în
cădere către partea mai groasă a şarnierei şi este recomandată atunci
când s-a ales altă direcţie tehnică de doborâre decât cea a căderii naturale
(figura 9.50b, după Rotaru, 1974).
a) b)
1 - tapa
2 - şarniera (zona de frânare)
3 - tăietura din partea opusă
tapei
Dt - direcţia tehnică de
doborâre
Dn - direcţia naturală de
cădere
Figura 9.50. Forme de zone de frânare (a – simetrică, b – asimetrică)
97

Schimbarea direcţiei de cădere este provocată, în acest caz, de
existenţa în zona de frânare a mai multor fibre care se opun ruperii şi
care “trag” arborele în direcţia dorită.
Concluzionând, elementele dimensionale caracteristice doborârii
în cioată, general valabile, sunt cele prezentate în figura 9.51 şi în tabelul
9.2, notaţiile fiind următoarele: hc - înălţimea cioatei, dc - diametrul
cioatei, at - adâncimea tapei, αt - unghiul tapei, htp - înălţimea tapei pană,
htc - înălţimea tapei calup, htt - înălţimea tapei în trepte, hp - înălţimea
pragului, lf - lăţimea zonei de frânare.
Figura 9.51. Elemente caracteristice ale doborârii în cioată
Tabelul 9.2
Valorile parametrilor specifici doborârii în cioată
Parametru hc at htp αt htc htt hp lf
Mărime
1
3 ⋅ d c
⎛ 1 1⎞
⎛ 1 1⎞
⎛ 1 1 ⎞
⎜ ÷ ⎟ ⋅ dc ⎜ ÷ ⎟ ⋅ dc o o
⎝ 5 3⎠
⎝ 8 5⎠
25 ÷ 45 4cm ÷ 6cm6cm
÷ 8cm
⎜ ÷ ⎟ ⋅ dc ⎝ 20 10⎠
Restricţii ≤10cm ≤10cm ≤5cm
⎛ 1 1⎞
⎜ ÷ ⎟ ⋅ dc ⎝ 10 5⎠
minim 1
25 d c
la capătul
îngust, dar
≥1cm
Fiecare caz concret, din diversitatea celor ce apar în teren, impune
o dimensionare specifică în funcţie de condiţiile de lucru, astfel încât
doborârea să se facă în deplină siguranţă.
98

Doborârea cu ajutorul ferăstrăului mecanic se realizează prin utilizarea
subansamblului de tăiere în consolă al acestuia. Este posibilă
aplicarea a trei procedee de lucru (figura 9.52), în funcţie de partea cu
care se execută tăierea:
procedeul de tăiere “cu mers în plin” (figura 9.52a), atunci când
lanţul tăietor este activ pe faţa lamei, deplasându-se spre motor;
este procedeul care necesită cel mai mic efort din partea
operatorului; se aplică prioritar datorită siguranţei şi simplităţii
sale;
procedeul de tăiere “cu mers în gol” (figura 9.52b), tăierea
executându-se cu spatele lamei, caz în care în zona activă lanţul
tăietor se deplasează dinspre motor spre vârful lamei; cere un
plus de efort pentru că există tendinţa împingerii motoferăstrăului
înapoi (spre operator);
procedeul de tăiere “în berbec” (figura 9.52c), atunci când
tăierea se face cu extremitatea subansamblului, prin înfigerea
vârfului lamei în lemn; se aplică numai în cazuri speciale pentru
că apar mişcări de recul foarte periculoase.
Figura 9.52. Modalităţi de utilizare a subansamblului de tăiere al
ferăstrăului mecanic
După modul de deplasare a subansamblului tăietor în timpul executării
tăieturii, pot fi întâlnite practic situaţiile:
99

tăiere paralelă (dreaptă), atunci când lama se deplasează paralel
cu ea însăşi (figura 9.53a);
tăierea “în evantai” după procedeul sprijinit (figura 9.53b), când
pintenul dinţat se înfige în trunchi şi lama se roteşte faţă de acest
punct, sau după procedeul liber (figura 9.53c) când nu se utilizează
pintenul, ci se roteşte baza lamei, vârful acesteia rămânând
în poziţia iniţială;
tăierea în lungul axei lamei (tăierea “în berbec”);
tăierea mixtă rezultată prin combinarea celorlalte procedee (de
exemplu, tăierea paralelă combinată, în reprize, cu cea “în
evantai”.
Pentru executarea tăieturii de doborâre se folosesc diferite tehnici
de lucru, în funcţie de diametrul cioatei (dc) şi de lungimea utilă (l) a
lamei ferăstrăului mecanic folosit.
Dacă l>dc , tăietura de doborâre se face într-o singură repriză
prin deplasarea lamei paralel cu muchia de fund a tapei sau “în evantai”.
În cazul când l

diametru la bază este cuprins în intervalul 1,7⋅l÷2,2⋅l se poate realiza
prin efectuarea, aşa cum s-a precizat deja, a unei tape calup sau în trepte,
iar pentru a se putea face tăietura din partea opusă este necesară
străpungerea centrului tapei printr-o tăietură “în berbec” (străpungerea
inimii) ca în figura 9.54.
Figura 9.54. Procedeul de doborâre prin străpungerea inimii
Se continuă cu tăietura din partea opusă, realizată printr-un procedeu
mixt.
g) Impulsionarea căderii arborelui este necesară atunci când
tăieturile efectuate nu sunt suficiente pentru ca acesta să cadă pe direcţia
tehnică aleasă. Se utilizează, după caz, pene, pârghii sau dispozitive de
tracţiune cu cablu (DTC) pentru impulsionarea şi orientarea căderii.
h) Retragerea muncitorilor pe potecile de refugiu este
obligatorie şi are drept scop ieşirea din zona periculoasă din apropierea
cioatei. Această retragere începe la auzul primelor zgomote produse de
ruperea fibrelor de lemn din zona de siguranţă. Revenirea se va face
numai după ce se constată că nu există nici un pericol de accidentare
(crăci rupte, rămase agăţate în arborii din jur, arbori aninaţi etc).
i) Netezirea şi cojirea cioatei (figura 9.55)
Netezirea cioatei constă în tăierea crestelor formate din fibrele
smulse din trunchi la doborâre. Cojirea cioatelor se face obligatoriu în
arboretele de răşinoase pentru prevenirea infestării acestora, fiind
completă, la molid şi pin, şi prin curelare, la celelalte specii de răşinoase.
j) Retezarea crestei trunchiului este o operaţie necesară în cazul
în care la doborâre se smulg fibre din cioată în zona de frânare. Aceste
creste rămase pe trunchi trebuie să fie îndepărtate prin tăiere (figura
9.56).
101

Figura 9.55. Netezirea şi cojirea parţială a cioatei
Figura 9.56. Retezarea crestei trunchiului
9.3.2 Tăierea arborilor în situaţii deosebite
a) Doborârea arborilor puternic înclinaţi
Pentru arborii netensionaţi, doborârea se poate efectua şi într-o
direcţie diferită de cea naturală de cădere prin realizarea unei şarniere
asimetrice şi prin folosirea unor pene care se introduc în tăietura de
doborâre spre partea mai îngustă a zonei de frânare.
În cazul arborilor înclinaţi, dacă se impune neapărat, în condiţiile
specifice din teren, doborârea se poate face şi în altă direcţie decât cea
naturală prin utilizarea obligatorie a dispozitivelor de tracţiune cu cablu
sau a tractoarelor forestiere.
Arborii puternic înclinaţi prezintă o zonă de fibre tensionate, una
de fibre comprimate şi, între acestea, o zonă neutră de rupere (figura
9.57). Din acest motiv, este necesară doborârea pe direcţia naturală de
cădere, după procedee concepute astfel încât să se evite accidentarea
muncitorilor şi deprecierea lemnului. Unul dintre acestea este prezentat
în figura 9.57a, în cazul dc< l.
Se execută o tapă mai mică, dar destul de deschisă (1), după care
se introduce lama “în berbec” în spatele şarnierei şi se practică o tăietură
paralelă şi în sens opus acesteia ,(2). Ultima porţiune (din spate), lată de
102

aproximativ 1
10 ⋅ d c , se lasă netăiată şi constituie zona de ancorare sau
şarniera suplimentară. Aceasta se taie abia în ultima etapă, (3), oblic din
afară spre interior, într-un ritm rapid şi fără a sprijini motoferăstrăul în
pinten.
a) doborârea arborilor b) realizarea tăieturii (2)
puternic înclinaţi
Figura 9.57. Etapele doborârii arborilor puternic înclinaţi
(după Meuthiere et al., 1993)
Procedeul se poate aplica şi la arborii pentru care l< dc < 2l, în
acest caz tăietura (2) efectuându-se în două reprize, din părţi opuse.
Pentru a micşora reculul aparatului de tăiere la executarea tăieturii
“în berbec”, este recomandabil să se înceapă prin introducerea vârfului
lamei din lateral şi apoi, după o pivotare pentru aducerea lamei în
poziţie paralelă cu fundul tapei, să se continue prin împingerea vârfului
lamei frontal (figura 9.57b).
O altă metodă de doborâre a unui arbore înclinat (Anonymous,
2000 b) este cea care necesită efectuarea unor tăieturi în V (figura 9.58).
Figura 9.58. Modul de executare a tapelor în V
103

Practic, se taie două tape care fac între ele un unghi mai mare de
90°, având punctul de intersecţie în interiorul trunchiului şi pe direcţia
de doborâre (cea naturală de cădere). Tăietura din partea opusă se va
executa în mai multe reprize.
b) Doborârea arborilor scorburoşi şi/sau cu putregai
Pentru un arbore în picioare nu este uşor să se constate prezenţa
alteraţiilor şi defectelor lemnului atunci când acestea se găsesc în interiorul
trunchiului.
Dacă se bănuieşte că arborele care urmează să se doboare ar avea
defecte interioare, printr-o tăietură de străpungere a inimii din direcţia
tapei se poate dovedi acest lucru prin uşurinţa cu care pătrunde aparatul
de tăiere în lemn şi prin evacuarea unor aşchii anormal colorate sau cu
miros caracteristic.
Doborârea este destul de delicată, în acest caz, mai ales dacă se
preferă o direcţie diferită de cea naturală de cădere, şi trebuie să se
utilizeze, de obicei, un dispozitiv manual de tracţiune cu cablu sau un
tractor forestier cu troliu pentru asigurarea direcţiei de doborâre alese.
Trebuie să se realizeze o şarnieră şi un prag mai mari decât de
obicei, situate într-o zonă cu lemn sănătos. Tăietura de doborâre se execută
în mai multe reprize, astfel încât abia ultima să se facă în zona
putregaiului.
c) Doborârea arborilor înfurciţi
În cazul arborilor concrescuţi la bază sau înfurciţi, doborârea se
va executa prin procedee diferite, în funcţie de nivelul înfurcirii faţă de
sol.
Dacă nivelul înfurcirii depăşeşte 1,30 m, se va alege o direcţie
tehnică aproximativ perpendiculară pe direcţiile naturale de cădere ale
celor două părţi considerate separat (figura 9.59a); se execută o singură
tapă şi o singură tăietură din partea opusă, doborârea efectuându-se întro
singură etapă (similar arborilor normali).
Atunci când nivelul înfurcirii este mai mic de 1,30 m, fiind accesibil
cu ferăstrăul mecanic manevrat de muncitorul aflat în poziţie stabilă
pe sol, este recomandabil să se doboare fiecare parte a trunchiului
separat, pe direcţia naturală de cădere (eventual, dacă este cazul, foarte
puţin deviat faţă de această direcţie).
Se începe cu tulpina cea mai subţire sau mai puţin înclinată,
etapele de lucru (figura 9.59b) fiind următoarele:
(1) - se efectuează tapa;
104

(2) - se separă printr-o tăietură verticală cele două părţi ale înfurcirii
menţinând, însă, în partea superioară, o zonă netăiată suficient de mare
ca să susţină partea respectivă de arbore;
(3) - prin procedeul “în berbec” se execută tăietura din partea opusă
tapei;
(4) - se taie zona superioară a înfurcirii;
(5) - se doboară, după un procedeu obişnuit, şi cealaltă parte a arborelui.
a) b) c)
Figura 9.59. Procedee de doborâre a arborilor înfurciţi
(după Meuthiere et al., 1993)
Dacă partea superioară a înfurcirii nu prezintă siguranţa că poate
susţine prima parte de arbore până în momentul doborârii, se poate
aplica un al doilea procedeu (figura 9.59c):
(1) - se execută tapa pentru prima parte de arbore la nivelul superior al
înfurcirii;
(2) - se face tăietura din partea opusă la nivelul respectiv;
(3) - se execută tapa pentru partea de arbore rămasă, de data aceasta la
nivelul obişnuit deasupra solului;
(4) - se face ultima tăietură de doborâre.
d) Doborârea arborilor pe vânt se execută numai dacă viteza
vântului nu este atât de mare încât să împiedice păstrarea direcţiei tehnice
stabilite. În acest caz, trebuie să se ţină cont de direcţia vântului şi
să se asigure anihilarea efectului acestuia printr-o zonă de frânare asimetrică.
e) Doborârea arborilor aflaţi pe pante foarte mari (60%÷70%)
este periculoasă mai ales pe timp de iarnă, când există posibilitatea
alunecării acestora pe versanţi. În aceste situaţii se recomandă legarea
arborelui la bază astfel încât după doborâre să rămână ancorat de cioată
(figura 9.60).
105

Figura 9.60. Asigurarea trunchiului arborilor aflaţi pe terenuri cu
pantă foarte mare
f) Recoltarea arborilor doborâţi sau rupţi de vânt sau de zăpadă
Activitatea de exploatare a pădurilor în condiţiile unor calamităţi
naturale (doborâturi şi rupturi masive de vânt şi de zăpadă) este
caracterizată printr-un grad înalt de periculozitate. De aceea, pe primul
plan trebuie să se afle întotdeauna asigurarea condiţiilor de protecţie a
muncitorilor şi de protecţie a pădurilor contra atacurilor agenţilor biotici
dăunători.
Trebuie să se aleagă acele procedee de lucru care să asigure
valorificarea urgentă a masei lemnoase într-o proporţie cât mai mare şi
cu cheltuieli de exploatare cât mai reduse. Este caracteristică utilizarea
frecventă a penelor şi a troliilor (acţionate manual sau cele ale
tractoarelor forestiere), precum şi necesitatea alegerii unor ferăstraie
mecanice cu lungimea lamei mai mare decât în cazul doborârii în
condiţii normale a arborilor pe picior de aceleaşi diametre.
În cazul arborilor cu vârful rupt şi detaşat de trunchi (figura
9.61a) se realizează o tapă mai mare (cu o adâncime de aproape jumătate
din diametrul trunchiului la nivelul de doborâre) pentru a crea un
moment de răsturnare mai mare. Chiar şi aşa, este posibil ca echilibrul să
se menţină aproape perfect după efectuarea tăieturii din partea opusă şi
se impune utilizarea penelor sau a pârghiilor rotitoare pentru
impulsionarea căderii.
Dacă arborii au vârful rupt, dar ataşat de trunchi se procedează
diferit, după cum secţiunea de rupere se află la o înălţime mai mică de
1,50 m (accesibilă de la sol) sau nu. În primul caz (figura 9.61b), cu
ajutorul ferăstrăului mecanic se secţionează trunchiul rupt deasupra
zonei de rupere (în lemn sănătos), tăiere realizată în două etape. Mai
întâi se realizează o tăiere în partea superioară (1), cu fibre comprimate,
abia după aceea executându-se tăierea de jos în sus (2) care produce
106

detaşarea părţii superioare a trunchiului. Se doboară, apoi, partea de
arbore de la bază după procedeul prezentat în cazul precedent.
a) b)
Figura 9.61. Recoltarea arborilor cu vârful rupt (a – detaşat de
trunchi, b – ataşat de trunchi, cu ruptura la o
înălţime mai mică de 1,50 m)
Din punct de vedere al protecţiei muncii, este o modalitate de
lucru destul de riscantă datorită poziţiei incomode şi a posibilităţii de
accidentare prin surprinderea muncitorului doborâtor dedesubt în
momentul desprinderii vârfului.
În cazul în care zona de rupere nu este accesibilă de la sol, se
recomandă ca, pentru a lucra în siguranţă, să se înlăture vârful rupt cu
ajutorul unui troliu (acţionat manual sau prin folosirea tractorului forestier),
după care se doboară partea din arbore rămasă în picioare.
Dacă vârful, rupt la înălţime mare, nu prezintă pericolul căderii,
doborârea se poate face fără detaşarea anterioară a acestuia, existând
două situaţii:
atunci când vârful atinge solul (figura 9.62a), se alege o direcţie
de doborâre aproximativ perpendiculară pe planul format de vârf
şi trunchi;
a) b)
Figura 9.62. Doborârea arborilor cu vârful rupt la o înălţime mai
mare de 1,50 m
107

atunci când vârful detaşat de trunchi este mult deasupra solului
(figura 9.62b), doborârea se face pe direcţia vârfului.
Doborârea arborilor parţial dezrădăcinaţi (figura 9.63) se face
după modalitatea specifică arborilor puternic înclinaţi: se execută o tapă
(1) mai puţin profundă pentru că se află într-o zonă cu fibre foarte
comprimate, operaţie urmată de o tăiere “în berbec” (2) cu menţinerea
unei şarniere înguste şi a unei zone de ancorare mai mari în partea opusă
tapei, zonă care se taie oblic (de sus în jos) la final.
Figura 9.63. Doborârea arborilor parţial dezrădăcinaţi
Doborârea arborilor parţial dezrădăcinaţi şi rămaşi aninaţi
(figura 9.64) se execută după metoda clasică, prin efectuarea unei tape
(1 în figura 9.64b) în direcţia înclinării şi a tăieturii din partea opusă (2
în figura 9.64b) perpendiculară pe axa longitudinală a arborelui. Se
respectă dimensiunile corespunzătoare ale pragului şi şarnierei.
a) b)
Figura 9.64. Doborârea arborilor aninaţi
108

Efectul executării tăieturii de doborâre este revenirea parţială a
părţii de la baza trunchiului în poziţia premergătoare dezrădăcinării.
Dacă acest lucru nu se produce, este necesară o tăietură de ajustare a
cioatei (3 în figura 9.64b), astfel încât să permită tractarea trunchiului
spre înapoi pentru dezaninare.
Urmează utilizarea unei metode obişnuite de dezaninare a arborelui
desprins din legăturile sale naturale.
Aninarea arborilor apare uneori, cu toate precauţiile luate, şi în
cazul doborârii arborilor în condiţii normale. Pentru a nu împiedica
desfăşurarea procesului de exploatare în continuare, este necesară dezaninarea
acestora, operaţie ce nu constituie o etapă de lucru la doborâre,
ci remedierea unui incident nedorit.
Metodele de dezaninare se diferenţiază în funcţie de volumul
arborelui aninat:
cu ajutorul dispozitivelor de tracţiune cu cablu fixate de un arbore
în picioare, prin folosirea cablului de sarcină al tractorului forestier
sau a atelajelor în cazul unui volum al arborelui de peste
0,5 m 3 ;
cu ajutorul unei pârghii rotitoare , dacă volumul arborelui aninat
este între 0,3 m 3 şi 0,5 m 3 (dar şi cu utilajele menţionate pentru
cazul anterior);
cu pârghia simplă, pentru un volum al arborelui de 0,1 m 3 ÷0,3
m 3 , şi chiar cu braţele, dacă volumul este sub 0,1 m 3 .
În fiecare caz, dezaninarea se face prin aplicarea unei forţe de
tracţiune la baza arborelui aninat, în sens opus înclinării pe care o are
acesta.
Pentru asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a procesului
de muncă, atunci când apare situaţia unor arbori aninaţi trebuie să se
respecte următoarele reguli de protecţie a muncii:
semnalizarea în teren, până când se face dezaninarea, a zonei în
care se află arborele aninat pentru a atrage atenţia celor care se
găsesc în şantierul de exploatare asupra pericolului pe care îl
prezintă;
nu este permis să se lucreze în zona aflată sub arborii aninaţi;
nu se doboară arborele pe care se sprijină cel aninat (arborele
suport);
nu se secţionează arborele aninat;
109

este interzisă doborârea unui alt arbore peste cel aninat; de fapt,
această operaţie ar fi şi total ineficientă pentru că nu ar produce
modificarea poziţiei arborelui aninat.
În cazul arborilor total dezrădăcinaţi (aflaţi pe sol), înainte de a
desprinde trunchiul de cioată trebuie să se asigure sprijinirea buturugii
fie cu proptele (figura 9.65a), fie cu ajutorul cablului dispozitivului de
tracţiune sau al tractorului forestier (figura 9.65b).
Figura 9.65. Modalităţi de asigurare a buturugii
Pe versanţi, în cazul în care nu se poate asigura buturuga, pentru
a preveni căderea acesteia peste fasonatorul mecanic, trebuie să se lase o
cioată mai mare (0,5 m ÷ 1,5 m) în care să se sprijine buturuga după
efectuarea tăieturilor pentru desprinderea de trunchi.
În toate cazurile de arbori dezrădăcinaţi aflaţi pe sol, trebuie să se
analizeze cu atenţie poziţia acestora şi tensiunile ce apar în zona de
tăiere a trunchiului.
După regula generală, menţionată deja, desprinderea trunchiului
se începe (figura 9.66) cu o tăietură din partea cu fibre comprimate (1),
urmată de tăietura definitivă în zona supusă la întindere (2). Evident, nu
mai este necesară realizarea unei tape pană sau calup.
Figura 9.66. Realizarea tăieturilor de detaşare a trunchiului pentru
arbori dezrădăcinaţi
110

Există şi posibilitatea fasonării arborilor complet dezrădăcinaţi
(aflaţi într-o poziţie stabilă pe sol) de la vârf spre bază, prin curăţire de
crăci şi apoi secţionare (figura 9.67a). Tăierea ultimei porţiuni de
trunchi (cea de la bază) se va efectua după ce aceasta a fost ridicată
împreună cu buturuga în poziţie verticală (figura 9.67b) cu ajutorul
dispozitivelor de tracţiune cu cablu, al atelajelor sau al cablului de
sarcină al tractorului forestier.
a) b)
Figura 9.67. Fasonarea arborilor complet dezrădăcinaţi
Această modalitate de lucru poate fi aplicată şi în cazul arborilor
rupţi în treimea inferioară a trunchiului cu vârful sprijinit pe sol.
9.3.3 Alte metode de doborâre a arborilor
Procedeul doborârii în scaun se aplică în arboretele de salcie
(zăvoaie) situate în zonele inundabile ale Dunării sau ale unor râuri
interioare. Acest procedeu îşi pierde tot mai mult din aplicabilitate pe
măsură ce aceste suprafeţe inundabile se reduc.
Caracteristic este faptul că tăierea se execută la o înălţime egală
cu nivelul maxim al apelor de inundaţie, cioata, mult mai înaltă decât la
doborârea în pădurile de codru, denumindu-se "scaun" (figura 9.68).
Figura 9.68. Doborârea în scaun
111
nivelul maxim al apelor
de inundaţii
hs - înălţimea scaunului
hp - înălţimea platformei
hl - înălţimea de lucru
(0,40 m ÷ 0,60 m)
hs = hp + hl

Prima tăiere se face în modalitatea prezentată la doborârea în
cioată, iar următoarele (doborârea sulinarilor) se realizează la nivelul
scaunului.
În cazul unei înălţimi a scaunului de până la 1,30 m, tăierea se
face de pe sol. Dacă înălţimea scaunului este cuprinsă între 1,30 m şi
2,20 m, apare necesitatea amenajării anterioare a unor capre din lemn
pentru a permite urcarea şi susţinerea muncitorilor doborâtori. Nu se
recomandă depăşirea înălţimii de 2,20 m pentru doborârea în scaun.
Fazele principale ale doborârii în scaun sunt:
pregătirea locului de muncă şi a echipamentului de urcare şi
susţinere;
curăţarea zonei de pe trunchi în care se va realiza tăierea;
alegerea direcţiei de doborâre;
executarea tapei şi a tăieturii din partea opusă;
impulsionarea căderii trunchiului;
netezirea cioatei.
În general, tăierile se execută cu toporul, dar dacă este necesară
utilizarea ferăstrăului mecanic, doborârea se va face astfel încât scaunele
să nu crape sau să se aşchieze, iar cioata trebuie netezită cu toporul
pentru a putea lăstări.
Se interzice cu desăvârşire doborârea prin procedeul în scaun din
bărci sau alte mijloace de transport pe apă care nu asigură stabilitatea în
timpul lucrului.
Procedeul doborârii prin căzănire (în căldare) are în vedere
necesitatea asigurării regenerării arboretelor (mai ales a celor de salcâm)
prin drajonare). Se aplică şi în cazul arboretelor degradate sau slab
productive supuse substituirii cu alte specii. În plus, această modalitate
de doborâre se utilizează în scopul valorificării lemnului din zona coletului
(din cioată şi rădăcini), fie pentru obţinerea furnirelor estetice (de
nuc, paltin etc), fie pentru extragerea substanţelor tanante (la stejari).
Fazele de lucru în cazul acestui procedeu sunt:
pregătirea locului de muncă;
îndepărtarea pământului din jurul arborelui, pe o rază de
aproximativ 0,50 m, pentru dezvelirea rădăcinilor groase;
alegerea direcţiei de doborâre;
tăierea cu toporul a rădăcinilor din partea în care va cădea arborele
(1 în figura 9.69);
tăierea rădăcinilor din partea opusă (2 şi 3 în figura 9.69);
112

dirijarea căderii (cu prăjini sau cabluri);
curăţarea rădăcinilor de pământ sau pietriş;
nivelarea locului de unde s-a scos arborele.
Figura 9.69. Doborârea prin căzănire
O observaţie importantă este aceea că rămân rădăcini netăiate
care au rolul de a dirija arborele în cădere pe direcţia tehnică aleasă
(similar zonei de frânare de la tăierea în cioată).
Doborârea prin dezrădăcinare este aplicată, destul de rar în
exploatările forestiere, atunci când se urmăreşte eliberarea de vegetaţie
forestieră a terenului sau când se fac tăieri de substituire cu evitarea în
totalitate a drajonării. Ca efect, se realizează o valorificare integrală a
lemnului din arborii marcaţi.
Sunt folosite utilaje specializate care doboară arborii fie prin
împingere, fie prin tragere.
Doborârea prin acest procedeu poate fi efectuată şi manual,
pentru un număr redus de arbori cu un volum mic pe fir, însă necesită
precauţii suplimentare pentru că prezintă un grad mare de periculozitate.
În acest caz, se îndepărtează pământul din jurul arborelui pe o rază de
1,00 m - 1,50 m, se descoperă rădăcinile groase şi se taie, asemănător
căzănirii, dar de la un nivel mai jos faţă de locul de inserţie a acestora.
9.3.4. Echipamente şi dispozitive anexe folosite la doborârea
arborilor
Dispozitive ajutătoare pentru doborârea arborilor
Aceste dispozitive se utilizează pentru a asigura căderea arborilor
în direcţia dorită şi în siguranţă, urmărind a provoca distrugeri cât mai
mici mediului specific pădurii (mai ale seminţişului utilizabil). Unele
113

dintre aceste dispozitive se utilizează în mod curent, altele doar atunci
când situaţia reclamă folosirea lor, iar o parte dintre ele sunt deja în trusa
ferăstraielor.
Topoarele sunt unelte folosite în mod curent la doborâre şi, aşa
cum s-a arătat anterior, au o mare varietate constructivă şi dimensională.
Penele sunt mijloace ajutătoare pentru doborâre şi diferă din
punct de vedere al formei şi dimensiunilor constructive, al acţionării, al
materialului din care sunt confecţionate şi al greutăţii. Prin folosirea
penelor se creează un moment de răsturnare care duce la înclinarea
arborelui şi apoi la căderea lui.
Penele simple sunt confecţionate din lemn de esenţă tare, din
diferite metale uşoare sau din materiale plastice. Construcţia lor este
standardizată, unghiul şi dimensiunile fiind variabile în funcţie de destinaţie.
Penele metalice sunt prevăzute cu zimţi care împiedică ieşirea
din lemn. Acestea sunt introduse în tăietură prin lovire, dar există şi
sisteme de împingere asemănătoare cu sistemele cu clichet, sau diferite
tipuri de sisteme hidraulice cu acţionare manuală, folosite destul de rar,
în condiţii cu totul aparte, din cauza greutăţii proprii mari (6÷7 kg).
În această categorie de dispozitive anexe se încadrează şi penele
acţionate de motorul ferăstrăului mecanic. Acestea sunt de două tipuri:
hidraulice şi pneumatice.
Penele hidraulice au o construcţie foarte simplă, reprezentată
schematic în figura 9.70, fiind alcătuite dintr-o pompă hidraulică, pana
propriu-zisă şi o conductă care leagă pompa de pană (exemplu: pana
KGM-14 ataşată ferăstrăului Ural 2 Electron). Pompa are un sistem de
cuplare la transmisia ferăstrăului şi asigură o presiune a lichidului
suficient de mare pentru a produce avansul penei în secţiunea tăiată.
Figura 9.70. Pana hidraulică (schemă)
Penele pneumatice folosesc pentru acţionare gazele arse rezultate
prin funcţionarea ferăstrăului mecanic. Aceste pene au forma unor
plicuri rigidizate pe contur şi sunt confecţionate din două foi de cauciuc
armat rezistent la presiunea şi la temperatura gazelor arse. Ele sunt
114

legate printr-un furtun cu ventil la chiulasa ferăstrăului mecanic. Acest
sistem de foi de cauciuc (cu grosime de 5-6 cm) se umflă în cel mult 20s
şi pot dezvolta o forţă de ridicare de până la 8000 daN.
În general, penele acţionate de motorul ferăstrăului mecanic au o
extindere limitată, necesitând măsuri speciale de tehnica securităţii
muncii, mai ales în cazul terenurilor accidentate şi pentru anumite
conformaţii neregulate ale arborilor, situaţie în care pericolul de
accidente creşte.
Pârghiile (figura 9.71) sunt folosite pentru ridicarea trunchiului şi
înclinarea lui în direcţia de doborâre dorită. Ele sunt formate dintr-o
placă din oţel montată la capătul unei cozi din lemn sau metal (mai sunt
denumite şi “lopeţi pentru doborâre”).
Figura 9.71. Pârghie combinată pentru doborâre
Unghiurile şi poziţiile din timpul lucrului vor fi alese pentru
fiecare caz în parte, astfel încât să solicite eforturi cât mai mici (figura
9.72). Pentru ridicarea “lopeţilor” se pot folosi şi sisteme de ridicare tip
cric.
Figura 9.72. Modalităţi de utilizare a pârghiei de doborâre
Prăjinile de împingere (figura 9.73) se folosesc pentru a facilita
răsturnarea arborilor, împingându-i de la o anumită înălţime. Aceste
scule au o mare variabilitate constructivă, de la prăjinile simple cu cap
de metal, până la cele telescopice care acţionează prin alungire.
Prăjinile simple se fixează cu un capăt în sol şi cu celălalt capăt
pe trunchi. Momentul de răsturnare este creat prin îndoirea prăjinii care
capătă proprietăţi elastice.
115

Figura 9.73. Impulsionarea căderii trunchiului cu ajutorul
prăjinii de împingere
Prăjinile hidraulice au o lungime de până la 300 cm şi o greutate
până la 10 kg. Există şi prăjini mecanice, la care acţionarea se realizează
printr-un sistem cu cremalieră.
Mijloacele de acţionare prin rotire sau răsucire a trunchiului sunt
reprezentate prin pârghii rotitoare simple sau combinate cu lopeţile
pentru doborâre (figura 9.74), cârlige şi benzi; acestea pot fi acţionate
manual sau hidraulic.
Figura 9.74. Mijloace de rotire a trunchiului arborilor
Cârligele (figura 9.75) au diferite dimensiuni iar greutatea lor
variază între 0,7 kg şi 2,2 kg.
Figura 9.75. Tipuri de cârlige acţionate manual
116

Dispozitivele de tracţiune cu cablu (DTC) sau benzi se folosesc
pentru a doborî arborii în direcţia aleasă, pentru dezaninarea arborilor
sau pentru deplasarea acestora pe distanţe scurte.
Tirfoarele pot asigura forţe de tracţiune de până la 20 kN cu o
lungime a cablului de 20 m. Dispozitivul (figura 9.76) se ancorează de o
cioată sau un arbore în picioare, iar capătul cablului se fixează de
arborele vizat prin intermediul unui cârlig.
Figura 9.76. Dispozitiv de tracţiune cu cablu (TIRFOR)
Pentru multiplicarea forţei de tracţiune se utilizează sisteme de
scripeţi (figura 9.77).
Figura 9.77. Reprezentare schematică a modului de multiplicare
a forţei de tracţiune
Motounealta pentru tăierea tufişurilor şi a arborilor de mici
dimensiuni (figura 9.78) este alcătuită dintr-un motor de ferăstrău
mecanic, o pânză circulară sau un lanţ tăietor şi o tijă (prelungitor).
Figura 9.78. Motounealtă: formă constructivă şi modalitate de
utilizare
117

Se utilizează la tăierea ierburilor, arbuştilor, crăcilor şi chiar a
arborilor de până la 25 cm în diametru, fiind recomandată pentru efectuarea
lucrărilor de degajări şi curăţiri, precum şi pentru eliberarea locului
din jurul arborilor ce urmează a fi doborâţi.
Pe tijă se fixează suportul de susţinere şi de conducere, maneta
de acceleraţie, precum şi hamul de prindere pe umerii operatorului pentru
purtarea utilajului. Tija poate fi compusă din 2÷3 tronsoane, iar în
interior se găseşte arborele care transmite mişcarea de la ambreiajul
centrifugal la mecanismul de rotire a pânzei.
Aparatul de tăiere poate avea forme şi dimensiuni diferite, în
funcţie de tipul de vegetaţie care urmează a fi îndepărtată. Chiar dacă au
o greutate relativ mare (10÷15 kg) ele sunt purtate comod pe umeri şi au
un mod de utilizare relativ simplu.
9.4.CURĂŢIREA DE CRĂCI A ARBORILOR
Curăţirea de crăci este operaţia prin care sunt detaşate crăcile de
pe trunchiul arborilor doborâţi (dar şi vârfurile şi cioturile sau "cepurile",
de unde şi denumirea de "cepuire" utilizată uneori în practică) în scopul
obţinerii unei forme cât mai regulate a materialului lemnos, care să
faciliteze transportul şi prelucrarea ulterioară.
De regulă, această operaţie se execută în parchet, la locul de
doborâre. În cazul metodei de exploatare a arborilor cu coroană,
curăţirea de crăci se execută în depozite sau în centrele de sortare şi
preindustrializare a lemnului.
Pe lângă faptul că se creează condiţii optime pentru operaţia de
secţionare, prin curăţirea de crăci trunchiurile rămân netede, ceea ce
oferă multiple avantaje:
creşte gradul de manevrabilitate a lemnului la colectare (piesele
din lemn pot aluneca şi pot fi târâte sau rostogolite mai uşor);
se creează posibilitatea realizării unor sarcini mai compacte
pentru mijloacele de colectare şi transport, sporindu-se indicii de
utilizare a acestora;
se reduce riscul prejudicierii exagerate a solului şi a seminţişului;
se asigură o sortare judicioasă prin punerea în evidenţă a unor
posibile defecte interne.
Pentru realizarea acestor deziderate, tăierile de detaşare a crăcilor
de trunchi trebuie să se facă "la faţa lemnului" (figura 9.79a), în cazul în
care se prevede cojirea ulterioară a lemnului, sau cu o înălţime a ciotului
de cel mult 1 cm, în celelalte cazuri (figura 9.79b).
118

Figura 9.79. Executarea tăieturilor de detaşare a crăcilor
Structura operaţiei de curăţire de crăci cuprinde următoarele faze
care, în funcţie de condiţiile concrete de lucru din parchet, sunt parcurse
integral sau parţial:
asigurarea stabilităţii arborelui doborât şi degajarea parţială a
vegetaţiei de o parte şi de cealaltă a trunchiului,
tăierea crăcilor accesibile,
degajarea locului de muncă de crăcile tăiate,
tăierea vârfului, la răşinoase,
voltarea (rostogolirea) trunchiului,
tăierea crăcilor rămase.
Curăţirea de crăci se realizează numai printr-o tăiere de detaşare,
în cazul crăcilor scurte, ori prin una sau mai multe tăieri de scurtare
urmate de tăierea de detaşare, în cazul crăcilor ramificate şi lungi, dar
accesibile.
Principalele reguli ce trebuie urmate la curăţirea de crăci sunt
următoarele:
crăcile se taie în sensul de la baza trunchiului spre vârf (care, în
cazul răşinoaselor, se retează la diametrul de 5 cm); la foioase,
operaţia constă într-o deramificare progresivă a coroanei în
raport cu grosimea şi poziţia crăcilor, realizându-se şi fasonarea
concomitentă a lemnului provenit din acestea;
tăierea crăcilor subţiri, cu diametrul măsurat la locul de inserţie
al acestora pe trunchi sub 5 cm, se face cu toporul; pentru crăcile
mai groase de 5 cm şi pentru ramificaţii se utilizează ferăstrăul
mecanic;
pentru început se taie crăcile din părţi şi de deasupra trunchiului,
iar după voltarea arborelui se taie crăcile rămase; trebuie să se
acorde o atenţie deosebită modului şi momentului în care se taie
crăcile pe care se sprijină arborele doborât, astfel încât să se
preîntâmpine rostogolirea trunchiului peste fasonator;
119

atunci când se utilizează toporul, fasonatorul trebuie să acţioneze
de pe partea opusă zonei în care se află crăcile ce urmează a fi
tăiate;
în timpul lucrului cu ferăstrăul mecanic, muncitorul fasonator
trebuie să aibă o poziţie stabilă şi să procedeze în aşa fel încât să
suporte cât mai puţin din greutatea acestuia; acest lucru se realizează
prin utilizarea ferăstrăului în mod analog unei pârghii, fie
prin sprijinirea pe trunchi, fie folosind coapsa sau genunchiul ca
sprijin.
Tăierile de detaşare a crăcilor sunt condiţionate de specie, de
grosimea crăcilor şi de modul de distribuţie a acestora pe trunchi. Atunci
când se utilizează ferăstrăul mecanic este posibil să apară unele fenomene
nedorite: blocarea ferăstrăului în tăietură datorită închiderii acesteia
sub greutatea crăcii, reculul lamei tăietoare din cauza distanţei mari
dintre dinţii lanţului şi crăparea sau aşchierea crăcii (figura 9.80), ceea
ce duce la declasarea materialului lemnos şi la pierderi tehnologice mai
mari.
Figura 9.80. Efect negativ al unei tăieri de detaşare a crăcii
executate necorespunzător
Din considerente ergonomice şi de protecţie a muncii, la curăţirea
de crăci se folosesc ferăstraie mecanice cu aparat de tăiere mai
scurt decât la doborâre (aproximativ 30 cm), cu lanţ tăietor specializat
pentru reducerea reculului şi cu dispozitiv de protecţie pentru frânarea
lanţului în cazul producerii reculului.
Se aplică procedeul tăierii normale sau cel al tăierii în evantai, în
funcţie de grosimea crăcii.
În cazul răşinoaselor, dată fiind dispunerea relativ regulată, în
verticile, a crăcilor pe trunchi, pot fi utilizate anumite scheme pentru
curăţirea de crăci, care conduc la reducerea efortului operatorului şi la
creşterea productivităţii muncii. Crăcile se taie la rând, indiferent de
grosimea acestora, ferăstrăul fiind, în cea mai mare parte a timpului,
sprijinit pe trunchi, în timp ce fasonatorul mecanic se află pe partea
stângă a trunchiului privind spre vârful acestuia.
120

Atunci când distanţa dintre verticile este de 0,5-1,0 m, se poate
aplica procedeul "în trepte" pentru curăţirea de crăci (figura 9.81a). Dacă
distanţa între verticile este mai mare de 1,0 m, se va folosi procedeul
"în zig-zag" (figura 9.81b), iar când crăcile, numeroase şi subţiri, uscate
sau verzi, sunt dispuse în verticile la o distanţă mai mică de 0,5 m, este
recomandat procedeul "pendular" sau al tăierii multiple (figura 9.81c).
Figura 9.81. Succesiunea operaţiilor la curăţirea de crăci în cazul
răşinoaselor (după Meuthiere et al., 1993)
Evident, pentru unul şi acelaşi arbore pot fi aplicate mai multe
procedee pentru curăţirea de crăci, rezultând metode mixte.
Există o categorie de utilaje, denumite generic "curăţitoare de
crăci", specializate pentru tăierea crăcilor în special la arborii de
răşinoase, cele mai utilizate fiind cepuitoarele portabile şi maşinile de
elagat.
Tehnica de lucru cu cepuitorul mecanic este aceeaşi ca şi prin
folosirea ferăstraielor mecanice, constructiv acestea deosebindu-se prin
ţeava de legătură (prelungitor) montată între motor şi subansamblul de
tăiere, care asigură o poziţie de lucru comodă a operatorului. Sunt
acţionate de un motor termic, când urmează a fi folosite în pădure, sau
de un motor electric, atunci când se utilizează în depozite sau C.S.P.L.
Subansamblul de tăiere este echipat cu un disc sau cu un lanţ
tăietor. Preferenţial, cele cu disc se utilizează pentru curăţirea de crăci a
răşinoaselor, iar cele cu lanţ, pentru foioase. Realizează productivităţi
duble faţă de mijloacele manuale.
Maşinile de elagat se folosesc în unele ţări din Europa Centrală
pentru curăţirea de crăci a arborilor subţiri de răşinoase, înainte de
doborârea lor. Cel mai răspândit este modelul produs de firma Fichtel-
Sachs, compus dintr-un motor fixat pe un cadru special cu roţi din
cauciuc şi un subansamblu de tăiere cu lamă şi lanţ. Maşina se fixează la
baza trunchiului şi urcă în spirală adaptându-se permanent la grosimea
acestuia (Popescu et al., 1998). Motorul acţionează simultan dispozitivul
121

de urcare şi subansamblul tăietor care curăţă toate crăcile întâlnite pe
parcursul deplasării. Maşina se întoarce automat la baza arborelui după
atingerea înălţimii de lucru prestabilite.
Dezavantajele acestor maşini, care au împiedicat introducerea lor
pe scară largă în producţie, sunt limitarea domeniului de utilizare (numai
pentru arbori de răşinoase cu volum mic) şi consumul de timp relativ
mare pentru deplasarea de la un arbore la altul şi pentru instalare.
9.5. SECŢIONAREA ARBORILOR
Secţionarea reprezintă operaţia de fragmentare a arborilor
doborâţi în scopul obţinerii unor forme şi dimensiuni care să asigure cele
mai bune condiţii de colectare, transport şi valorificare economică.
Această operaţie este compusă dintr-o primă fază, preponderentă,
de măsurare şi marcare a tăieturilor ţinând cont de exigenţele unei
valorificări optime a materialului lemnos ce se obţine, urmată de faza
propriu-zisă de secţionare prin care se realizează separarea pieselor cu
dimensiunile stabilite anterior.
În funcţie de condiţiile concrete de lucru, gradul de fragmentare a
arborilor doborâţi rezultă prin adoptarea unor soluţii care să optimizeze
cerinţele silviculturale şi cele economice. Fragmentarea cât mai mare
(până la obţinerea sortimentelor definitive) este foarte favorabilă din
punct de vedere silvicultural pentru că ar conduce la prejudicii reduse
prin deplasarea acestor piese. Din punct de vedere economic, în vederea
reducerii cheltuielilor de exploatare şi a unei sortări calitativ superioare,
este recomandabil, însă, ca piesele din lemn să fie transportate în formă
cât mai lungă, fragmentarea în sortimente definitive urmând să se
realizeze în depozite şi C.S.P.L.
Însemnarea locurilor de secţionare, cu creta forestieră sau prin
crestare în coajă cu toporul, se execută de la bază spre vârf deoarece
partea inferioară a trunchiului conţine cel mai mare volum de lemn de
calitate superioară.
La stabilirea locurilor de secţionare trebuie să se aibă în vedere:
diminuarea defectelor tehnologice ale lemnului eliminând porţiunile
cu defecte de structură şi atenuând defectele de formă
(curbură, înfurcire etc);
includerea, în piesele ce urmează să rezulte, a unor multipli de
sortimente definitive;
asigurarea posibilităţii de deplasare în condiţii optime la
colectare, cu prejudicii cât mai mici, şi folosirea la capacitate a
mijloacelor de colectare.
122

Structura operaţiei de secţionare este următoarea:
stabilirea locurilor de secţionare pe trunchiul arborelui doborât,
îndepărtarea obstacolelor şi asigurarea stabilităţii pieselor ce vor
rezulta,
efectuarea tăieturilor de secţionare.
Se remarcă faptul că, înainte de începerea secţionării, au loc
unele lucrări pregătitoare care au drept scop evitarea accidentelor de
muncă şi a deteriorării şi declasării lemnului. Trunchiurile aşezate pe
terenuri ondulate, cu pante mai mari de 20 %, în cumpănă sau în punte,
peste cioate sau bolovani, trebuie neapărat să fie stabilizate prin diverse
procedee (figura 9.82) sau deplasate prin voltare pe un teren corespunzător
învecinat.
Secţionarea se execută cu ferăstrăul mecanic prin tăieturi
perpendiculare pe axa trunchiului (este admisă o abatere de la perpendicularitate
de maxim 0,1 din diametrul secţiunii respective). Tăietura
oblică ar conduce la pierderi de material lemnos şi la reducerea
productivităţii muncii.
Figura 9.82. Modalităţi de stabilizare a trunchiurilor arborilor doborâţi
În funcţie de diametrul trunchiului la locul secţionării şi de
lungimea utilă a aparatului de tăiere se poate aplica, dacă lemnul este
netensionat (figura 9.83a), unul din procedeele clasice (tăierea normală,
în evantai sau cea mixtă), într-o repriză sau în mai multe reprize.
Figura 9.83. Situaţii diferite din punct de vedere al tensiunilor interne
în trunchiul arborelui doborât
Datorită condiţiilor de teren din interiorul parchetelor, apar
numeroase situaţii în care secţionarea trebuie executată asupra trun-
123

chiurilor tensionate (figura 9.83b, c). Pentru majoritatea arborilor
doborâţi, trunchiul este comprimat în partea superioară şi cu fibrele
întinse în partea inferioară din cauza coroanei care ridică vârful de la sol.
Această tensionare dispare prin curăţirea de crăci efectuată anterior
secţionării. Se păstrează, însă, starea de tensiune datorată sprijinirii
trunchiului pe ridicături de teren sau, caz frecvent la doborâturile de
vânt, pe un alt arbore doborât.
În această situaţie, tăierea începe din zona cu fibre comprimate şi
se face pe aproximativ 1/3 din diametrul la locul secţionării. Se continuă
cu o tăietură, în acelaşi plan perpendicular pe axa piesei, realizată în
zona cu fibre întinse.
Dacă lemnul este supratensionat în zona de tăiere, apare pericolul
blocării lanţului în tăietura din zona comprimată sau crăparea piesei din
lemn în zona întinsă. Pot fi evitate aceste situaţii, fie prin baterea unor
pene în tăietură (figura 9.84a), fie prin extragerea unui calup de lemn
din partea superioară a zonei cu fibre comprimate (figura 9.84b).
Figura 9.84. Succesiunea tăieturilor de secţionare în cazul
arborilor tensionaţi
În cazul trunchiurilor tensionate groase sau atunci când tăierea nu
poate fi făcută din ambele sensuri, secţionarea se începe cu o tăietură în
berbec pentru străpungerea zonei de echilibru al tensiunilor, continuând
tăierea în direcţia zonei comprimate. Se lasă o porţiune de siguranţă
(netăiată) la marginea acesteia şi se continuă cu tăierea în zona supusă la
întindere (figura 9.85). Zona de siguranţă se rupe singură datorită
greutăţii proprii a pieselor din lemn rezultate în urma secţionării.
Figura 9.85. Secţionarea trunchiurilor tensionate groase
124

După secţionare, piesele rezultate sunt rostogolite atât cât este
necesar pentru a face vizibile suprafeţele nou create prin tăiere şi să se
poată observa calitatea lemnului acestor piese (prezenţa defectelor
interioare, a crăpăturilor etc). Dacă există pericolul crăpării la capete sau
al extinderii crăpăturilor existente (mai ales la fag şi stejar), se bat în
lemn agrafe metalice în formă de S (figura 9.86a).
Figura 9.86. Limitarea extinderii crăpăturilor de la capetele
pieselor din lemn (a) şi olărirea capătului gros (b)
Piesele din lemn ce urmează a fi colectate prin târâre sau
corhănire se pregătesc pentru această operaţie (figura 9.86b) prin teşirea
cu toporul a muchiilor capătului gros (olărire sau ştronţuire).
Cojirea lemnului la parchet are drept scop principal facilitarea
uscării lemnului şi reducerea riscului degradării acestuia prin atacurile
de insecte şi ciuperci. Într-o anumită măsură, poate fi diminuată astfel
vătămarea arborilor în picioare pe parcursul colectării. Se micşorează,
prin cojire, şi greutatea materialului lemnos ce se transportă.
Efectuarea acestei operaţii în parchet este din ce în ce mai
sporadică datorită faptului că necesită un consum mare de timp şi un
efort fizic considerabil.
Atunci când este totuşi necesară, cojirea în parchet se execută
manual cu ajutorul unor lame sau cuţite de diferite forme sau cu
cojitoarele mecanice portabile, compuse dintr-o freză antrenată de un
motor similar celui de la ferăstrăul mecanic.
Şi despre despicarea manuală a lemnului la parchet se poate
spune că este tot mai rar aplicată, fiind foarte ineficientă. Este mult mai
avantajos din punct de vedere economic ca această operaţie să se
realizeze mecanizat în depozite sau C.S.P.L.
9.6. UTILAJE ŞI AGREGATE SPECIALE PENTRU RECOLTAREA
LEMNULUI
9.6.1. Utilaje şi agregate speciale pentru doborât arbori
În anumite condiţii impuse de configuraţia terenului (terenuri
relativ plane cu panta mai mică de 8%), de esenţă (se pretează doar
pentru răşinoase sau pentru unele specii din grupa diverse moi), de
125

tratament (doar pentru tăieri concentrate), de mărimea suprafeţei pe care
se aplică tăierile, doborârea mecanizată a arborilor se poate face cu
utilaje speciale independente, agregate sau echipamente montate pe
maşini multifuncţionale de recoltare a lemnului.
În Europa centrală folosirea acestor maşini este sporadică din
cauza terenului frământat şi a arboretelor amestecate care necesită
extragerea selectivă a arborilor. Ţările scandinave, însă, oferă condiţii
optime pentru folosirea maşinilor de doborât.
Un utilaj specializat folosit la doborârea arborilor (figura 9.87)
este alcătuit din tractor şi echipamentul de doborâre compus din:
sistemul de prindere şi susţinere a arborilor (braţe cu diferite
moduri de acţionare, cel mai adesea hidraulic);
sistemul de tăiere tip foarfeci, lanţ, panglică sau ferăstrău;
sistemul de basculare (mai mulţi cilindri hidraulici care au rolul
de a asigura poziţionarea în spaţiu a sistemelor de prindere şi de
tăiere).
Figura 9.87. Utilaj specializat pentru doborârea arborilor
Agregatele de doborât, indiferent de tipul constructiv, sunt
asemănătoare principial, diferenţierea constând numai în forma şi tipul
aparatului de tăiere. Cele mai întâlnite tipuri de aparate de tăiere sunt
cele cu lanţ (figura 9.88)care pot avea lamă sau şină de ghidare, iar
uneori, scut de ghidare triunghiular pe conturul căruia se deplasează
lanţul.
În cazul aparatului de tăiere cu lanţ, dar fără şină de ghidare,
acţionarea, conducerea şi dirijarea lanţului se face folosind roţi dinţate
fixate pe un cadru (exemplu, ARMEF – Franţa).
126

Lanţul tăietor este asemănător constructiv cu cel de la ferăstrăul
mecanic. Acţionarea se face , în general, cu motoare hidraulice.
Figura 9.88. Aparat de tăiere al agregatului de doborât cu lamă şi lanţ
O altă variantă constructivă este cea cu aparat de tăiere cu cleşti
sau foarfeci (figura 9.89).
Figura 9.89. Utilaj specializat pentru doborât cu aparat de tăiere cu cleşti
Aceştia pot fi cu simplă acţiune (figura 9.90a) sau cu dublă
acţiune (figura 9.90b).
a) b)
Figura 9.90. Modul de realizare a tăieturii de doborâre cu ajutorul
cleştilor ( a – cu simplă acţiune, b – cu dublă acţiune)
127

Este un tip de tăiere rapid şi relativ simplu, dar se produce o
strivire asupra capetelor trunchiului cu consecinţe negative asupra
calităţii buşteanului obţinut.
Etapele procesului de lucru cu maşinile de doborât sunt:
deplasarea utilajului spre arborele care urmează a fi doborât;
poziţionarea sistemului de prindere şi tăiere;
fixarea (strângerea) arborelui între cleşti;
tăierea arborelui;
răsturnarea trunchiului arborelui sau deplasarea acestuia cu
tractorul;
desfacerea cleştilor;
retragerea aparatului de tăiere şi pregătirea pentru deplasarea
către alt arbore.
9.6.2 Utilaje şi agregate speciale pentru curăţirea de crăci
Folosirea maşinilor speciale pentru curăţirea de crăci a arborilor
în picioare sau a celor doborâţi este posibilă, ca şi în cazul anterior,
acolo unde configuraţia terenului permite acest lucru şi numai în
arborete de răşinoase cu diametrul maxim al arborilor de 55 cm. Aceste
utilaje pot lucra atât în parchete, cât şi în centrele de sortare şi
preindustrializare a lemnului. Se realizează astfel o mai bună organizare
a producţiei şi o creştere corespunzătoare a productivităţii muncii.
În general, agregatele pentru curăţirea crăcilor se regăsesc pe
maşinile multifuncţionale, în combinaţie cu alte agregate (pentru doborâre,
secţionare sau cojire).
Aceste utilaje au braţe telescopice, transportor, dispozitiv (cap)
de tăiere şi sisteme pentru comandă şi acţionare. Există două modalităţi
de lucru:
capul de tăiere mobil se deplasează tăind crăcile, în timp ce
arborele este fixat pe braţul telescopic pe care se află cleştii de
prindere;
capul de tăiere este fix, arborele deplasându-se în interiorul
aparatului de tăiere, fie prin modificarea lungimii braţului
telescopic, fie cu role de acţionare.
Organele de tăiere cu care sunt dotate capetele de tăiere pot fi
cuţite, pânze circulare sau lanţuri. Există şi sisteme mai simple, cu
capete de tăiere montate pe cadre robuste în care se introduc arborii,
deplasaţi apoi prin tragere cu un tractor. Acestea din urmă se folosesc, în
128

general, în margine de parchet şi sunt asociate cu echipamente de
secţionare.
9.6.3. Utilaje şi agregate speciale pentru secţionarea lemnului
Secţionarea lemnului este, aşa cum s-a menţionat anterior,
operaţia de tăiere transversală a trunchiului în sortimente de lemn brut,
iar arborele este separat în părţi cu dimensiuni corespunzătoare
capacităţii mijloacelor de colectare şi transport.
Această operaţie poate fi executată la cioată, la marginea
parchetului sau în CSPL, în funcţie de metoda de exploatare aplicată.
Aparatele de tăiere pot fi cu lanţ sau cu pânză circulară. La aceste
agregate trunchiul se deplasează în lungul axei longitudinale până în
locul în care urmează a fi executată secţionarea, după care este basculat
aparatul de tăiere care efectuează tăierea transversală a trunchiului
(figura 9.91).
Figura 9.91. Secţionarea lemnului cu un utilaj specializat
Există şi tipuri de maşini la care un ferăstrău cu lanţ tăietor se
mişcă în lungul axei arborelui executând secţionarea în zonele stabilite şi
chiar curăţirea de crăci a trunchiului.
129

9.6.4. Maşini multifuncţionale de recoltare a lemnului (MMRL)
Maşinile multifuncţionale pot fi definite ca maşini de lucru
autopropulsate care execută cel puţin două operaţii (doborâre, curăţire de
crăci, secţionare, cojire, tasonare etc.) din procesul tehnologic de
recoltare a lemnului. Aceste maşini sunt eficiente din punct de vedere
economic în următoarele situaţii:
pe terenuri cu panta maximă de 10%;
în arborete de răşinoase (mai rar, în cele de foioase moi), cu
tăieri concentrate şi pe suprafeţe relativ mari (tratamentul
tăierilor rase);
în arborete cu diametre reduse ale arborilor (25÷50 cm);
dacă există o reţea de drumuri cu densitate mare.
Condiţiile enumerate mai sus sunt specifice ţărilor din nordul
Europei şi al Americii, în situaţiile respective productivitatea muncii
crescând de 3÷4 ori prin utilizarea MMRL faţă de exploatarea clasică.
Limitarea folosirii MMRL depinde de:
relieful accidentat;
tipul de pădure (nu se poate aplica în pădurile de amestec cu
regenerare naturală şi cu ciclu de producţie lung);
sortimentele ce se obţin (frecvent, de calitate inferioară rezultată
prin impunerea unor lungimi fixe, prin deteriorarea capetelor
pieselor, motive pentru care se pot înregistra pierderi destul de
mari de biomasă lemnoasă);
reţeaua de drumuri auto şi de tractor existentă sau necesară;
suprafaţa ocupată de seminţiş (această modalitatea de exploatare
a lemnului aduce prejudicii însemnate seminţişului şi solului).
În condiţiile de la noi, aceste maşini ar putea executa curăţirea de
crăci, secţionarea şi cojirea, după ce a fost executată doborârea cu
ferăstraiele mecanice.
Maşinile multifuncţionale de recoltare a lemnului pot fi de tip:
harvester, când execută doborârea şi cel puţin încă o operaţie
(curăţire de crăci, cojire, secţionare sau tasonare);
processor, atunci când prelucrează arbori doborâţi, executând
curăţirea de crăci şi cel puţin încă o operaţie (cojire, secţionare
sau tasonare).
În general, o maşină multifuncţională de recoltare a lemnului
(figura 9.92) se compune dintr-un vehicul pe care sunt montate sistemele
destinate să execute operaţiile pentru care este proiectată maşina. Ea
130

poate fi dotată cu braţe telescopice, cu graifăr, cilindri de antrenare,
macarale sau benzi transportoare.
Figura 9.92. Maşini multifuncţionale de recoltare a lemnului
Operatorul are la dispoziţie o cabină climatizată, confortabilă, cu
o bună vizibilitate şi care se poate deplasa pe verticală şi în jurul axei.
Sursa de putere este motorul vehiculului sau/şi un alt motor
suplimentar montat pe maşină. Echipamentele din dotarea acestor maşini
sunt cele prezentate anterior la agregatele de recoltare a lemnului şi
funcţionează după aceleaşi principii.
Maşinile moderne sunt echipate cu sisteme electronice pentru
măsurarea diametrului, lungimii şi a volumului fiecărei piese.
10. COLECTAREA LEMNULUI
Procesul tehnologic de recoltare a lemnului (a biomasei
lemnoase a arborilor puşi în valoare) este urmat de o concentrare
progresivă a materialului lemnos. Această deplasare a lemnului de la
cioată până în platforma primară aflată lângă o cale permanentă de
transport reprezintă procesul tehnologic de colectare.
Spre deosebire de deplasarea materialului lemnos pe distanţă
lungă prin utilizarea căilor permanente de transport, care reprezintă un
proces de transport secundar sau final, colectarea lemnului este
considerată un proces de transport primar care se desfăşoară
preponderent în interiorul parchetului, pe căi şi cu mijloace adecvate
condiţiilor de teren, arboretului şi dimensiunilor materialului lemnos
obţinut după recoltare. Această deplasare se face, într-o primă etapă, pe
trasee neamenajate, fiind continuată, în etapa următoare, pe trasee
amenajate denumite căi de colectare.
Materialul lemnos rezultat prin recoltare este răspândit pe
suprafeţe întinse. Este necesară concentrarea acestuia în cantităţi din ce
în ce mai mari (tasoane), în locuri accesibile mijloacelor de colectare
131

utilizate. Amplasarea şi mărimea tasoanelor depind de posibilităţile
tehnice ale mijloacelor de colectare (capacitate de transport, distanţă
eficientă de lucru) şi de caracteristicile terenului şi arboretului.
Adunatul este prima etapă din cadrul procesului de colectare
caracterizată prin deplasarea fiecărei piese pe un traseu propriu, pe
distanţe scurte, de la locul de doborâre până la locurile de concentrare a
materialului lemnos, în general de-a lungul văilor sau la confluenţe ale
acestora. Se aplică mai ales metodele gravitaţionale de deplasare sau
alunecare folosindu-se la maxim condiţiile naturale de teren, pe trasee
astfel alese încât adunatul să nu prejudicieze seminţişul sau solul.
Scosul lemnului este o operaţie necesară în unele situaţii (în
general în parchetele din zona de munte), atunci când tasoanele formate
prin adunat nu se găsesc în raza de acţiune a mijloacelor principale de
colectare şi constă în deplasarea materialului lemnos din aceste tasoane
până la următoarele confluenţe. În acest caz este necesară amenajarea
sumară a unor căi de scos justificată de cantitatea mai mare de biomasă
lemnoasă ce este deplasată pe un traseu.
Apropiatul lemnului reprezintă operaţia de deplasare a sarcinilor
din tasoanele formate prin adunat (sau adunat şi scos) până în platforma
primară ce se află lângă o instalaţie permanentă de transport. Se
utilizează o anumită cale de apropiat amenajată corespunzător
condiţiilor specifice unor utilaje de colectare de mare capacitate
(tractoare, funiculare) cu care se realizează deplasarea materialului
lemnos.
În anumite condiţii de teren şi de arboret este posibilă executarea
operaţiilor de scos şi apropiat în mod continuu şi cu aceleaşi mijloace,
cazuri în care procesul de colectare poate fi denumit scos-apropiat.
Dacă mijloacele de colectare folosite la apropiat pot ajunge fără
amenajări speciale până la cioată, procesul de colectare se compune
practic dintr-o singură operaţie de adunat-apropiat.
Reţeaua căilor de colectare trebuie realizată în aşa fel încât să
asigure accesibilitatea în interiorul pădurii, până la suprafeţe mici.
Pentru ca mijloacele de colectare să fie economice (consum redus de
energie şi combustibili) este recomandată folosirea, ori de câte ori este
posibil, a unor soluţii gravitaţionale de colectare a materialului lemnos
de pe versanţi. Uneori, însă, atunci când este justificată economic, merită
să fie analizată şi posibilitatea colectării materialului lemnos prin
deplasarea acestuia în amonte. Adoptarea unei asemenea soluţii depinde
de existenţa sau de oportunitatea construirii unor drumuri de culme,
132

costurile de execuţie a acestora fiind mult redus comparativ cu alte
variante şi cu prejudicii mai mici pentru sol şi arboret.
Raportată la întregul proces de producţie al exploatării lemnului,
colectarea este procesul tehnologic cel mai dificil şi cu un volum foarte
mare de muncă, utilizând aproximativ 70% din energia umană, 100%
din energia animală şi 90% cantitatea totală de carburanţi.
În funcţie de condiţiile concrete de lucru, de etapa ce se parcurge
în procesul de colectare (adunat, scos sau apropiat) şi de mijloacele de
lucru folosite pot fi alese diverse modalităţi de deplasare a lemnului, cele
mai frecvente fiind sintetizate în tabelul 10.1.
Tabelul 10.1
Modalităţi de deplasare a lemnului în cadrul procesului de colectare
Operaţia
adunat
scos
apropiat
Modalitatea
de colectare
Procedeul de
deplasare
a lemnului
prin corhănire alunecare
cu atelaje
cu cablul de sarcină al
tractoarelor
târâre
cu cablul de sarcină al
funicularului
cu atelaje
semitârâre
cu tractoare
cu atelaje târâre
cu atelaje
cu funicularul
semitârâre
cu tractoare
cu tractoare
suspendare
cu funicularul
cu tractoare semitârâre
cu tractoare
suspendare
cu funicularul
Distanţe
caracteristice (m)
până la 200 m
(distanţă
economică≈100 m)
200÷500 m
500÷2000 m
Distanţa de colectare se stabileşte în funcţie de poziţia
parchetului faţă de instalaţiile permanente de transport şi reprezintă
factorul de bază în alegerea mijloacelor de colectare în vederea
optimizării procesului de exploatare a lemnului.
În situaţia în care distanţa de apropiat este mai mare de 2 km
(cazul parchetelor greu accesibile) trebuie să se analizeze din punct de
vedere economic posibilitatea prelungirii instalaţiei permanente de
transport în scopul reducerii acestei distanţe.
133

Deşi sfera mijloacelor de colectare s-a restrâns, în general, la
tractoare forestiere şi instalaţii cu cablu din ce în ce mai perfecţionate,
nu trebuie să se excludă din variantele de colectare posibil a fi utilizate şi
alte modalităţi, unele folosite în trecutul nu prea îndepărtat (deplasarea
lemnului gravitaţional pe instalaţii de alunecare sau purtat de apele
curgătoare pe albia naturală sau pe canale amenajate), iar altele, de dată
mai recentă, folosite mai mult cu caracter experimental (elicoptere,
baloane, elicostate).
Se observă din tabelul anterior că, în cadrul procesului de
colectare a lemnului, modalităţile de deplasare sunt alunecarea, târârea,
semitârârea şi suspendarea, fiecare fiind caracterizată de un anumit
sistem de forţe şi fiind influenţată de anumiţi factori specifici.
Alunecarea (figura 10.1) constă în deplasarea piesei din lemn pe
teren înclinat sub acţiunea greutăţii proprii, pe un traseu neamenajat
(cazul corhănirii) sau pe căi special amenajate (în cazul instalaţiilor de
alunecare).
Figura 10.1. Deplasarea lemnului prin alunecare
Cele două componente ale greutăţii Q a piesei din lemn aflate pe
un teren înclinat cu unghiul α sunt:
'
Q = Q ⋅sinα
şi (10.1)
'
Q = Q ⋅ cosα
. (10.2)
Q′′ generează o forţă de frecare Ff care se opune forţei de
alunecare Q′ :
''
F f = μ ⋅ Q = μ ⋅ Q ⋅ cosα
, (10.3)
în care μ este coeficientul de frecare dintre piesa din lemn şi teren.
Pentru a se produce alunecarea, trebuie să fie îndeplinită relaţia:
Q ⋅sin α > μ ⋅Q
⋅ cosα
⇔ μ < tgα
(10.4)
Deoarece alunecarea este condiţionată de valoarea coeficientului
de frecare μ (cuprinsă, în condiţii normale, între 0,49 pentru un strat de
134

humus negru înmuiat şi 0,83 pentru teren argilo-nisipos uscat sau umed),
trebuie să se acţioneze în vederea reducerii acestuia pentru deplasarea
prin alunecare pe distanţe mai lungi şi cu prejudicierea minimă a solului
prin următoarele soluţii practice:
folosirea acestui procedeu atunci când terenul este umed sau
îngheţat şi acoperit cu zăpadă, caz în care μ poate să scadă până
la 0,10;
executarea unei curăţiri de crăci la faţa lemnului şi, eventual,
cojirea acestuia;
olărirea;
folosirea unor căi amenajate, din pământ tasat sau din lemn.
Târârea constă în deplasarea piesei din lemn prin intermediul
unei forţe de tracţiune exterioare T (figura 10.2), între direcţia de tras şi
teren formându-se un unghi β.
Figura 10.2. Deplasarea lemnului prin târâre
( )
( )
' ''
T⋅ cosβ + Q > μ⋅ Q −T⋅sin β
T⋅ cosβ + Q⋅ sinα > μ⋅ Q⋅cosα −T⋅sinβ ( )
T⋅ cosβ + μ⋅ sin β > μ⋅Q⋅cosα −Q⋅sinα μ ⋅cosα − sin α
T > Q⋅
μ ⋅ sin β + cos β
(10.5)
(10.6)
(10.7)
(10.8)
Experimental s-a constatat că unghiul β optim este în jurul
valorii de 16°.
Utilizarea cât mai eficientă a forţei de tracţiune în cazul târârii
este condiţionată de valoarea coeficientului de frecare μ , ale cărui valori
pot fi reduse prin aceleaşi procedee practice menţionate în cazul
alunecării.
Semitârârea este procedeul de deplasare a sarcinii prin
suspendarea părţii din faţă a acesteia, partea din spate fiind târâtă pe
135

calea de transport. Este aplicată, în general, la colectarea lemnului cu
tractoare sau funiculare.
Atunci când sarcina, de greutate Q, este semisuspendată, cota
l0
parte care se suspendă este QA = Q ⋅ , iar cota parte ce se reazemă pe
l
⎛ l0
⎞
sol este QB = Q ⋅ ⎜1
− ⎟ , relaţii în care l reprezintă lungimea sarcinii şi
⎝ l ⎠
l0 , distanţa de la centrul de greutate al acesteia până la capătul sprijinit
pe sol.
În cazul semitârârii cu tractorul, valoarea forţei de tracţiune
necesare pentru deplasarea sarcinii de lemn rezultă din analiza
sistemului de forţe din figura 10.3.
Figura 10.3. Semitârârea lemnului cu tractorul forestier
( )
F > Q ⋅ sinα + Q ⋅ sinα + μ⋅Q ⋅ cosα + G⋅ sinα + ω⋅ G⋅ cosα + Q ⋅cosα
a A B B A
în care:
Fa - forţa de tracţiune a tractorului,
μ - coeficientul de frecare a lemnului necojit pe sol prin semitârâre,
ω - coeficientul de rezistenţă la rularea pneurilor (sau şenilelor) pe sol,
G - greutatea tractorului,
α - unghiul de înclinare a terenului.
l
Notând cu k
l
(k=0,6÷0,7), se poate scrie:
= 0 coeficientul de repartizare a sarcinii
136

F a
( 1−
k)
⋅ Q ⋅ sinα
+ μ ⋅ ( 1−
k)
⋅ Q ⋅ cosα
+ ⋅ ( ω ⋅ cosα
+ )+
> k ⋅ Q ⋅ sinα +
G
sinα
⎡
G
⎤
+ k ⋅ω
⋅Q
⋅ cosα
⇒ F > ⋅ ⋅ + ⋅( − ) a Q cosα ⎢tgα
μ 1 k + ⋅ ( ω + tgα) + k ⋅ω⎥⇒
⎣
Q
⎦
⎡⎛
G ⎞ ⎛ G ⎞
⎤
⇒ F > Q⋅
⋅ ⎢⎜
+ ⎟ ⋅ tg + ⎜ + ⎟ ⋅ + ⋅( − ) ⎥
⎣⎝
Q ⎠ ⎝ Q ⎠
⎦
k
a cosα 1 α ω μ 1 k , (10.9)
în care tg α este panta terenului.
Se menţionează că în această relaţie nu s-a luat în considerare şi
forţa de inerţie a agregatului (tractor + sarcină) care intervine favorabil
mai ales în cazul deplasării acestuia din amonte în aval. De fapt, în
această situaţie a deplasării în pantă (şi nu în rampă) şi unele dintre
componentele paralele cu calea de rulare ale forţelor de greutate din
sistemul considerat acţionează în sensul de deplasare, reducând mult din
valoarea forţei de tracţiune necesare Fa.
Valorile experimentale ale coeficientului de frecare μ (la deplasarea
pe sol a lemnului necojit prin semitârâre) variază de la 0,38, în
cazul unui strat de humus negru înmuiat, până la 0,66, pe teren argilonisipos
uscat sau umed (valori asemănătoare cu cele de la târâre), dar
depind şi de diametrul piesei din lemn măsurat la capătul târât pe sol.
Coeficienţii de rezistenţă la rostogolirea pneurilor pe sol au
valori experimentale cuprinse între 0,050 şi 0,175 în funcţie de natura şi
starea căii de transport, scăzând cu 15%÷20% în cazul utilizării
tractoarelor cu şenile.
Din relaţia anterioară se observă că, în cazul colectării lemnului
prin semitârâre cu tractorul, se poate acţiona în vederea reducerii
consumului de energie prin:
folosirea unor tractoare cu un raport greutate proprie / greutate
sarcină (G/Q) cât mai mic;
reducerea rezistenţelor la înaintare prin folosirea unor trasee pe
terenuri cu capacitate portantă ridicată, în perioade cu îngheţ la
sol sau, dacă se justifică economic, să se efectueze o consolidare
a terasamentului drumurilor de tractor;
formarea corespunzătoare a sarcinilor şi fasonarea pieselor din
lemn astfel încât să se micşoreze coeficientul de frecare;
alegerea traseelor de colectare în aşa fel încât să se execute
deplasarea de preferinţă din amonte în aval, evident fără să se
depăşească panta maximă admisă de normele de protecţie a
muncii.
137

În cazul semitârârii cu funicularul, sistemul de forţe format este
mai complex datorită condiţiilor deosebite în care se deplasează sarcina.
Ţinând cont de ipotezele iniţiale generale pentru deplasarea prin
semitârâre a unei piese din lemn, se poate determina condiţia de
realizare la limită a semisuspendării, astfel încât axa piesei să formeze
unghiul β cu terenul, situaţie în care cablul de sarcină (deci direcţia
forţei de acţionare T) formează un unghi ϕ cu axa longitudinală a piesei
(figura 10.4).
Figura 10.4. Semitârârea lemnului cu instalaţiile cu cablu
l0
T ⋅ sinϕ
= QA
⋅ cos(
α + β ) = Q ⋅ ⋅ cos(
α + β ), deci:
l
T Q l
= ⋅ ⋅
l
0 cos
( α + β)
sinϕ
. (10.10)
Determinarea forţei de acţionare în cablul de sarcină (T′ în figura
10.5) şi a forţei de tracţiune necesare (Fa în figura 10.5) este mai dificilă
pentru că trebuie să se ia în considerare, pe lângă coeficientul de rezistenţă
specific la semitârâre, şi faptul că unghiurile β şi ϕ se modifică
permanent pe parcursul deplasării sarcinii, mai ales în cazul adunatului
lateral al materialului lemnos până la linia de funicular.
În plus, trebuie să se ţină cont şi de unghiul orizontal (δ în figura
10.5) pe care-l formează cablul trăgător cu cablul purtător, pe care rulea-
138

ză căruciorul funicularului, precum şi de greutatea acestui cărucior (G) şi
de rezistenţele pe care le întâmpină la rulare.
Figura 10.5. Forţele care condiţionează deplasarea lemnului prin
semitârâre cu funicularul
Pot fi făcute, totuşi, unele recomandări practice a căror aplicare
duce la realizarea unor condiţii favorabile pentru deplasarea lemnului
prin semitârâre cu funicularul:
obţinerea unor valori cât mai mici ale coeficientului de frecare
specifică (fasonarea corespunzătoare a pieselor din lemn şi
suspendarea capătului gros al acestora);
alegerea tipului de funicular pentru care raportul G/Q (greutatea
căruciorului / greutatea sarcinii) este cât mai mic;
deplasarea sarcinii, atât cât este posibil acest lucru, pe sub linia
de funicular (reducerea unghiului δ ).
Suspendarea (figura 10.6)este modalitatea de deplasare a sarcinii
de material lemnos în care aceasta este susţinută în întregime de
mijlocul de transport.
Figura 10.6. Deplasarea lemnului prin suspendare
139

Forţa de acţionare (Fa în figura 10.6), în cazul deplasării din
amonte spre aval, trebuie să fie:
deci:
( )
F > Q⋅ cosα + G⋅cosα ⋅ω −G⋅sinα −Q⋅sinα , (10.11)
a
⎛ G⎞
F Q
( )
a > ⋅ ⎜1
+ ⎟ ⋅ ω⋅ α −
⎝ Q⎠
cos sinα , (10.12)
relaţii în care:
Q este greutatea sarcinii,
G - greutatea vehiculului,
α - unghiul de pantă a terenului,
ω - coeficientul de rezistenţă la rostogolirea roţilor pe calea de transport.
Relaţia anterioară este valabilă, în anumite ipoteze simplificatoare,
şi în cazul deplasării sarcinii prin suspendare cu funicularul.
Se observă şi în acest caz faptul că deplasarea se realizează în
condiţii optime dacă raportul G/Q este mic şi dacă valoarea lui ω este
redusă.
10.1. COLECTAREA LEMNULUI PRIN CORHĂNIRE
Corhănirea constă în deplasarea de la cioată, pe distanţe scurte,
a lemnului rotund prin alunecarea acestuia datorată unui impuls iniţial.
Acest mod de colectare foloseşte forţa umană şi este recomandat numai
în cazul unui volum mic al pieselor din lemn, atunci când condiţiile de
relief şi obstacolele de pe traseu (cioate, resturi de exploatare sau arbori
pe picior) fac nerentabilă utilizarea altor mijloace de colectare.
În acest caz, terenul nu trebuie special amenajat, dar trebuie să se
ţină cont de panta minimă ce favorizează deplasarea lemnului prin
corhănire: 50% pe terenuri uscate, 35% pe terenuri umede, 20% pe
terenuri acoperite cu zăpadă şi 10% pe terenuri cu zăpadă îngheţată.
Formaţia de muncitori este alcătuită din 3÷4 corhănitori care îşi
coordonează mişcările la comanda şefului de echipă. Operaţia de
corhănire, atunci când este incorect realizată, prezintă un grad ridicat de
periculozitate, poate produce pagube majore seminţişului, arborilor care
rămân în picioare, solului şi poate duce la declasarea lemnului.
Diminuarea efectelor negative ale corhănirii se realizează prin:
limitarea distanţei de corhănit la maximum 80 m;
executarea operaţiei preponderent iarna, pe teren îngheţat sau cu
zăpadă;
140

olărirea capătului gros al pieselor din lemn;
protecţia arborilor din zona de corhănire.
Corhănirea lemnului trebuie limitată numai pentru situaţiile în
care este singura modalitate de a aduna lemnul de pe o anumită suprafaţă
a parchetului. Lemnul destinat obţinerii unor sortimente valoroase (de
exemplu, buştenii cu lemn de rezonanţă) nu se deplaseză prin corhănire.
Suprafaţa pe care se corhăneşte este stabilită de şeful echipei de
corhănitori împreună cu maistrul de parchet. Această suprafaţă se
numeşte „plancă” şi trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
să fie lipsită de seminţiş utilizabil;
panta terenului să permită alunecarea liberă a pieselor din lemn;
să fie înlăturate obstacolele care ar putea duce la schimbarea
direcţiei de deplasare (bucăţi de lemn, pietre de dimensiuni mari
etc.);
să se protejeze arborii care rămân şi care sunt expuşi zdrelirii.
Adunatul prin corhănire se concretizează în formarea tasoanelor,
operaţie facilitată prin olărirea capătului din aval al piesei din lemn şi
prin acoperirea capătului din amonte al buştenilor aflaţi deja în tason
(„ascunderea capetelor”), fapt ce asigură, pe lângă evitarea deprecierii
lemnului, alunecarea următoarelor piese peste aceştia.
Scosul, în această situaţie, presupune corhănirea pieselor din
lemn aflate în tasoane, această operaţie efectuându-se întotdeauna din
partea de deasupra şi din amonte a tasonului.
Punerea în mişcare a lemnului se face numai prin folosirea
uneltelor de lucru specifice acestui procedeu şi standardizate: ţapina şi
pârghia cu cârlig (figurile 10.7 şi 10.8).
Figura 10.7. Ţapina
141

Figura 10.8. Modul de impulsionare a mişcării pieselor din lemn cu
ţapina (a) sau cu pârghia rotitoare cu cârlig (b)
Muncitorii acţionează sincronizat, la comandă, din lateral sau din
spate şi numai după ce piesa din lemn a fost orientată cu axa
longitudinală pe linia de cea mai mare pantă. Se interzice intervenţia pe
parcursul alunecării lemnului în vederea eventualei reorientări sau
dirijări a acestuia.
10.2. COLECTAREA LEMNULUI CU ATELAJELE
În anumite condiţii dificile de teren, atunci când mijloacele
mecanice de colectare nu pot fi transportate în parchet sau nu se justifică
economic acest lucru, ca şi în situaţia unor arborete cu un număr mare de
arbori la hectar, se utilizează atelajele pentru adunat sau scos materialul
lemnos ce se recoltează.
Animalele rămân mai departe principalul mijloc pentru adunatul
lemnului de dimensiuni reduse, rezultat din tăierile de produse secundare
sau accidentale, când numărul arborilor marcaţi este sub 30 fire/ha.
Direcţia de tras trebuie aleasă în funcţie de natura terenului şi panta
acestuia: vara, pe teren uscat şi iarna pe teren îngheţat poate ajunge la
35÷40%, dar iarna, pe zăpadă, nu va depăşi 25%.
Cantitatea de material lemnos ce poate fi colectată cu animalele
într-o anumită perioadă de timp depinde de mai mulţi factori, şi anume:
distanţa pe care se face deplasarea lemnului;
volumul arborelui mediu;
panta şi natura terenului;
starea fizică a animalelor.
Deplasarea sarcinilor se poate face prin târâre (legare directă de
atelaj), semitârâre (semisuspendarea sarcinii cu ajutorul unor scuturi,
cărucioare sau sanciuri) sau prin suspendare (în căruţe sau sănii).
142

Un cal sau o pereche de cai înhămaţi, precum şi o pereche de boi
înjugaţi formează un atelaj. Atelajele sunt echipate cu harnaşament
corespunzător (hamuri la cai şi juguri pentru greabăn la boi).
Atelajul este condus de un caciş, cărăuş sau conducător de
atelaj. Cacişul are asupra sa ciocanul cu care bate pana în lemn şi ţapina
cu care ajută la pornirea sarcinii, la scoaterea penei şi la voltarea pieselor
care formează sarcina.
Sarcina se leagă de tânjală (la boi) sau de arcic (la cai).
Tânjala are lungimea de 2,5 m şi diametrul la capătul gros de
10÷12 cm. Pentru o manevrare uşoară a sarcinii, trebuie să se utilizeze
modalităţi de legare corespunzătoare: cu lanţuri, cu pene de 10÷15 cm şi
prevăzute cu zimţi sau cu un dispozitiv special denumit cioflâng (figura
10.9)
1 - vârtej
2 - lanţ
3 - pană metalică
Figura 10.9. Dispozitiv de legare a pieselor din lemn la colectarea
cu atelajele
Este recomandată modalitatea de deplasare semisuspendată sau
chiar suspendată a sarcinii pentru că, pe lângă faptul că se reduc
prejudiciile aduse solului, seminţişului şi arborilor în picioare, productivitatea
muncii poate creşte cu 30÷50% prin mărirea sarcinii şi prin
diminuarea pierderilor de material lemnos (nu se mai olăresc capetele
pieselor).
Când lemnul este adunat în tason, ca urmare a corhănirii,
operaţia cuprinde şi faza de „dat după vite”. Aceasta presupune: desprinderea
lemnului din tason, pregătirea sarcinii, baterea penelor pentru
adunat prin târâre, ajutarea pornirii sarcinii prin ridicarea capătului gros
cu ţapina.
Căile de colectare cu atelajele se amenajează sumar prin
degajarea terenului de obstacole pe o lăţime de 1,0÷1,5 m (îndepărtarea
resturilor lemnoase, tăierea cioatelor vechi la nivelul terenului, umplerea
gropilor care prezintă pericol pentru animale) şi, dacă este cazul, pentru
a evita alunecarea sarcinii pe versant, pe porţiunile în curbă se fixează
143

mărginare (o succesiune de piese din lemn rotund aşezate cap la cap şi
stabilizate cu ţăruşi).
Se va ţine seama ca deplasarea atelajelor să nu se facă în rampă
decât cel mult pe o distanţă de 100 m. Aceasta va fi mai mică de 10%
pentru cursa în plin şi sub 30% la cursa în gol. Pe traseu, conducătorul
atelajului se va deplasa lateral, pe partea din amonte, sau în urma
atelajului. Viteza de deplasare este de 50÷100 m/min şi variază în
funcţie de greutatea atelajelor, de panta terenului şi de sensul şi felul
deplasării (spre aval sau spre amonte, cu sau fără sarcină).
10.3.COLECTAREA LEMNULUI CU TRACTOARE
În contextul actual al creşterii gradului de mecanizare a lucrărilor
în procesul de exploatare a lemnului au survenit schimbări importante în
proporţia participării unor mijloace mecanice mai ales la scos şi
apropiat. Tractoarele sunt utilaje a căror folosire la colectarea lemnului a
fost extinsă continuu în baza următoarelor considerente:
prezintă o mare mobilitate, ceea ce le permite să-şi schimbe cu
uşurinţă şi pe distanţă mică direcţia de mers şi să aibă o mare
capacitate de trecere peste obstacole;
au putere mare ceea ce implică forţe de tracţiune mari în diverse
condiţii de exploatare;
folosirea lor duce la creşterea productivităţii muncii şi reducerea
costurilor exploatării lemnului;
asigură condiţii optime de muncă sub aspect ergonomic şi al
securităţii muncii.
Alegerea unui anumit tip de tractor pentru colectarea lemnului se
face, pe de o parte, în funcţie de particularităţile terenului şi de cerinţele
silviculturale specifice, dar este condiţionată, pe de altă parte, şi de
caracteristicile tehnice generale ale tractorului (putere, sistem de rulare
etc.) şi de echipamentele de lucru folosite pentru formarea sarcinii.
O primă grupare a tractoarelor folosite pentru colectare poate fi
făcută după destinaţia iniţială a acestora: tractoare universale şi
tractoare forestiere.
Tractoarele forestiere (figura 10.10) sunt concepute special
pentru a deplasa materialul lemnos în cadrul procesului de colectare,
având în dotare, de la început, echipament de lucru care să asigure
formarea, legarea şi transportul sarcinilor din lemn.
Cele universale, construite în scopul utilizării într-un domeniu
mai larg de activitate, trebuie adaptate condiţiilor de colectare a lemnului
prin adăugarea unor echipamente de lucru corespunzătoare.
144

Figura 10.10. Tractor forestier
Echipamentul minim specializat pentru lucrările în exploatări
forestiere, existent pe tractoarele forestiere sau adăugat celor universale,
poate fi:
troliu şi sapă-scut, primul utilizat pentru formarea şi legarea
sarcinii, iar sapa-scut pentru deplasarea acesteia prin
semisuspendare şi pentru protecţia punţii din spate a tractorului
(figura 10.11a);
troliu şi consolă, rolul consolei fiind cel de dirijare a cablului de
sarcină şi de realizare a semisuspendării sarcinii (figura 10.11b);
braţ hidraulic de tip graifăr sau cleşte, care se utilizează pentru
formarea, legarea şi semisuspendarea sarcinii (figura 10.11c);
braţ hidraulic şi graifăr, atunci când acesta din urmă preia rolul
de fixare şi semisuspendare a sarcinii (figura 10.11d);
braţ hidraulic şi semiremorcă, în cazul deplasării suspendate a
lemnului (figura 10.11e).
La alegerea unui tractor dotat cu un anumit echipament de lucru
trebuie să se aibă în vedere condiţiile de teren şi de arboret în care acesta
va fi folosit. Pentru terenuri cu pante mari, care impun amenajarea unor
drumuri de tractor şi unde, cu toate aceste amenajări, utilajul folosit
pentru colectare nu poate ajunge până la fiecare arbore doborât, trebuie
să se folosească tractoare cu trolii, lungimea cablului de sarcină fiind
suficientă (60÷150 m) pentru a se putea aduna materialul lemnos de pe
suprafeţe mari.
În cazul în care utilajul poate pătrunde pe trasee neamenajate
special până la cioată, pe terenuri cu pante reduse, pot fi folosite
tractoare echipate cu braţe hidraulice care acţionează pe o rază de maxim
9 m. Pentru tractoarele cu braţ hidraulic şi semiremorcă apare, în plus,
145

încă un factor limitativ, cel al lungimii maxime a materialului lemnos
posibil a fi transportat prin suspendare, care este, în general, de 4 m.
Figura 10.11. Echipament specializat pentru tractoarele folosite
la exploatarea lemnului
După tipul constructiv al şasiului, tractoarele pot fi cu şasiu rigid
sau cu şasiu articulat. După sistemul de rulare, tractoarele sunt pe roţi
sau pe şenile (eventual semişenile).
Tractoarele utilizate în lucrările de exploatare a lemnului pot
avea o singură punte motoare sau două punţi motoare. Puterea acestora
poate fi sub 55 kW (tractoare de putere mică), între 55 kW şi 115 kW
(tractoare de putere mijlocie) sau peste 115 kW (tractoare de putere
mare).
Specializarea tractoarelor forestiere se referă la:
puterea mai mare a motorului,
creşterea forţelor de tracţiune datorată aderenţei mai mari prin
folosirea pneurilor de mărimi egale şi de construcţie specială,
adaptabilitatea la trasee cu raze mici de racordare datorată
şasiului articulat.
Tractoarele forestiere specializate sunt dotate cu o lamă asemănătoare
celei de buldozer, montată în partea din faţă. Aceasta se
utilizează la efectuarea unor lucrări superficiale de terasamente, la
rectificarea căilor de colectare şi la voltarea buştenilor.
146

10.3.1. Parametrii constructivi de bază ai tractoarelor
Aprecierea posibilităţilor de utilizare practică a tractoarelor
forestiere, în raport cu felul şi gradul de dificultate ale operaţiilor pe care
trebuie să le efectueze în cadrul procesului de exploatare a lemnului, se
face în primul rând pe baza parametrilor constructivi ai acestora. În
această categorie sunt incluse caracteristicile dimensionale, parametrii
de greutate şi capacitatea de încărcare, precum şi caracteristicile dinamice.
Dintre caracteristicile dimensionale (figura 10.12) fac parte:
dimensiunile de gabarit, care reprezintă lungimea (A), lăţimea
(C) şi înălţimea (D) a tractorului (inclusiv cabina şi echipamentul
de lucru),
ampatamentul (F) sau distanţa dintre axele geometrice ale
punţilor tractorului,
garda la sol (lumina), reprezentând distanţa dintre cel mai
coborât punct al şasiului şi suprafaţa terenului (H),
ecartamentul (B) măsurat ca distanţa dintre planele mediane ale
roţilor de pe aceeaşi axă,
consolele din faţă şi din spate definite ca distanţele pe orizontală
dintre axele de simetrie ale punţilor (din faţă şi, respectiv, din
spate) şi extremităţile tractorului din direcţiile menţionate,
raza longitudinală de trecere (r) care este raza unui cilindru
ipotetic situat între punţi, tangent la roţile din faţă şi din spate, pe
suprafaţă căruia se află şi punctul cel mai de jos al şasiului,
raza transversală de trecere, determinată ca rază a cercului ce
trece prin punctul cel mai coborât situat între roţile tractorului şi
tangent la roţi,
unghiurile de trecere (din faţă-α1- şi din spate-α2-) formate cu
planul terenului de planele tangenţiale la roţi care cuprind cele
mai joase puncte ale echipamentelor de lucru la extremitatea din
faţă şi, respectiv, din spate, echipamente aflate în poziţie de
deplasare.
Parametrii de greutate oferă informaţii necesare pentru
aprecierea condiţiilor de tracţiune (prin intermediul aderenţei) şi a
posibilităţii de deplasare pe terenuri cu portanţă diferită. Aceştia sunt:
greutatea constructivă, care reprezintă greutatea proprie a
tractorului fără scule şi nealimentat,
147

greutatea de exploatare, care este greutatea totală a tractorului
alimentat şi dotat cu toate anexele, la care se adaugă greutatea
maximă admisă a sarcinii de transportat.
Figura 10.12. Caracteristici dimensionale ale tractoarelor forestiere
Caracteristicile dinamice se referă în principal la forţa de tracţiune
maximă, la viteza maximă de deplasare, la stabilitatea în mers şi
capacitatea de trecere pe drumuri cu denivelări şi obstacole, precum şi la
panta maximă.
10.3.2. Părţile componente ale tractoarelor
Tractoarele utilizate pentru colectarea lemnului sunt alcătuite din
următoarele părţi principale:
motor;
transmisie;
organe de rulare şi direcţie;
organe de susţinere;
echipamente de lucru;
organe de direcţie şi comandă;
instalaţii de iluminat şi de semnalizare;
echipamente de confort;
148

MOTORUL reprezintă acea parte care asigură energia necesară
funcţionării elementelor şi echipamentelor de lucru ale tractorului.
Motoarele din dotarea tractoarelor forestiere pot fi clasificate
după mai multe criterii:
a) după numărul timpilor motori:
motoare în patru timpi, la care ciclul motor se realizează la două
rotaţii ale arborelui cotit şi la patru curse ale pistonului;
motoare în doi timpi, la care fazele ciclului motor se desfăşoară
la o rotaţie a arborelui cotit şi două curse ale pistonului;
b) după locul în care se formează amestecul de ardere:
motoare cu explozie, la care amestecul combustibil-aer (amestec
carburant) se formează într-un carburator; în acest caz, aprinderea
amestecului carburant se realizează în interiorul cilindrului
prin intermediul unei bujii; astfel de motoare folosesc benzină şi
se numesc motoare cu electroaprindere sau cu benzină;
motoare cu autoaprindere (cu injecţie, Diesel sau cu motorină),
la care amestecul combustibil-aer se realizează în interiorul
cilindrului; în acest caz, explozia se produce în urma comprimării
aerului şi injectării combustibilului la presiuni înalte.
c) după turaţia motorului, exprimată prin viteza v de deplasare a
pistonului în interiorul cilindrului:
motoare lente, la care v = 5 m/s;
motoare cu turaţie medie, la care v = 6,5÷10,0 m/s;
motoare rapide, la care v = 10,0÷15,0 m/s.
Principalele caracteristici ale motoarelor
Cursa pistonului reprezintă spaţiul parcurs de piston între PMS şi
PMI. Între cursa C şi diametrul interior al cilindrului (alezajul), D, există
un raport (raportul cursă-alezaj), în funcţie de valoarea căruia se disting
următoarele situaţii:
dacă acest raport C/D este egal cu 1,0, motorul poartă numele de
motor pătrat;
dacă C/D este mai mare decât 1,0, motoarele sunt de cursă lungă;
dacă C/D este mai mic decât 1,0, motoarele se numesc
superpătratice (sunt cele mai moderne).
În acest ultim caz avem următoarele avantaje:
− cursa executată de piston este mult mai scurtă, ceea ce determină o
scădere a uzurii;
149

− acest tip de motoare pot fi echipate cu supape de admisie şi de
evacuare cu diametre mult mai mari, ceea ce facilitează efectuarea
celor două faze într-un timp mult mai scurt;
− din punct de vedere al consumului de combustibil sunt mai economicoase;
− înălţimea motoarelor este mult mai mică.
Volumul camerei de ardere (Va) reprezintă spaţiul delimitat de
capul pistonului aflat în PMS, cerul chiulasei şi pereţii interiori ai cilindrului.
În acest spaţiu este comprimat amestecul de ardere şi tot aici se
produce explozia.
Volumul util (Vu) este numit cilindree, capacitate cilindrică sau
litraj, şi reprezintă volumul generat în interiorul cilindrului când pistonul
se deplasează din PMS în PMI.
Volumul total (Vt) este dat de suma dintre Va şi Vu:
V = V + V . (10.13)
t
a
Pentru motoarele cu mai mulţi cilindri, cilindreea totală este dată
de relaţia:
π ⋅ d
Vt =
4
unde n este numărul de cilindri.
2
u
⋅ C ⋅ n , (10.14)
Raportul de compresie ( ε = V t / Va
) indică de câte ori este comprimat
fluidul motor în interiorul cilindrului. La motoarele moderne cu
explozie în patru timpi ε = 11,5, la cele cu explozie în doi timpi, ε = 7,0,
iar la motoarele Diesel, ε = 22.
Puterea efectivă reprezintă puterea dezvoltată de motor la turaţia
nominală a acestuia.
Turaţia motorului este exprimată în rotaţii / minut şi variază în
funcţie de tipul motorului. În principiu, motoarele Diesel se caracterizează
prin turaţii mai scăzute, aproximativ 3000 rotaţii / minut, faţă de
cele cu explozie în patru timpi care ating 7000÷8000 rotaţii / minut. În
general, cu cât turaţia este mai mare cu atât puterea motorului este mai
mare.
Componentele motorului
La motorul în patru timpi deosebim următoarele mecanisme şi
sisteme principale:
a) mecanismul bielă - manivelă (mecanism motor),
b) mecanismul de distribuţie,
150

c) sistemul de alimentare,
d) sistemul de aprindere,
e) sistemul de ungere,
f) sistemul de răcire,
g) sistemul de pornire.
a) Mecanismul bielă - manivelă are rolul de a prelua energia
rezultată în urma arderii şi destinderii gazelor arse, pe care o transmite
arborelui motor şi apoi, prin intermediul transmisiei, la roţile motoare
ale tractorului. Acest mecanism realizează transformarea mişcării
rectilinii a pistonului în mişcare de rotaţie a arborelui motor. Este
compus din:
grupa pieselor mobile: pistonul cu segmenţi şi bolţ, biela, arborele
motor (arbore cotit sau vilbrochen) şi volantul;
grupa pieselor fixe: blocul motor, chiulasa şi cilindrii.
Pistonul (figura 10.13) este piesa care preia presiunea dezvoltată
în urma destinderii gazelor arse în interiorul cilindrului. Capul pistonului
este acea parte care vine în contact direct cu fluidul motor.
Sub cap se găsesc zona de etanşare şi zona de ungere. Pe această
porţiune a pistonului sunt practicate canale în care se montează 3÷4
segmenţi de compresie şi 1÷2 segmenţi de ungere. Segmenţii de
compresie au secţiune transversală plină pe când cei de ungere sunt
prevăzuţi cu degajări prin care circulă uleiul necesar ungerii interiorului
cilindrului.
Figura 10.13. Elementele pistonului
În zona de articulaţie este fixat bolţul care face legătura cu
piciorul bielei. Biela reprezintă piesa care asigură legătura articulată
între piston şi arborele cotit.
151

Arborele cotit (figura 10.14) înmagazinează şi transmite toată
energia dezvoltată de agentul motor. Este format din lagăre de sprijin şi
coturi (manetoane).
Figura 10.14. Arbore cotit
Manetonul este partea prin care capul bielei se articulează la
arborele motor. La capătul din spate a arborelui cotit se află volanta care
are rolul de a scoate pistoanele din punctele moarte şi de a realiza o
legătură articulată între motor şi transmisia tractorului, ceea ce
contribuie la o pornire uşoară a motorului. Pe conturul volantei este
practicată o coroană dinţată.
Blocul motor închide în interiorul său, aproape în întregime,
organele mobile ale motorului, constituind suportul pe care se sprijină
cele mai multe dintre componentele motorului. La partea sa inferioară se
găseşte baia de ulei (capacul inferior al motorului) în care sunt practicate
locaşurile pentru montarea cilindrilor, orificiile pentru circulaţia uleiului
de ungere şi a apei de răcire. Tot în interiorul blocului motor sunt
amplasate şi lagărele care susţin arborele cotit.
Chiulasa acoperă blocul motor la partea superioară. Între
chiulasă şi bloc se montează o garnitură de etanşare care are rol de a
preveni pierderea gazelor în afara cilindrului şi pătrunderea apei sau a
uleiului în cilindru. Suprafaţa interioară a chiulasei este de obicei netedă,
dar poate fi prevăzută, la motoarele Diesel, cu cavităţi semisferice
denumite camere de turbionare în care se injectează motorina.
Cilindrii ghidează cursa pistonului şi delimitează camera de
ardere. Suprafaţa interioară, numită şi oglinda cilindrilor, trebuie să fie
perfect netedă şi necesită un grad ridicat de prelucrare mecanică. Dacă
partea exterioară a acestora vine în contact direct cu apa pentru răcire
cilindrii se numesc umezi, iar dacă există o piesă intermediară între
cilindri şi apa de răcire se numesc uscaţi. În general, cilindrii sunt
demontabili.
152

) Mecanismul de distribuţie asigură admisia amestecului
proaspăt în interiorul cilindrului şi evacuarea gazelor arse, asigurând
desfăşurarea normală a fazelor ciclului motorului:
admisie → compresie → destindere (detentă) → evacuare
admisia are loc la deplasarea pistonului din PMS în PMI;
compresia are loc la cursa ascendentă din PMI în PMS;
destinderea presupune o nouă deplasare din PMS în PMI;
evacuarea are loc la a doua cursă din PMI în PMS, după care
ciclul se reia.
Pentru realizarea acestor faze succesiv, în mecanismul de
distribuţie acţionează următoarele piese (figura 10.15): arbore de distribuţie
sau cu came (1) pe care se află camele (2), culbutorii (3), tijele
culbutorilor (4), tacheţii (5) şi supapele (6).
Figura 10.15. Schema funcţională a mecanismului de distribuţie
Arborele de distribuţie este prevăzut cu proeminenţe excentrice
numite came. La partea sa anterioară se află roata de distribuţie care
primeşte mişcarea de la arborele cotit. Aceasta poate fi o roată dinţată
cilindrică sau o roată de curea dreaptă (trapezoidală) cu dantură.
Tacheţii rămân în contact permanent cu camele şi transmit mişcarea
la tije. Numărul lor este dublu faţă de cel al cilindrilor deoarece
fiecare cilindru are două supape.
Culbutorii preiau mişcarea de la tijă şi o transmit supapelor
determinând deschiderea acestora în anumite momente bine stabilite.
Tijele fac legătura între tacheţi şi culbutori, existând doar la
motoarele cu distribuţie laterală.
Supapele închid şi deschid orificiile de admisie şi evacuare.
În funcţie de poziţia arborelui cu came există două tipuri de
sisteme de distribuţie:
153

distribuţie superioară, când arborele cu came se află în poziţie
superioară, situaţie în care nu sunt necesare tijele şi culbutorii;
distribuţie laterală, când arborele cu came are poziţie inferioară
şi apare necesitatea tijelor şi a culbutorilor.
c) Sistemul de alimentare asigură alimentarea motorului şi
depozitarea combustibilului. Se prezintă în două variante constructive:
pentru motor cu explozie şi pentru motoare Diesel.
Sistemul de alimentare de la motoarele cu explozie are următoarele
părţi componente: rezervor, pompă, carburator, filtru de aer,
filtru de combustibil, colector de admisie şi colector de evacuare.
Partea principală este reprezentată de carburator. Acesta este un
mecanism care asigură amestecul aerului proaspăt cu benzina, în diferite
proporţii. Raportul benzină – aer se notează cu λ. Amestecul carburant
se consideră normal atunci când la un litru de benzină se iau din atmosferă
15 kg de aer (λ = 1), amestecul este bogat când cantitatea de aer nu
depăşeşte 14 kg (λ < 1) şi este sărac când cantitatea de aer este mai mare
de 15 kg (λ > 1). În timpul funcţionării, amestecul normal apare
predominant, cel sărac este recomandat din punct de vedere economic,
iar cel bogat trebuie să fie limitat doar pe durata pornirii motorului.
Carburatorul, reprezentat schematic în figura 10.16, este compus
din două părţi:
camera de nivel constant, alimentată printr-o supapă, în care
există un flotor ce pluteşte pe benzină (plutitor) şi delimitează
cantitatea de carburant care participă în amestec;
camera de amestec, unde se realizează amestecul aerului cu
benzina, în diferite proporţii, în funcţie de sarcina motorului.
Central, în această cameră se află o zonă cu diametrul mai mic
(difuzor) iar la capete se află două supape sau clapete (una de aer
şi cealaltă de amestec) care delimitează debitul de amestec care
ajunge la cilindri. La nivelul difuzorului se află jiclorul sau
jicloarele carburatorului.
Figura 10.16. Schema funcţională a unui carburator
154

Sistemul de alimentare de la motoarele Diesel cuprinde două
circuite mari, şi anume: circuitul de joasă presiune şi cel de înaltă
presiune.
Circuitul de joasă presiune cuprinde:
rezervorul de combustibil care trebuie să asigure motorina pe
durata unui schimb de lucru. Acesta este prevăzut cu gură de
alimentare şi supapă de egalizare a presiunii;
filtrul unic de combustibil care filtrează motorina atât grosier cât
şi fin, sau baterie de filtre cu doi elemenţi (unul pentru filtrare
grosieră şi celălalt pentru filtrare fină);
pompa de alimentare acţionată manual;
Legătura dintre aceste elemente se face prin ţevi de joasă
presiune.
Circuitul de înaltă presiune este format din:
pompa de injecţie care asigură debite riguros determinate de
motorină la timpii prestabiliţi. Este alcătuită din elemenţi de
pompare, în număr egal cu numărul de cilindri;
regulatorul de turaţie, montat pe pompa de injecţie; rolul acestuia
este cel de a asigura variaţia debitelor de combustibil pompat în
funcţie de sarcina motorului (mărimea debitului este proporţională
cu mărimea sarcinii);
conductele de înaltã presiune executate din oţel, cu pereţi groşi;
acestea conduc motorina de la elemenţii de pompare la
injectoare;
injectoarele sunt cele care asigură pulverizarea fină a motorinei
în camera de ardere. Presiunea de injecţie diferă în funcţie de
tipul de motor (frecvent este aproximativ 125 daN/m 2 ).
d) Sistemul de aprindere apare în componenţa motoarelor cu
explozie în 2 şi 4 timpi. Rolul său este de a asigura scânteia electrică
necesară aprinderii amestecului carburant comprimat în interiorul cilindrului.
La motoarele în 4 timpi se foloseşte sistemul de aprindere cu
baterie de curent (acumulator) şi bobină de inducţie care transformă
curentul de joasă tensiune (12 V sau 24 V) în curent de înaltă tensiune
necesară producerii scânteii între electrozii bujiei. Bujiile sunt standardizate
şi marcate corespunzător, notaţiile cuprinzând pasul filetului şi
valoarea termică a acestora (exemplu: M14 –175).
155

Pentru motoarele în doi timpi, sistemul de aprindere a fost
prezentat anterior, la explicarea modului de funcţionare a ferăstraielor
mecanice.
e) Sistemul de ungere este necesar pentru a preveni frecarea
uscată între piesele mobile ale motorului. Din punct de vedere al
principiului de funcţionare, se deosebesc sisteme de ungere cu şi fără
circuit propriu. Circuitul propriu se întâlneşte la motoarele în 4 timpi, iar
sistemele de ungere fără circuit propriu sunt specifice motoarelor în doi
timpi.
Sistemele de ungere cu circuit propriu apar sub mai multe forme
constructive realizând:
ungerea prin barbotare, când uleiul necesar este asigurat prin
lovirea lichidului existent în baia de ulei de capetele bielelor
aflate în mişcare;
ungerea sub presiune, când uleiul este preluat din baie şi pompat
către suprafeţele supuse frecării de pompa de ulei;
ungerea mixtă, care presupun combinarea celor două tipuri
anterioare.
În componenţa sistemului de ungere deosebim următoarele piese:
− baia de ulei, care depozitează uleiul necesar ungerii (≈ 15 l la
tractoarele din România); în interiorul băii se află sorbul urmat de
pompa de ulei (pompă centrifugală cu roţi dinţate cilindrice de tip
aspiro-respingătoare ce preia uleiul din baie şi îl refulează în circuit; de
la pompă, uleiul trece în rampa principală de ulei de unde, prin
ramificaţii, ajunge la culbutor, la lagărele arborelui cu came şi ale
arborelui motor, la angrenaje şi apoi din nou în baie;
− filtrele de ulei, necesare pentru reţinerea impurităţilor din masa de ulei
ce intră în circuit. Pot fi în baterie, pentru filtrare grosieră şi fină, sau
sub formă de filtru unic atunci când realizează ambele filtrări.
− radiatorul de ulei, montat lângă radiatorul de răcire a apei; este
necesar pentru a menţine temperatura uleiului în limitele normale de
funcţionare.
f) Sistemul de răcire are rolul de a asigura răcirea pieselor
motorului. În general, este realizat sub două forme: sistem de răcire în
circuit propriu şi sistem de răcire cu aer.
Sistemul de răcire cu circuit propriu este specific motoarelor în 4
timpi şi are în componenţă pompa de apă, un termostat, radiatorul şi
ventilatorul. Există şi sisteme în care pompa de apă poate lipsi, în acest
caz răcirea realizându-se printr-un termosifon.
156

Pompa asigură circulaţia apei pe traseul: motor → pompă →
termosifon → radiator → motor.
Termostatul este un mecanism cu supapă care închide sau
deschide circuitul apei spre radiator, în funcţie de temperatura acesteia.
La punerea în funcţiune a motorului, temperatura apei fiind
scăzută, termostatul opreşte trecerea lichidului de răcire spre radiator,
acesta circulând printr-o conductă intermediară dinspre/spre motor
(circuitul redus al apei). Deschiderea supapei termostatului are loc
atunci când temperatura apei depăşeşte 75°C realizând circuitul normal
al apei.
Sistemul de răcire cu aer este specific motoarelor în doi timpi şi
a fost descris anterior, la ferăstraiele mecanice.
g) Sistemul de pornire este destinat punerii în funcţiune a
motorului.
Pornirea cu ajutorul unui electromotor este specifică motoarelor
în 4 timpi. Electromotorul (bendixul) este alimentat de la o baterie şi
transformă energia electrică în energie mecanică. Cuplarea dintre axul
electromotorului şi motorul principal se realizează prin intermediul unei
coroane dinţate practicate pe roata volantă.
TRANSMISIA tractorului preia forţa motorului pe care o cedează
apoi roţilor tractoare ale utilajului.
În general, în alcătuirea transmisiei (figura 10.17) intră următoarele
piese principale:
1 - volanta
2 - ambreiajul
principal
3 - cuplajul elastic
4 - cutia de viteze
5+6 - transmisia
intermediară
7 - mecanismul
diferenţial
8 - transmisiile
finale
Figura 10.17. Schema funcţională a transmisiei tractorului forestier
Ambreiajul principal asigură cuplarea şi decuplarea celorlalte
elemente ale transmisiei la/de la motor. Ambreiajul principal este de tip
monodisc permanent cuplat. Cuplarea este asigurată prin intermediul
unor arcuri şi al unei plăci de presiune. Decuplarea presupune apăsarea
pedalei de comandă, când placa de presiune se retrage eliberând discul
157

de ambreiaj. În acest mod, acesta rămâne în repaus (nu se mai transmite
mişcarea la roţile motoare), deşi volanta se roteşte.
Cuplajul elastic este alcătuit dintr-o piesă elastică (cauciuc sau
cuplaj cu role) care asigură anumite decalaje ale arborilor ce fac legătura
între ambreiaj şi cutia de viteze.
Cutia de viteze permite schimbarea vitezelor de deplasare ale
tractorului. Schimbarea vitezei este în strânsă legătură cu sarcina ce
trebuie acţionată, la sarcini mici fiind necesare viteze mici.
Cutia de viteze are următoarea construcţie:
carcasă, în care trebuie să fie permanent ulei;
arborele primar (care vine de la ambreiaj);
arborele secundar (care se găseşte în continuarea celui primar);
arborele intermediar (paralel cu cel secundar) care permite
schimbarea rapoartelor de transmisie);
arborele auxiliar care permite mersul înapoi.
Capătul posterior al arborelui secundar este echipat cu un pinion
tronconic (5) numit şi pinion de atac. Acesta antrenează coroana conică
a transmisiei intermediare (6). Cu ajutorul transmisiei intermediare se
demultiplică turaţia rezultată din cutia de viteze şi se modifică sensul de
transmitere a mişcării de rotaţie.
În general, cutia de viteze clasică (cu roţi baladoare) a fost
abandonată în favoarea unei cutii de viteze cu schimbare sub sarcină,
care nu mai necesită debreierea transmisiei.
Diferenţialul este acea componentă a transmisiei care are rolul de
a permite celor două roţi motoare la care se transmite cuplul să se
rotească în acelaşi timp cu viteze diferite (la viraje sau denivelări ale
terenului).
Modul de funcţionare a unui diferenţial autoblocabil este redat în
figura 10.18. Mişcarea ajunge la carcasa diferenţialului (4) prin transmisia
centrală (1) şi mai departe la pinionul planetarei (2). Piesele (3) reprezintă
cuplajul cu fricţiune.
Datorită transmisiei prin intermediul angrenajului conic, scopul
diferenţialului este atins. În continuare, de la diferenţial mişcarea ajunge
la pinionul central (6), la pinioanele satelit (7) şi apoi la coroana exterioară.
Elementele (6), (7) şi (8) reprezintă transmisiile finale.
Carcasa (9) a celor trei roţi satelit este solidară cu janta roţii.
158

Figura 10.18. Schema funcţională a unui diferenţial autoblocabil
ORGANELE DE RULARE ŞI DIRECŢIE
De-a lungul timpului, din motive de ordin silvicultural (protejarea
solului, a seminţişului) dar şi din raţiuni tehnico-economice, s-a
impus ca sistem de rulare pneul.
Pneul constituie partea de uzură, elastică şi flexibilă a roţii unui
tractor. Elasticitatea este dată de perna de aer aflat în cameră, iar flexibilitatea
este dată de forma anvelopei.
Funcţiile pneurilor care echipează tractoarele forestiere sunt:
să realizeze legătura tractor-sol prin aderenţă ;
să transmită terenului puterea motorului;
să estompeze efectul denivelărilor mici ale terenului;
să reducă tasarea şi degradarea terenului forestier.
Din punct de vedere al structurii, pneurile care echipează
tractoarele forestiere sunt de trei tipuri:
convenţionale
radiale
cu anvelopă de joasă presiune
În prezent sunt folosite pneurile cu anvelope de joasă presiune
care au elasticitate ridicată, aderenţă foarte bună şi presiune specifică
mică. Dezavantajul principal îl constituie durata mai mică de utilizare.
159

Profilul benzii de rulare a anvelopei este caracteristica determinantă
în interacţiunea pneu-sol. Forma şi dispunerea nervurilor profilului
influenţează aderenţa pneului şi favorizează autocurăţirea sa. Profilele
adecvate lucrărilor de colectare a lemnului sunt cele cu formele
constructive prezentate în figura 124.
Figura 10.19. Tipuri de profile ale benzii de rulare pentru
anvelopele tractoarelor forestiere
Pentru a mări forţa de aderenţă, uneori este necesar să se utilizeze
lanţuri antiderapante. Aceste dispozitive sunt formate din elemente
(zale) prinse articulat între ele astfel încât să îmbrace anvelopa.
ORGANELE DE SUSŢINERE
Şasiul reprezintă elementul de rezistenţă rigid al tractorului
forestier, care susţine motorul, transmisia, cabina, echipamentele de
colectare etc. Şasiul este constituit din longeroane, traverse şi plăci din
tablă groasă de oţel profilat, toate acestea fiind rigidizate prin sudură.
În scopul micşorării razei de viraj, tractoarele forestiere sunt
prevăzute cu două semişasiuri articulate, înscrierea în curbe realizânduse
prin bracarea lor. Articulaţia care leagă semişasiul din faţă de cel din
spate poate fi de două tipuri constructive:
cu 1 grad de libertate (mişcare numai în plan orizontal);
cu 2 grade de libertate (mişcare în plan orizontal şi în plan
vertical).
La TAF 650 există 2 semişasiuri (anterior şi posterior), legate
între ele prin articulaţii cu bolţuri. Semişasiul anterior susţine motorul,
transmisia, instalaţia hidraulică, cabina şi rezervoarele. Semişasiul
posterior susţine echipamentul specializat pentru colectare: troliul,
dispozitivul de suspendare a sarcinii şi scutul.
ECHIPAMENTUL SPECIALIZAT
Echipamentele de lucru specializate, aşa cum s-a menţionat
anterior, sunt reprezentate prin:
troliu;
160

sapă de ancorare;
dispozitiv de semisuspendare a sarcinii;
lamă de voltare.
Troliul
Sunt situaţii în care procesul de colectare cu tractorul se
realizează în două etape, adunatul şi apropiatul, atunci când tractorul nu
poate sau nu trebuie să ajungă până la cioată. În acest caz, lemnul este
târât pe o distanţă de 40÷60 m cu ajutorul unui cablu acţionat de troliu.
Prin înfăşurarea cablului pe troliu, mişcarea de rotaţie a tamburului
troliului este transformată în mişcare de translaţie a cablului.
Troliul este acţionat mecanic, energia necesară fiind primită de la
cutia de distribuţie a transmisiei tractorului, prin intermediul unor arbori
cardanici, sau de la priza de putere, prin transmisii cu lanţ Gall.
Părţile componente ale troliului sunt: tamburul, reductorul, cuplajul,
sistemul de frânare şi de comandă.
Tamburul este un cilindru cu două flanşe la capete. Pe acesta se
înfăşoară cel mult 150 m de cablu de tracţiune, lungimea optimă fiind în
intervalul 50÷70 m. Troliile tractoarelor forestiere pot fi monotambure
sau bitambure.
Reductorul are următoarele funcţii:
micşorează turaţia primită de la cutia de distribuţie a transmisiei
tractorului;
amplifică cuplul motor;
schimbă planul mişcării de rotaţie din longitudinal în transversal.
Ultimele două funcţii sunt realizate prin intermediul unui
angrenaj melcat sau al unui angrenaj conic.
Cuplajul asigură legătura dintre reductor şi tambur. Comanda
acestuia se poate efectua manual, pneumatic sau hidraulic.
Cele mai utilizate tipuri de cuplaje sunt cele multidisc, cu
acţionare pneumatică sau hidraulică, care repartizează cuplul necesar pe
o suprafaţă mare, evitându-se, astfel, patinarea şi încălzirea ambreiajului.
Sistemele de frânare cu care sunt prevăzute troliile tractoarelor
forestiere pot fi cu bandă, cu disc sau cu saboţi. Sunt amplasate pe unul
dintre elementele lanţului cinematic al transmisiei troliului (pe flanşe, pe
arbori etc.). Ca şi cuplajul, frâna poate fi acţionată mecanic, pneumatic
sau hidraulic. Ultimele două tipuri prezintă avantajul că frânarea se
execută automat în cazul executării unor manevre greşite.
161

Sistemul de comandă are rolul de a trece cuplajul din poziţia
„cuplat” în poziţia „decuplat” şi invers, precum şi cel de a acţiona frâna.
Comanda sistemului de frânare se poate executa independent sau
simultan cu cea a sistemului de cuplare.
Sapa de ancorare este necesară pentru mărirea aderenţei
tractorului, mai ales atunci când se face adunatul lemnului cu troliul.
Sapa este confecţionată din tablă groasă prinsă de un schelet metalic de
oţel şi este prevăzută cu colţi la extremitatea liberă.
În timpul deplasării, sapa trebuie ridicată de la nivelul solului şi,
din acest motiv, este prinsă de şasiul tractorului printr-o articulaţie.
Coborârea şi ridicarea sapei se poate face manual sau cu un dispozitiv
cu doi cilindri hidraulici.
Unele tractoare forestiere sunt prevăzute cu scut de protecţie
amplasat transversal în spatele utilajului, rolul acestuia fiind cel de a
prelua eventualele şocuri produse de capătul suspendat al sarcinii.
Dispozitivul de suspendare a sarcinii permite apropiatul
lemnului prin semitârâre, caz în care capătul anterior al sarcinii este
legat cu un ciochinar şi poate fi suspendat fie prin sprijinire pe sapa de
ancorare, fie cu ajutorul unui dispozitiv special de semisuspendare fix
sau mobil. Acesta din urmă este specific tractoarelor cu şasiu articulat.
Dispozitivul fix de semisuspendare, montat în spatele
semisaşiului posterior, are formă de arcadă şi este construit din plăci
metalice longitudinale şi diagonale de ranforsare.
Dispozitivul mobil de semisuspendare poate fi deblocat şi fixat
într-o altă poziţie, în vederea modificării înălţimii de suspendare.
Lama de curăţire şi voltare echipează toate tractoarele cu şasiu
articulat. Este utilizată pentru amenajarea sumară a traseului de colectare
şi pentru voltarea buştenilor pe platformă, după colectare, în vederea
formării stivelor.
Lama este prinsă prin două braţe de balansierul punţii motoare
din faţă a tractorului articulat. Manevrarea acesteia se realizează cu doi
cilindri hidraulici amplasaţi de o parte şi de alta a semişasiului anterior.
Tractorul TAF-650 face parte din categoria tractoarelor de putere
medie, cu şasiul articulat şi este echipat cu troliu cu doi tamburi, sapă
pentru semisuspendarea sarcinii şi o lamă de voltare amplasată frontal
pentru degajarea traseului de obstacole.
162

Caracteristicile tehnice ale tractorului TAF-650 sunt următoarele:
- Motorul: UTB, 65 CP, D-103
- Tipul: Diesel, 4 timpi, cu injecţie directă
- Turaţia arborelui cotit la puterea maximă: 1800
rot/min.
- Momentul cuplului motor: 25,8 m kgf
- Momentul maxim al cuplului motor: 29,5 m kgf
- Aşezarea cilindrilor: verticală, în linie
- Numărul cilindrilor: 4
- Alezajul: 108 mm
- Cursa pistonului: 130 mm
- Cilindreea totală: 4,76 l
- Raportul de compresie: 17
- Sistemul de ungere: mixt (cu circulaţie prin
stropire)
- Pompa de ulei: cu roţi dinţate
- Debitul pompei: 40 l/min
- Filtrarea uleiului: filtru cu elemente filtrante din
hârtie
- Răcirea uleiului: prin radiator cu ţevi, plasat în
faţa radiatorului cu apă
- Presiunea uleiului de ungere: 3 – 4 Kgf/cm 2
- Capacitatea sistemului de ungere: 18,8 l
- Pornirea motorului: cu demaror electric de 4 CP
- Combustibil: motorină tip-20, cal. I pentru iarnă,
tip-5 pentru vară
- Masa motorului: 485 Kg
- Dimensiuni de gabarit: 930x560x1390 mm
- Consumul mediu orar: 13 l/h
- Consumul specific la puterea nominală: 185 –
190 g CP/h
motorul este Diesel de 65 CP, cu injecţie directă;
transmisia este mecanică, cu ambreiaj, cutie de viteze în cinci
trepte, cutie de distribuţie în două trepte, inversor de sens
(asigură deplasarea înainte şi înapoi cu 10 viteze, cuprinse între
2,3 km/h şi 24,3 km/h), priza de putere cu transmisia troliului şi
axele cardanice care transmit mişcarea prin articulaţia şasiului la
cutia de distribuţie şi punţi;
sistemul de rulare este prevăzut cu patru roţi motoare de egală
dimensiune, ceea ce asigură o bună stabilitate şi capacitate mare
de trecere peste obstacole;
şasiul este format din două semişasiuri, articulate la mijloc;
semişasiul din faţă prezintă particularitatea că sprijinirea pe
punte se realizează prin intermediul unei bascule articulate la
mijloc care permite oscilarea punţii în plan vertical, cu un unghi
de 18 0 , toate roţile păstrând contactul cu solul;
frângerea şasiului se realizează ca urmare a acţiunii unui cilindru
hidraulic de forţă cu dublu efect, montat între cele două
semişasiuri; comanda cilindrului se face hidraulic, de la volan,
prin intermediul unui distribuitor dozator, montat în continuarea
axului volanului;
sistemul de frânare cuprinde frâna de serviciu şi cea de staţionare
montate pe transmisiile cardanice şi comandate hidraulic; frâna
acţionează asupra transmisiei tractorului, la axul de ieşire a
mişcării din cutia de distribuţie;
instalaţia electrică a tractorului, asigură pornirea motorului,
iluminatul pe timp de noapte, semnalizarea, funcţionarea
electroventilelor de comandă a troliului, fiind alimentată de o
baterie de 12 V şi un generator de curent continuu;
163

instalaţia hidraulică, compusă din pompa hidraulică,
distribuitorul de direcţie cu supapele de suprapresiune,
distribuitorul pentru lamă, cilindrul de forţă pentru direcţie,
cilindrul de forţă pentru lamă, rezervorul, filtrul de ulei şi
conductele de distribuţie, asigură comanda direcţiei şi
funcţionarea lamei de voltare;
lama de voltare: dispusă în faţă este fixată articulat pe bascula
punţii din faţă şi este acţionată de doi cilindri hidraulici;
dispozitivul de semisuspendare sau sapa, împreună cu scutul
asigură poziţionarea convenabilă a sarcinii la operaţia de
apropiat, precum şi protejarea şasiului şi pneurilor de eventualele
loviri ale pieselor din lemn;
troliul este agregatul de bază al tractorului TAF; are doi tamburi
tip TA-2 AM, cu comandă electropneumatică de la distanţă şi
asigură trasul lemnului; instalaţia pneumatică care asigură
comanda troliului este compusă din: compresor, rezervor de aer,
furtun flexibil, electroventil pentru comanda prizei de putere şi
manometru.
10.3.3. Stabilitatea longitudinală a tractorului
La deplasarea tractorului încărcat în procesul de colectare a
lemnului, greutatea totală este influenţată, aşa cum s-a arătat anterior, de
modul de sprijinire a sarcinii. În cazul cel mai frecvent, al deplasării cu
sarcina semitârâtă, stabilitatea longitudinală este asigurată atunci când
reacţiunile normale pe osiile tractorului sunt mai mari decât 0.
Dacă pentru osia din spate îndeplinirea acestei condiţii este
favorizată tocmai de acţiunea greutăţii sarcinii prin cota parte a acesteia
ce se repartizează pe osia respectivă, pentru osia din faţă trebuie ca, la
limită, conform notaţiilor din figura 10.20, RA=0 şi MB=0.
Figura 10.20. Sistemul de forţe care condiţionează stabilitatea
longitudinală a tractorului forestier cu sarcină
164

G⋅cosα ⋅b−G⋅sinα ⋅ h − k⋅Q⋅sinα ⋅ h − k⋅Q⋅cosα ⋅ c = ⇔
0 s
0
( ) ( )
⇔ cosα ⋅ G⋅b−k ⋅Q⋅ c = sinα
⋅ G⋅ h0 + k⋅Q⋅hs (10.15)
Aşadar, declivitatea maximă care asigură stabilitatea longitudinală
este:
G⋅b−k⋅Q⋅c tgα
=
. (10.16)
G⋅ h0+ k⋅Q⋅hs Relaţia anterioară s-a determinat pentru situaţia cea mai
defavorabilă, cea a deplasării în rampă, dar chiar şi pentru deplasarea pe
teren orizontal (α = 0, deci sinα = 0 şi cosα = 1) trebuie satisfăcută
condiţia:
G ⋅ b ≥ k ⋅Q
⋅ c . (10.17)
Constructiv, s-a acţionat în vederea asigurării acestei condiţii
pentru tractoarele forestiere prin deplasarea centrului de greutate spre
faţă (majorarea lui b) şi reducerea lui c, ceea ce a determinat repartizarea
a 60÷65% din greutatea tractorului fără sarcină pe osia din faţă şi
35÷40% pe cea din spate (raport invers decât cel specific tractoarelor
universale).
În timpul deplasării sarcinii se realizează o cvasiegalizare a
încărcărilor pe osii, 60÷70% din greutatea sarcinii semitârâte repartizându-se
pe osia din spate a tractorului.
Pentru o anumită viteză de deplasare şi o forţă de tracţiune
maximă, puterea motorului este cea care limitează panta traseului pe
care-l poate urma tractorul. Se recomandă utilizarea tractoarelor universale
(cu puterea de 30÷40 kW) pe trasee cu înclinarea de până la 25% şi
a tractoarelor forestiere (cu puterea de 55÷65 kW) la declivităţi de până
la 35%, în cazul în care deplasarea se face la vale. În situaţia deplasării
la deal a sarcinilor, înclinarea traseelor nu trebuie să depăşească 12%
pentru tractoarele universale şi 17% pentru cele construite special pentru
lucrări forestiere.
Dacă relieful este uniform, traseele pot urmări, în situaţiile amintite,
linia de cea mai mare pantă, având asigurată stabilitatea longitudinală,
iar căile de acces nu trebuie special amenajate.
Pentru tractoare dotate cu motoare cu mari rezerve de putere,
panta maximă pe care o pot învinge este influenţată mai ales de forţa de
aderenţă dintre pneuri şi sol. Aceasta, la rândul ei, depinde de greutatea
pe osia motoare, care poate fi majorată prin creşterea greutăţii Q a
sarcinii transportate. Dar, din relaţia (10.17) se observă că prin această
165

majorare se ajunge la reducerea manevrabilităţii şi a stabilităţii longitudinale
apărând pericolul de cabraj al vehiculului.
Conform normelor, cota parte din sarcină care apasă pe puntea
din spate a tractorului nu trebuie să depăşească 50% din sarcina limită a
stabilităţii longitudinale statice. Ca exemplu, pentru tractoarele universale
U650M şi U651M, sarcina maximă la o cursă este de 3350 daN, iar
pentru cele forestiere TAF-650, de 6000 daN.
Este recomandabil să se reducă viteza de deplasare în limitele
asigurării stabilităţii, odată cu creşterea înclinării terenului şi a frecvenţei
obstacolelor întâlnite pe traseu.
10.3.4. Stabilitatea transversală a tractorului
În sens transversal, stabilitatea tractorului este afectată în cazul
deplasării pe trasee neamenajate sau cu amenajări sumare, care nu
urmăresc pe întreaga lungime linia de cea mai mare pantă şi au frecvente
schimbări de direcţie.
Situaţia cea mai defavorabilă apare atunci când tractorul se
deplasează perpendicular pe linia de cea mai mare pantă şi se înscrie
într-o curbă cu viraj spre deal pentru că forţa centrifugă are acelaşi sens
cu componenta gravitaţională a tractorului (figura 10.21).
Figura 10.21. Sistemul de forţe care condiţionează stabilitatea
transversală a tractorului
Tractorul nu se răstoarnă dacă reacţiunea terenului la roata din
amonte (RD) este pozitivă, deci nu se creează un moment de răsturnare în
raport cu punctul V (de contact al roţii din vale cu terenul):
B B
RD ⋅ B = G⋅cosα
⋅ −G⋅sinα⋅h0 − Fc ⋅cosα⋅h0 − Fc
⋅sinα⋅ ⇒
2 2
166

1 ⎡ ⎛ B ⎞ ⎛
⇒ RD = ⋅ ⎢cosα
⋅ ⎜G
⋅ − Fc
⋅ h0
⎟ − sinα
⋅⎜
G ⋅ h0
B ⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎝
în care:
G este greutatea tractorului,
B ⎞⎤
+ Fc
⋅ ⎟
2
⎥ ,
⎠⎦
(10.18)
B - distanţa între axele verticale ale celor două roţi de pe aceeaşi axă,
α - unghiul de pantă a terenului,
h0 - înălţimea la care se află centrul de greutate al tractorului,
Fc - forţa centrifugă.
Dar
2
2
m ⋅ v G v
RD
> 0 şi Fc = = ⋅ ,
R g R
în care:
R este raza curbei,
v - viteza de deplasare,
g - acceleraţia gravitaţională.
Deci:
⎛
⎞ ⎛
⎞
cosα⋅⎜G⋅ − ⋅ ⋅ ⎟ > sinα⋅⎜⋅
+ ⋅ ⋅ ⎟
⎝
⎠ ⎝
⋅ ⎠
B G h
2
2
0 v
B v
G h0 G
2 g R
2 g R
Panta terenului trebuie să îndeplinească relaţia:
2
B h0⋅v −
2 g⋅R tgα
<
2
B⋅v h0
+
2 ⋅g⋅R (10.19)
(10.20)
Din relaţia anterioară se deduce condiţia de stabilitate transversală
la deplasarea tractorului pe un traseu rectiliniu (R=∞, ceea ce duce
la neglijarea termenilor în care intervine forţa centrifugă):
B
tgα
< (10.21)
⋅ h
2 0
Aceasta este echivalentă, deci, cu condiţia prin care proiecţia pe
sol a centrului de greutate al tractorului trebuie să se afle între cele două
roţi motoare.
Practic, se consideră înclinarea transversală limită pentru deplasarea
în aliniament de 25%, indiferent de tipul tractorului. În cazul
curbelor spre vale, aceasta scade la 21%, iar spre deal este de 18%. Raza
de racordare, în aceste situaţii, este impusă de condiţiile de teren şi de
lungimea sarcinii din lemn.
167

Stabilitatea transversală poate fi afectată şi prin alunecare laterală
(derapare). Condiţia ce trebuie îndeplinită în acest caz, pe un traseu
rectiliniu, este:
tgα < ϕ , (10.22)
în care ϕ reprezintă coeficientul de aderenţă transversală care depinde
de felul căii de colectare şi de starea suprafeţei de rulare. Situaţii critice
apar atunci când transportul se realizează pe drumuri umede de pământ
argilos sau în cazul unor drumuri acoperite cu zăpadă afânată.
Deplasarea tractoarelor în cadrul procesului de colectare a
lemnului se face pe terenuri cu portanţă şi configuraţie foarte variabile.
Este necesară asigurarea stabilităţii în timpul lucrului şi a posibilităţii
trecerii peste obstacolele ce se ivesc pe parcurs. În aceste situaţii, condiţia
de preluare a forţelor şi momentelor exterioare este cea a unei
aşezări stabile a tractorului, astfel încât reacţiunile pe roţi să fie diferite
de zero.
Potrivit principiului aşezării “pe trei puncte”, structura de rezistenţă
a tractorului, indiferent de numărul de roţi ale acestuia, trebuie să
aibă permanent cel puţin trei puncte de sprijin direct sau indirect pe sol.
La tractoarele cu două şi trei punţi, cu semişasiurile prinse prin
articulaţie simplă (verticală), soluţia constructivă ce aplică acest
principiu constă în legarea articulată de cadru a punţii din faţă într-un
singur punct, aceasta lucrând ca un balansier.
Tractorul forestier TAF-650 are un şasiu articulat care îi permite
bracarea în jurul axei articulaţiei verticale cu un unghi de 42° în plan
orizontal şi la 18° în plan vertical.
În funcţie de unghiul maxim de bracare (βmax) şi ampatamentul
tractorului (F), se poate determina raza minimă de viraj (Rmin) cu relaţia:
F
Rmin
= (10.23)
β max
2 ⋅ tg
2
Tractoarele pe şenile se caracterizează printr-o posibilitate de
trecere cu relativă uşurinţă peste denivelări, şanţuri sau obstacole.
Acestea pot fi utilizate la lucrările de colectare a lemnului pe terenuri cu
portanţă scăzută pentru că presiunea specifică pe teren este mică. În plus,
tractoarele pe şenile au o forţă de tracţiune mare, ceea ce implică o
capacitate de transport ridicată.
Dezavantajele care le-au redus domeniul de utilizare comparativ
cu cel al tractoarelor pe pneuri cu putere şi greutate echivalente sunt:
168

viteza de lucru de 2÷3 ori mai redusă, rezistenţă mult mai mare la rulare
a şenilelor şi aderenţa mult mai scăzută pe terenuri stâncoase.
Stabilirea variantei de utilizare a tractoarelor, cu pneuri sau cu
şenile, pentru colectarea lemnului se face în general în funcţie de panta
terenului.
Pe terenuri cu pante până la 7%, tractorul poate să pătrundă în
interiorul parchetului, până la cioată, fără a fi necesară amenajarea
specială a unor căi de colectare.
Dacă panta terenului este între 7% şi 25%, apare necesitatea
amenajării drumurilor de tractor pentru a se asigura stabilitatea longitudinală
şi transversală la deplasarea acestora în parchet.
Evident, pentru pante mai mari de 25%, adunatul lemnului se
realizează cu alte mijloace, urmând ca tractorul să fie folosit, eventual,
numai la apropiat.
Drumurile de tractor, ca şi cele de acces, se desfăşoară după
linia de cea mai mare pantă a versantului sau după direcţii înclinate faţă
de aceasta. Amenajarea lor se face în funcţie de poziţia faţă de drumul
auto şi de forma terenului, cu respectarea cerinţelor silviculturale şi de
exploatare a lemnului.
Din punct de vedere ecologic, drumurile de tractor trebuie astfel
construite încât să fie scoase din circuitul productiv suprafeţe cât mai
mici (traseele să fie cât mai scurte) şi să nu fie afectată stabilitatea
versanţilor. Se evită efectuarea unor lucrări de terasamente de volum
mare şi traversarea unor terenuri mlăştinoase, instabile şi cu capacitate
portantă redusă, sau cele cu soluri puternic scheletice.
Trecerile peste pâraie se fac peste podeţe provizorii din lemn
rotund ce se recuperează la terminarea lucrărilor de exploatare.
Utilizarea acestor drumuri trebuie să se facă numai pe timp uscat
sau atunci când pământul este îngheţat. Întreţinerea lor se face zilnic prin
umplerea ogaşelor create cu piatră locală.
Arborii din zona drumului se vor proteja prin bandajarea bazei
trunchiului, pe o înălţime de 0,70÷0,80 m, (de exemplu, cu fâşii de
cauciuc rezultate din anvelope uzate). Aceste bandaje se recuperează în
totalitate la terminarea lucrărilor de colectare.
La proiectarea drumurilor de tractor se va avea în vedere ca
deplasarea la cursa în plin să se facă la vale. Numai în cazuri speciale,
impuse de condiţiile de teren, se poate propune şi deplasarea cu sarcină
în rampă, dar pe distanţe şi cu declivităţi reduse (maxim 7%).
169

Înclinarea longitudinală a drumurilor de tractor este cuprinsă în
medie între 5% şi 15%, pe porţiuni reduse şi numai la cursa în gol,
aceasta ajungând la maxim 25%÷30%. La declivităţi sub 2% pot apărea
probleme legate de evacuarea apelor din precipitaţii; este necesară, în
acest caz, construirea platformei drumului cu o înclinare de 4%÷6% spre
versant pentru a preveni stagnarea apei, ceea ce ar duce la micşorarea
portanţei.
Peste 15% declivitate, apare iminent pericolul eroziunii şi al
formării făgaşelor. În plus, deplasarea pe timp de iarnă, atunci când
drumul este acoperit cu zăpadă, este mult mai dificilă.
Drumurile de tractor nu au suprastructură. Lăţimea drumurilor de
tractor este de 2,5÷3,0 m, la care se adaugă supralărgirile corespunzătoare
în curbe. Razele de racordare în plan orizontal ale acestora
trebuie să fie de cel puţin 25m.
Taluzele trebuie să aibă înclinări de 1:1, în general, dar pot
ajunge la 10:1 în cazul terenurilor stâncoase.
Dacă există pericolul alunecării spre aval a sarcinii, trebuie să se
construiască mărginare.
Datorită costului ridicat, al volumului mare de lucrări de
terasamente şi, nu în ultimul rând, al influenţelor negative asupra
arboretului, nu se recomandă adoptarea variantei constructive a
drumurilor de tractor în serpentine decât în situaţii cu totul speciale. Este
preferabil ca, în cazul versanţilor cu pante mari, să se utilizeze instalaţii
cu cablu pentru colectarea lemnului.
10.3.5. Procedeele de lucru la colectarea lemnului cu tractoarele
Modalităţile de lucru aplicate la colectarea lemnului cu
tractoarele sunt determinate de configuraţia terenului, de gradul de
dispersie a materialului lemnos, de metoda de exploatare şi de caracteristicile
tehnice ale acestor utilaje.
Un ciclu de lucru este compus din patru faze:
formarea şi legarea sarcinii,
cursa în plin,
dezlegarea sarcinii,
cursa în gol.
Este necesară detalierea primei faze, care presupune poziţionarea
tractorului, desfăşurarea cablului de sarcină, trasul lemnului şi legarea
sarcinii.
170

Poziţionarea tractorului se face astfel încât numărul de piese ce
urmează a fi trase să fie cât mai mare. Condiţia de stabilitate a
tractorului şi de funcţionare normală a troliului este cea a unui unghi
maxim de 15° format între direcţia de tras şi axa longitudinală a
tractorului. Dacă poziţia anumitor piese din lemn nu permite respectarea
acestei condiţii, trebuie să se folosească dispozitive speciale de preluare
a sarcinilor transversale (role de direcţie) fixate pe arborii în picioare
(figura 10.22)
Figura 10.22. Poziţionarea tractorului pentru realizarea adunatului
Desfăşurarea cablului de sarcină se recomandă să se facă
manual numai pe distanţe de până la 40 m, datorită efortului considerabil
necesar din partea muncitorului. Pentru distanţe mai mari şi atunci când
volumul mare al pieselor ce urmează să fie trase justifică acest lucru, pot
fi utilizate tractoare cu trolii bitambure ale căror cabluri pot fi astfel
montate încât să se facă desfăşurarea mecanizată a cablului de sarcină.
În unele situaţii, cablul de tracţiune poate fi deplasat la sarcină cu ajutorul
atelajelor sau al unor trolii uşoare acţionate de motorul ferăstrăului
mecanic.
Trasul mecanic al pieselor din lemn până lângă tractor se
execută după legarea acestora, prin utilizarea unor ciochinare, la circa
0,5 m de capătul gros. Ciochinarele sunt formate dintr-un cablu metalic
de lungimi variabile, prevăzut la capete cu dispozitive de prindere:
cârlige, inele, ochiuri sau bucle.
171

Veriga ciochinarului se cuplează cu cârligul de tracţiune, de
preferinţă sub piesa din lemn (spre pământ) pentru a se începe
deplasarea sarcinii prin rostogolire, astfel încât să se evite pătrunderea
capătului gros în sol. În acelaşi scop, dar şi pentru reducerea
prejudiciilor, se execută olărirea buştenilor sau se folosesc conuri sau
scuturi de protecţie (figura 10.23).
Figura 10.23. Con de protecţie folosit la deplasarea lemnului
prin târâre
Pe terenuri accidentate, în scopul trecerii peste anumite obstacole,
precum şi atunci când adunatul se efectuează de jos în sus, se
folosesc role de direcţie, simple sau cu deschidere automată, montate la
o anumită înălţime pe arborii în picioare (figura 10.24).
Figura 10.24. Folosirea rolelor de direcţie la adunatul cu tractorul
172

Pentru trasul pieselor din lemn neolărite sau înfipte în pământ, cu
volum mai mare de 2 m 3 sau cu volum mai mic, dar atunci când
deplasarea acestora se face în amonte pe pante mai mari de 17%, se
folosesc role de forţă sau palane intercalate în circuitul cablului (figura
10.25).
Figura 10.25. Modul de utilizare a rolelor de forţă la adunatul
materialului lemnos cu tractorul
Atunci când condiţiile de teren sunt favorabile şi când piesele din
lemn au un volum redus, acestea pot fi adunate mai multe odată prin
folosirea ciochinarelor choker (figura 10.26), cu închizătoare mobile
montate pe cablul de tracţiune (Meuthiere et al., 1993), sau a unor
cabluri de tracţiune cu o verigă opritoare la capăt, trecute prin mai multe
verigi mobile de care se prind cârligele ciochinarelor normale.
Deplasarea pieselor din lemn astfel legate la cablul trăgător
(figura 10.27) începe cu cea mai îndepărtată şi continuă cu celelalte pe
măsură ce capătul cablului de tracţiune ajunge în dreptul lor.
Figura 10.26. Ciochinare de tip choker
173

Figura 10.27. Adunatul simultan al mai multor piese din lemn cu
volum mic
În cazul tractoarelor echipate cu troliu bitambur, tehnica de lucru
este asemănătoare. Pot fi utilizate, însă, şi pentru adunatul în circuit
închis după un traseu poligonal realizat prin folosirea unor role automate
de unghi.
Legarea sarcinii la tractor se face după ce au fost trase un număr
suficient de piese din lemn lângă acesta (circa 3 m 3 pentru tractoarele
universale şi 5÷6 m 3 pentru tractoarele forestiere).
În funcţie de volumul pieselor şi de numărul acestora, sarcina se
leagă astfel încât să se asigure o strângere bună şi să nu se desfacă pe
traseu. Dacă este cazul, se leagă separat, în două părţi, pentru asigurarea
unor condiţii mai bune de transport (figura 10.28).
Nu este permisă legarea sarcinii direct cu cablul troliului sau prin
baterea unor pene, ci se vor folosi ciochinare de lungimi şi diametre
adecvate.
Figura 10.28. Modul de legare a sarcinii la tractor atunci
când este formată din piese cu diametrul mic
Dezlegarea pieselor din lemn, la marginea drumurilor de tractor
sau în platforma primară, se face numai după ce sarcina a fost lăsată pe
sol şi a fost slăbit cablul de tracţiune.
174

La colectarea lemnului cu tractorul trebuie respectate normele de
protecţie a muncii menite să asigure securitatea tractoriştilor şi a celorlalţi
muncitori din formaţiile de lucru şi să protejeze utilajele folosite.
Astfel, colectarea lemnului se va executa numai în parchetele
unde doborârea arborilor a fost complet terminată sau la o distanţă de
minim 50 m de zonele (postaţele) unde se mai execută doborârea.
Vor fi folosite numai tractoare a căror stare tehnică a fost atent
verificată înainte de începerea lucrului, prevăzute cu cabină rezistentă şi
cu plasă din sârmă pentru protejarea geamului din spate. Trebuie
verificată permanent starea cablurilor troliului şi ale ciochinarelor,
înlocuindu-se cele necorespunzătoare (cu mai mult de 6 fire rupte pe
lungimea unui pas de cablare dintr-un toron).
Dacă se impune utilizarea rolelor de direcţie ancorate de cioate
sau arbori în picioare, este interzisă staţionarea în interiorul unghiului pe
care îl formează cablul. De asemenea, este cu desăvârşire interzisă
trecerea peste cablul troliului, peste buştenii în mişcare, sau staţionarea
muncitorilor în apropierea cablurilor (care s-ar putea rupe, mai ales cu
ocazia pornirii troliului).
La apropiatul lemnului prin semitârâre se impune legarea “în
scurt” a capătului suspendat al sarcinii pentru ca acesta să urmeze acelaşi
traseu ca şi tractorul.
Pentru a asigura echilibrarea tractorului în timpul deplasării, tractoristul
trebuie să supravegheze şi să intervină în repartizarea uniformă a
încărcăturii, în timpul formării sarcinii sau al încărcării remorcii, verificând
respectarea gabaritului încărcăturii şi a capacităţii de încărcare a
vehiculului.
10.4. COLECTAREA LEMNULUI CU INSTALAŢII CU CABLU
Prin instalaţie cu cablu se înţelege un ansamblu de construcţii,
maşini şi mecanisme ce formează un mijloc aerian de transport pentru
vehicule cu şi fără încărcătură, care au drept cale de susţinere şi tractare
cabluri de oţel suspendate pe piloni sau staţii (Ionaşcu şi Constantinescu,
1987).
Instalaţiile cu cablu sunt singurele mijloace de colectare a
lemnului care pot fi raţional folosite în cazul terenurilor cu înclinarea
mai mare de 40%, iar distanţele de transport al materialului lemnos sunt
cuprinse între 200 m şi 2000 m. Dar aceste instalaţii pot fi folosite
funcţionând gravitaţional chiar la înclinări ale traseului de 15%÷20%,
domeniul lor de utilizare suprapunându-se peste cel al altor mijloace de
colectare cu care intră, astfel, în competiţie.
175

Avantajele folosirii instalaţiilor cu cablu pentru colectarea lemnului
sunt:
nu produc deteriorări materialului ce se transportă şi nivelul prejudiciilor
aduse solului, seminţişului şi arborilor în picioare este
foarte redus;
funcţionează într-un spectru larg al condiţiilor de teren şi climă;
construcţia acestor instalaţii este relativ simplă, necesitând, în
cea mai mare parte, materiale existente în zona de montare;
folosesc condiţiile naturale locale de susţinere, suspendare şi
ancorare a cablurilor;
deplasarea lemnului între punctele de încărcare şi cele de
descărcare se face pe traseele cele mai scurte (rectilinii)
indiferent de neuniformităţile şi obstacolele din teren;
construcţia şi instalarea lor nu necesită scoaterea unor suprafeţe
mari de pădure din circuitul economic;
consumurile de combustibili şi energie sunt reduse, în unele
situaţii (atunci când folosesc pentru antrenare forţa
gravitaţională) devenind chiar automotoare.
Dintre dezavantajele acestor mijloace de colectare, menţionăm:
mobilitatea redusă, comparativ cu alte mijloace de colectare;
deservirea instalaţiei necesită un număr mare de muncitori.
Instalaţiile cu cablu utilizate pentru colectarea lemnului pot fi
clasificate după mai multe criterii:
1. după durata de funcţionare:
permanente (definitive), cu o durată de funcţionare în acelaşi loc
mai mare de 10 ani,
semipermanente, cu o durată de funcţionare de 2-10 ani,
pasagere, cu o durată de funcţionare mai mică de 2 ani;
2. după lungimea de montare:
scurte, cu o lungime de montare de 400-600 m, având posibilitatea
de deplasare a sarcinii atât în aval cât şi în amonte,
mijlocii, cu o lungime de montare de 600-1000 m şi cu posibilitatea
de a deplasa sarcinile de obicei la vale şi de a aduna
materialul lemnos şi din lateral,
lungi, de peste 1000 m;
3. după numărul de deschideri ale instalaţiei:
cu o singură deschidere,
cu mai multe deschideri;
176

4. după numărul de cabluri ale instalaţiei:
monofilar (monocablu), cu un singur cablu montat în circuit
închis, care serveşte atât pentru susţinere cât şi pentru tractare,
bifilar (bicablu), cu două cabluri, unul purtător şi unul trăgătorridicător,
trifilar (tricablu), cu trei cabluri cu destinaţie aparte: un cablu
purtător pentru cărucioarele cu sarcină, altul de întoarcere,
purtător pentru cărucioarele fără sarcină şi ultimul, în circuit
închis, trăgător-ridicător;
5. după capacitatea de transport:
uşoare, cu capacitatea de până la 2 tone,
de capacitate medie, între 2 t şi 4 t,
grele, cu capacitatea peste 4 t;
6. după felul forţei de acţionare:
cu acţionare mecanică, la care deplasarea căruciorului se face,
atât la cursa în plin cât şi al cea în gol, prin intermediul cablului
trăgător pus în mişcare de un sistem de acţionare cu motor,
gravitaţionale, la care căruciorul se deplasează la cursa în plin
sub acţiunea forţei gravitaţionale, soluţie posibilă numai dacă
panta medie este mai mare de 15%;
7. după operaţiile realizate în procesul de colectare:
instalaţii de adunat,
instalaţii de adunat şi apropiat,
instalaţii de apropiat.
Alegerea tipului de instalaţie cu cabluri pentru colectarea
lemnului trebuie să se facă în funcţie de :
volumul pus în valoare şi dispersia acestuia, natura produselor
(principale, secundare, de igienă),
durata şi perioada de colectare,
condiţiile de teren: gradul de frământare, obstacole existente etc.
lungimea traseului şi diferenţa de nivel a acestuia.
Instalaţiile cu cablu pentru colectarea şi transportul lemnului sunt
foarte diverse din punct de vedere al caracteristicilor tehnico-funcţionale
şi al particularităţilor constructive. Acestea au frecvent grupuri motoare
aşezate pe sănii metalice sau, mai rar, pe platforme cu roţi. Grupurile
motoare dispun de unul sau două tambure (uneori chiar trei) cu
capacitatea de a înfăşura cabluri cu lungimi de până la 3000 m
177

(excepţional, până la 5000 m). În funcţie de tipul constructiv şi de
poziţia grupului de acţionare (la capătul din amonte sau la cel din aval),
cablul trăgător poate fi în circuit închis sau nu.
În funcţie de condiţiile de teren şi de arboret, precum şi de
poziţia instalaţiilor permanente pe care se realizează transportul
materialului lemnos după colectare, sarcinile pot fi deplasate spre vale
sau spre deal, prin târâre, semitârâre sau suspendare totală.
Unele tipuri de instalaţii cu cabluri sunt prevăzute cu dispozitive
speciale care permit oprirea cărucioarelor în orice punct de pe traseu,
unde se pot ridica sau coborî sarcinile, ori se poate realiza adunatul
materialului lemnos de pe fâşii laterale de până la 50 m.
10.4.1. Caracteristicile cablurilor utilizate pentru exploatarea
lemnului
Cablurile utilizate în exploatările forestiere sunt confecţionate
prin răsucirea toroanelor în jurul unei inimi centrale (figura 10.29) de
natură vegetală (cânepă), din fibre minerale, fibre sintetice sau din sârmă
de oţel.
Figura 10.29. Alcătuirea unui cablu folosit la exploatarea lemnului
Toronul este un ansamblu de sârme răsucite elicoidal în jurul
inimii centrale. Sârmele pot fi suprapuse peste inima centrală a toronului
în unul sau mai multe straturi.
Tipurile constructive frecvent utilizate (figura 10.30) sunt cablurile
6x7 (6 toroane cu câte 7 sârme fiecare) şi 6x19 ( 6 toroane cu câte
19 sârme fiecare).
În funcţie de sensul sârmelor în toron şi a toroanelor în cablu, se
deosebesc cabluri cu cablare paralelă (figura 10.31), cu cablare în cruce
(figura 10.32) şi cu cablare combinată (figura 10.33).
În primul caz, sârmele din toron şi toroanele în cablu au acelaşi
sens de răsucire. La cablarea în cruce, sârmele din toroane sunt răsucite
în sens opus sensului toroanelor din cablu. Primul tip are o mare
flexibilitate, este rezistent la uzură dar se despleteşte uşor.
178

a) b)
Figura 10.30. Tipuri constructive de cabluri frecvent utilizate în
exploatările forestiere
Figura 10.31. Cabluri cu cablare paralelă (a - Z/Z, b – S/S)
Figura 10.32. Cabluri cu cablare în cruce (a – S/Z, b – Z/S)
Figura 10.33. Cabluri cu cablare combinată (mixtă)
Dacă sensul cablării este acelaşi cu sensul răsucirii sârmelor în
toron, cablarea se consideră paralelă dreapta (Z/Z, figura 10.31a) sau
stânga (S/S, figura 10.31b). Pentru o cablare în cruce, se întâlnesc două
situaţii: cruce dreapta (S/Z, figura 10.32a) sau stânga (Z/S, figura
10.32b).
10.4.2. Trolii independente folosite la adunatul lemnului
Cele mai simple instalaţii cu cablu, folosite pentru adunatul
materialului lemnos la un drum de tractor sau la un funicular, precum şi
pentru formarea sarcinilor pentru aceste mijloace de colectare, sunt
troliile portabile sau autotractabile. Acestea se fixează pe arbori sau se
ancorează şi pot aduna piesele din lemn prin târâre pe distanţe medii de
100 m.
179

Troliile sunt instalaţii independente cu rază mică de acţiune
(maxim 200 m), dar suficientă pentru a deplasa lemnul de la cioată la o
altă instalaţie de apropiat (funicular sau drum de tractor).
Pentru a avea un randament corespunzător, troliile trebuie să se
poată instala uşor, într-un timp scurt şi cu un număr redus de muncitori.
Deplasarea acestora se poate face prin autotractare, prin tractare sau prin
purtare cu braţele, caz în care troliul trebuie să fie uşor sau demontabil.
Clasificarea troliilor:
a) după numărul de tambure:
trolii monotambure;
trolii bitambure;
trolii tritambure;
b) după modul de acţionare:
cu comandă directă (manuală);
cu telecomandă;
c) după modul de deplasare:
prin purtare cu braţele;
autotractate;
tractate;
autopropulsate.
Un troliu are, în cazul general, următoarele părţi componente:
grup motor, cabluri, piloni şi echipament auxiliar.
Grupul motor este compus din motor, transmisie, tambur, sistem
de frânare, dispozitive de comandă şi şasiu.
Motorul are rolul de a furniza energia necesară deplasării
pieselor din lemn. Troliile sunt echipate cu motoare în 2 timpi (mai rar
în 4 timpi), cu aprindere prin scânteie, având o putere de maxim 8 kW.
Transmisia este alcătuită din ambreiaj, reductor şi elemente de
legătură (lanţ Gall). Cel mai adesea reductorul are o singură treaptă de
viteză. Un mod de transmisie planetar este prezentat schematic în figura
10.34.
Tamburul este dispozitivul pe care se înfăşoară cablul,
transformând astfel mişcarea de rotaţie primită de la motor în mişcare de
translaţie necesară deplasării sarcinii.
Tamburul (figura 10.35) are o construcţie simplă fiind alcătuit
dintr-un corp cilindric care are la capete două flanşe. Într-una din cele două
flanşe este practicat un orificiu pentru prinderea capătului fix al cablului.
Troliile pot fi dotate cu unul, două sau trei tambure. Cele care au
un singur tambur, au doar cablu de sarcină. La cele cu două tambure, al
180

doilea cablu foloseşte pentru înfăşurarea unui cablu de manevră, iar în
cazul celor tritambure, al treilea cablu este folosit la încărcarea lemnului
în utilajele care execută apropiatul.
Figura 10.34. Sistem de transmisie planetar (schemă)
În general, între diametrele D al tamburului şi d al cablului,
trebuie să existe relaţia:
( ÷ ) d
D = 16 20 ⋅ . (10.24)
Figura 10.35. Tambur
Troliile nu sunt prevăzute în mod obişnuit cu sisteme speciale de
frânare deoarece volumul manevrat prin târâre este relativ mic; frânarea
se execută cu motorul. În cazul în care există un sistem de frânare, acesta
este reprezentat prin două benzi metalice aplicate pe flanşele tamburului.
181

Dispozitivele de comandă deservesc motorul, transmisia şi, în
cazul în care există, sistemul de frânare. Deoarece troliile lucrează în
regim permanent ambreiat, pentru menţinerea debreiată este prevăzut un
clichet de fixare a pedalei ambreiajului. La variantele moderne ale
troliilor, acţionarea se realizează prin telecomandă.
Şasiul susţine toate subansamblele grupului motor. În funcţie de
modul de deplasare, troliile pot fi prevăzute cu roţi cu pneuri sau tălpi de
sanie; la troliile purtate nu există un şasiu propriu-zis.
Pilonii sunt folosiţi pentru a fixa grupul motor al troliului sau
pentru prinderea rolelor de susţinere a cablului. Se pot folosi arbori
sănătoşi cu dimensiuni corespunzătoare pentru a rezista eforturilor la
care vor fi supuşi. Pilonii artificiali sunt confecţionaţi din lemn şi au
diferite forme constructive simple.
Echipamentul auxiliar al troliilor este reprezentat de role şi
ancore. Rolele au rolul de a susţine şi ghida cablul de sarcină şi/sau cel
de manevră. Ele pot fi de ghidare (ghidează cablul de sarcină) sau de
unghi (ghidează cablul de manevră şi realizează conturul poligonal al
circuitului). Ancorele sunt porţiuni de cablu cu ajutorul cărora se
consolidează stabilitatea pilonilor artificiali.
Tipurile de trolii realizate în ţara noastră sunt: MT-6F, Carpatina,
TCD-1.
Instalaţia MT-6F (figura 10.36), de producţie autohtonă, a fost
concepută pentru adunatul lemnului prin târâre pe distanţa medie de 100
m, forţa de tracţiune în cablu fiind de 18 kN (Ungureanu, 1997). Troliul
MT-6F se montează pe un arbore pilon, prin suspendare cu ajutorul unui
suport de susţinere. Transmisia acestui tip de troliu cuprinde un ambreiaj
cu fricţiune conic, un reductor cu pinioane într-o treaptă, un reductor cu
lanţ Gall şi un reductor planetar.
Troliul românesc MT-6F lucrează cu cabluri 6×19 (6 toroane a
câte 19 sârme fiecare), cu cablare în cruce S/Z şi diametrul de 11 mm
pentru cablul de sarcină.
Se poate lucra atât în circuit închis (figura 10.37) cât şi deschis
(figura 10.38).
Când schema de lucru a troliului presupune folosirea a două
cabluri (de sarcină şi de manevră), cablul de manevră se montează în
circuit închis, cu ajutorul unor role, iar capetele libere ale celor două cabluri
se înnădesc.
182

1 - motor şi reductor cu ambreiaj
2 - transmisie cu lanţ
3 - reductor planetar cu şaibă de
antrenare a cablului
4 - suport de susţinere
5 - lanţ pentru fixare pe arbori
6 - bolţ (pivot de fixare)
7, 8 - roţi dinţate
Figura 10.36. Mototroliul românesc MT-6F
Figura 10.37. Colectarea cu mototroliul în circuit închis
Figura 10.38. Colectarea cu mototroliul în circuit deschis
183

10.4.3. Funiculare forestiere
Părţile componente ale unei instalaţii complexe cu cablu (figura
10.39), cu menţiunea că pentru anumite tipuri particulare, unele elemente
pot lipsi, iar altele pot cumula mai multe funcţii, sunt următoarele:
calea de rulare a vehiculelor (cărucioare),
cablurile de tractare a cărucioarelor şi de ridicare a sarcinii,
materialul rulant (cărucioarele sau vehiculele),
grupul de acţionare,
staţiile de încărcare, de descărcare şi de linie,
instalaţiile de semnalizare,
mecanisme şi dispozitive anexe,
instalaţii de protecţie.
Calea de rulare este formată din unul sau două cabluri purtătoare
fixe sau purtătoare-trăgătoare (mobile) susţinute la o anumită înălţime
prin intermediul pilonilor sau staţiilor. Totalitatea construcţiilor destinate
funcţionării instalaţiei cu cablu, amplasate pe traseul acesteia, formează
linia sau calea instalaţiei cu cablu.
Figura 10.39. Instalaţie cu cablu (schemă generală)
Cablurile purtătoare sunt, de obicei, ancorate la ambele capete.
Cu scopul de a menţine un efort constant în aceste cabluri în timpul
folosirii instalaţiei, există posibilitatea, aplicată în anumite situaţii, de a
184

egla lungimea cablului purtător cu diferite greutăţi sau dispozitive de
întindere.
Distanţa dintre două cabluri purtătoare (sau purtătoare-trăgătoare)
se numeşte ecartament al instalaţiei cu cablu. Acesta ia valori în
intervalul 1500÷2000 mm, determinându-se cu exactitate la proiectare în
funcţie de dimensiunile de gabarit estimate pentru sarcinile ce urmează a
fi transportate pe instalaţia respectivă.
Suporţii intermediari (pilonii) sunt construcţii din lemn
amplasate pe traseu, care susţin cablurile purtătoare la o anumită înălţime
faţă de sol. Pilonii artificiali sunt confecţionaţi din piese de lemn de
răşinoase care se îmbină prin chertare şi se asigură cu buloane.
Dacă este posibil acest lucru, cablurile purtătoare pot fi suspendate
şi cu ajutorul unor cabluri de montaj (sau ancorare) care se fixează
pe arborii în picioare aflaţi în părţile laterale ale traseului, caz în care,
evident, nu mai este necesară construirea unui pilon artificial.
Distanţa dintre doi piloni consecutivi de pe traseul unui funicular
se numeşte deschidere.
Cablul trăgător serveşte pentru deplasarea cărucioarelor cu sau
fără sarcină şi este susţinut de acestea şi de rolele de conducere fixate pe
piloni. Dacă este în circuit deschis, cablul trăgător este fixat cu un capăt
de cărucior, celălalt fiind înfăşurat pe tamburul de acţionare. În situaţia
unui circuit închis, cărucioarele se fixează cu dispozitive de cuplare
speciale în anumite puncte ale cablului trăgător.
Grupul de acţionare este necesar pentru antrenarea şi frânarea
cablurilor trăgătoare şi cuprinde un ansamblu de dispozitive şi
mecanisme specifice: motoare, reductoare, transmisii, cuplaje, frâne etc.
Cărucioarele sau materialul rulant sunt vehiculele ce se
deplasează pe linia funicularului şi care susţin şi transportă sarcinile cu
material lemnos. Acestea diferă constructiv în funcţie de tipul
funicularului.
Staţiile sunt amplasate pe traseul instalaţiei cu cablu în scopul
efectuării operaţiilor de încărcare-descărcare a materialului lemnos. Sunt
prevăzute cu construcţii speciale destinate susţinerii şi adăpostirii
echipamentului mecanic.
Staţia de încărcare se alege, de obicei, în centrul de greutate al
parchetului, unde converg căile de adunat a lemnului. Staţia de
descărcare se află în platforma primară, situată obligatoriu lângă un
drum auto sau CFF. Staţia de încărcare are baraca pentru motor şi
funicularist, iar staţia de descărcare are o platformă podită cu buşteni.
185

Instalaţiile de semnalizare sunt necesare pentru comunicarea
între cei ce deservesc instalaţia de transport cu cablu şi este de tip
telefonic sau, mai rar, radio.
Pentru menţinerea în stare corespunzătoare de funcţionare a
instalaţiei se folosesc mecanisme şi dispozitive auxiliare care sunt utilizate
pentru fixarea cablurilor transversale, pentru întinderea cablurilor
purtătoare etc.
Instalaţiile de protecţie sunt necesare pentru protejarea diferitelor
obiective sau a altor instalaţii de transport (drumuri, căi ferate) în cazul
în care traseul funicularului le traversează. Se construiesc sub forma
unor poduri sau plase de protecţie instalate sub linia funicularului.
Trebuie reţinut faptul că la o anumită instalaţie cu cablu este
neapărat necesar să se regăsească elementele de bază care să-i asigure
funcţionarea în condiţii optime: calea de rulare, vehiculul şi sistemul de
comandă a acestuia.
Soluţiile constructive adoptate pentru o funcţionare eficientă a
funicularelor în condiţii diverse de teren şi arboret au în vedere
următoarele criterii:
montarea-demontarea să se realizeze în timp scurt şi cu
consumuri de materiale şi forţă de muncă reduse;
deschiderea unor culoare cât mai înguste pentru montarea
instalaţiei cu cablu, însă cu asigurarea unei suprafeţe cât mai
mari de deservire;
optarea, pe cât posibil, pentru o funcţionare gravitaţională a
funicularului;
deplasarea preferenţială a sarcinii prin suspendare totală.
Proiectarea instalaţiilor cu cablu pentru colectarea lemnului
trebuie să respecte anumite condiţii generale care să le asigure
funcţionarea în deplină siguranţă în întreaga perioadă pentru care sunt
prevăzute să lucreze.
Proiectul este realizat de inginerii tehnologi care răspund de
activitatea de exploatare. Se parcurg următoarele etape: recunoaşterea
terenului, alegerea traseului, conducerea traseului în plan orizontal,
stabilirea pantei terenului, alegerea punctelor principale de pe traseu şi
jalonarea lor, efectuarea măsurătorilor pentru profilul longitudinal şi
calcularea elementelor de trasare.
Trasarea efectivă a unei linii de funicular trebuie precedată de un
studiu de amplasament în care se analizează posibilitatea desfăşurării
viitoarei instalaţii cu cablu, cu condiţia cuprinderii cât mai bune a
186

întregii suprafeţe a şantierului de exploatare a lemnului. Cu această
ocazie se studiază posibilitatea de amplasare a staţiilor sau a punctelor
extreme ale instalaţiei.
Trasarea liniei instalaţiei cu cablu constă în poziţionarea pe plan
a cablului purtător deasupra terenului, la o anumită înălţime, prin
determinarea locului de amplasare şi a înălţimii pilonilor (sau a staţiilor
de linie) de-a lungul traseului. Această etapă se concretizează prin
întocmirea profilului longitudinal al traseului şi completarea tabelului
trasării cu elementele constructive principale (apăsările, unghiurile de
frângere etc.). Trebuie să se aibă în vedere:
asigurarea unei aşezări corespunzătoare a cablului purtător pe
saboţi, astfel încât să se evite solicitările la smulgere;
asigurarea gabaritului de liberă trecere pentru cărucioarele cu
sarcină;
evitarea unor unghiuri mari de frângere pe suporţi, în scopul
asigurării unui mers liniştit al cărucioarelor.
În proiecţie orizontală, traseul liniei funicularului este, în general,
rectiliniu. Atunci când se folosesc instalaţii special construite pentru o
atare funcţionare, se admit trasee frânte, unghiurile de frângere
nedepăşind 30°.
Înclinarea minimă şi cea maximă admisibile depind de tipul
constructiv şi de modul de funcţionare ale funicularelor ce urmează să se
monteze (sunt indicate în cartea tehnică a instalaţiei).
Lăţimea culoarului ce urmează a fi defrişat se stabileşte în
funcţie de dimensiunile pieselor din lemn ce vor fi deplasate pe instalaţia
respectivă şi de modul în care se realizează această deplasare
(suspendată, în poziţie paralelă sau perpendiculară faţă de cablul
purtător, sau semisuspendată).
Amplasarea traseelor instalaţiilor cu cablu trebuie să ţină seama
de forma parchetului, de punctele de concentrare a materialului lemnos
şi de poziţia faţă de căile permanente de transport. În condiţiile terenurilor
puternic accidentate din zona montană, în care sunt necesare
numeroase locuri de depozitare a materialului lemnos colectat, se folosesc
în acest scop condiţiile naturale, evitându-se lucrările prea costisitoare
pentru execuţia rampelor sau a depozitelor.
Tipurile de cabluri ce vor fi folosite pentru un anumit funicular
se determină în funcţie de rolul acestora.
Cablurile purtătoare, mai rigide, sunt de construcţie compusă
(dublă) normală 6×7. Ele sunt, de regulă, ancorate la ambele capete şi
187

sunt supuse la eforturi variabile de întindere determinate de sarcina de
ridicare sau de transport, în funcţie de care se face dimensionarea acestor
cabluri. Practic, se recomandă utilizarea unor cabluri cu diametre între
15 mm şi 18 mm pentru o sarcină de transport de până la o tonă,
ajungându-se la diametre ale cablurilor de 26 mm ÷ 28 mm pentru o sarcină
de transport de 3 tone.
Cablurile trăgătoare şi cele de montaj sunt de aceeaşi construcţie
ca şi precedentele, dar mai flexibile (6×19). Acestea se dimensionează în
funcţie de forţa de întindere maximă pentru instalaţia respectivă, la
rândul ei dependentă de forţa de tracţiune a cărucioarelor încărcate, de
componenta greutăţii proprii a cablului, de forţele de accelerare şi decelerare
etc. Se recomandă utilizarea unor cabluri cu diametrul de 7 mm ÷8
mm, pentru sarcini de ridicat de până la o tonă, ajungând la diametrul de
16 mm ÷ 18 mm, pentru sarcini de ridicat de peste 3 tone.
Atunci când lungimea lor este mai mică decât lungimea de montaj
sau când trebuie să se realizeze un circuit închis al cablului trăgător,
apare necesitatea înnădirii cablurilor, operaţie ce se realizează prin matisare
(împletire). Condiţiile ce trebuie îndeplinite în această situaţie sunt:
cablurile ce se matisează trebuie să fie de aceeaşi construcţie şi
să aibă acelaşi diametru;
lungimea matisării să fie de 1000÷2000 ori diametrul cablului;
între două matisări succesive să fie o distanţă de cel puţin 3000
ori diametrul cablului;
creşterea în diametru în urma înnădirii cablului poate fi de
maxim 10%.
Înnădirea lungă sau matisarea unor cabluri trăgătoare se execută
astfel:
se aplică câte un bandaj din sârmă moale la capătul lungimii de
înnădire corespunzătoare celor două porţiuni de cablu;
se desfăşoară toroanele ambelor cabluri până în dreptul bandajelor
şi se taie inima vegetală pe aceste porţiuni;
se scurtează din două în două toroane pentru fiecare capăt de
cablu: aşa cum se observă în figura 10.40, dacă se notează cu A,
B, C, D, E şi F toroanele unui cablu şi cu a, b, c, d, e şi f
toroanele celuilalt cablu, se vor scurta toroanele B, D, F şi a, c, e;
cablurile astfel pregătite se îmbină în aşa fel încât toronul A să fie
în dreptul toronului a, toronul B în dreptul toronului b, C în
dreptul lui c, D în dreptul lui d, E în dreptul lui e şi F în dreptul
lui f;
188

se îndepărtează bandajele din sârmă moale şi se desfăşoară
toronul a pe o lungime de 5/12 din lm (lungimea de matisare), iar
în locul lui se înfăşoară toronul A; în acelaşi fel se procedează şi
cu perechea de toroane B, b;
Figura 10.40. Etapele matisării cablurilor
perechile de toroane C, c şi D, d se opresc cu desfăşurarea şi
înfăşurarea la ¼ din lungimea de matisare, de o parte şi de cealaltă
a locului de îmbinare a cablurilor, iar perechile de toroane
189

E, e şi F, f se opresc la distanţa de 1/12 din lungimea de matisare,
astfel încât înnădirea să se facă în secţiuni diferite egal distanţate
(la 1/6 din lungimea de matisare);
capetele toroanelor rămase în afara cablului se scurtează la
lungimea de 1/12 din lungimea de matisare şi se introduc cu
ajutorul unui cuţit special (cramer), după ce au fost învelite în
prealabil cu câlţi de cânepă sau cu răşină poliamidică, în
interiorul cablului, în locul inimii vegetale care se îndepărtează
pe aceste porţiuni;
porţiunile proeminente ale cablului unde capetele toroanelor au
intrat în locul inimii se bat cu ciocanul de cupru sau cauciuc
pentru uniformizarea secţiunii.
Matisarea trebuie să fie executată numai de personal calificat.
Montarea şi demontarea instalaţiilor cu cablu folosite pentru
colectarea lemnului
Montarea funicularelor se face numai de muncitori specializaţi şi
instruiţi corespunzător condiţiilor specifice de lucru, pe baza proiectelor
de execuţie întocmite de specialişti atestaţi în domeniu. Obligatoriu,
instalaţiile cu cablu trebuie avizate după montare, dar înaintea începerii
funcţionării lor, de comisii autorizate în acest sens.
Lucrările propriu-zise de construcţie sunt precedate de anumite
lucrări pregătitoare: recunoaşterea şi restabilirea traseului pe teren,
defrişarea culoarului instalaţiei cu cablu, execuţia sau amenajarea potecii
de acces pentru deservirea instalaţiei etc.
Reperarea traseului se face urmărind picheţii sau semnalizările
de pe arborii în picioare. Se verifică, de asemenea, punctele unde se vor
fixa suporţii intermediari ai cablului purtător şi înălţimile acestora
prezentate în proiectul de montare a funicularului.
Alegerea arborilor pilon se face de către proiectant. Aceştia
trebuie să fie sănătoşi şi suficient de înalţi pentru a putea asigura
înălţimea proiectată a cablului purtător. Se va verifica dacă linia ce
uneşte cei doi arbori pilon pereche trece exact prin punctul de pe traseul
funicularului stabilit prin proiect. Această linie poate să nu fie
perpendiculară pe cablul purtător, pentru că rola suportului se poate roti,
dar se vor evita unghiuri prea mici între linia arborilor şi cablul purtător.
Este bine să se păstreze şi alţi arbori aflaţi lângă arborele pilon ales
pentru eventuala înlocuire a acestuia în caz că ar ceda.
Cu ocazia alegerii arborilor pilon, se stabilesc şi punctele de
ancorare a cablului de montaj. Arborii aleşi sunt însemnaţi cu vopsea,
pentru a nu fi doborâţi cu ocazia deschiderii culoarului funicularului.
190

Sunt marcaţi şi însemnaţi distinct arborii ce vor fi doborâţi pentru
formarea coridorului necesar deplasării sarcinilor pe instalaţia cu cablu.
Doborârea arborilor de pe traseu, în vederea începerii operaţiilor
de montare, constă în defrişarea terenului pe un culoar cu lăţimea
maximă de 10 m (în funcţie de tipul funicularului). Cu această ocazie se
îndepărtează din zona de acţiune a instalaţiei arborii uscaţi sau aninaţi
care prezintă pericolul de a cădea pe linia funicularului.
Poteca de acces pentru deservirea instalaţiei se va amenaja pe
aceeaşi parte a liniei de funicular, la o distanţă mai mare de 20 m faţă de
proiecţia pe sol a cablului purtător.
Lucrările de montare propriu-zisă a unui funicular cuprind un
ansamblu de operaţii care se succed într-o anumită ordine prestabilită şi
obligatorie care depinde de tipul şi caracteristicile tehnico-funcţionale
ale instalaţiei, precum şi de condiţiile specifice de teren.
În general, montarea unei instalaţii cu cablu pentru colectarea
materialului lemnos presupune următoarele operaţii:
execuţia şi montarea suporţilor de linie;
deplasarea, montarea şi ancorarea grupului de acţionare;
desfăşurarea pe traseu a cablului trăgător şi eventuala înnădire a
acestuia;
desfăşurarea pe traseu a cablului purtător;
instalarea liniei telefonice;
întinderea şi ancorarea cablului purtător;
montarea cărucioarelor;
încărcarea liniei şi proba instalaţiei.
Execuţia şi montarea suporţilor de linie se realizează în funcţie
de tipul acestora: suporţi artificiali, naturali sau de construcţie
combinată.
Suporţii artificiali (pilonii din lemn) pot fi:
de tip portal cu inimă centrală (figura 10.41a),
de tip portal fără inimă centrală (figura 10.41b şi figura 10.42),
cu console (figura 10.41c),
în formă de piramidă (figura 10.41d).
Fundaţia pilonilor se execută din beton, zidărie uscată sau piloţi
din lemn înfipţi în pământ, această ultimă modalitate fiind cea mai frecvent
folosită.
Etapele montării unui pilon din lemn sunt:
execuţia elementelor constructive,
191

construirea fundaţiilor,
asamblarea şi ridicarea pilonului,
ridicarea şi fixarea saboţilor,
montarea rolelor de dirijare a cablului trăgător şi a ghidajelor.
Figura 10.41. Tipuri de suporţi artificiali (piloni din lemn) folosiţi
la instalaţiile cu cablu (după Ionaşcu et al., 1982)
Pilonii naturali se pot executa foarte repede, dar condiţia folosirii
acestui tip de suporţi este ca, în punctele traseului stabilite prin
proiectare, să existe arbori rezistenţi care să susţină cablul de montaj, iar
terenul să fie stabil.
În acest caz, sabotul se sprijină pe un cablu de montaj transversal
prin intermediul unei role sau a unui cârlig.
Cablul transversal este trecut peste role de conducere care se
fixează de arborii în picioare cu ajutorul unor brăţări şi este ancorat de
arbori sau cioate.
Pentru a le mări stabilitatea, arborii suport sunt ancoraţi cu
cabluri flexibile de alţi arbori sau de cioate rezistente din apropiere
(figura 10.43).
192

Figura 10.42. Pilon de tip portal fără inimă centrală
193

Figura 10.43. Suport (pilon) natural
Succesiunea operaţiilor ce se execută în cazul suporţilor pe arbori
în picioare este:
fixarea scărilor pe arbori,
montarea brăţărilor, benzilor sau tuburilor flexibile din cauciuc
pentru protejarea trunchiului arborilor suport împotriva vătămărilor
ce s-ar putea produce prin fixarea cablului de montaj pe
rolele de dirijare sau prin ancorarea acestor arbori,
fixarea rolelor de ghidare a cablului ce susţine sabotul,
desfăşurarea cablului de montaj şi fixarea sabotului,
întinderea acestui cablu şi fixarea capetelor cu ajutorul unor bride
sau plăci,
montarea rolelor de ghidare a cablului trăgător.
Pilonii de construcţie combinată se folosesc atunci când în teren
există numai un singur arbore apt pentru pilon sau atunci când arborii
sunt prea subţiri pentru a putea prelua sarcinile proiectate.
Indiferent de forma constructivă a pilonilor, echipamentul metalic
al acestora (armătura pilonilor) constă din saboţi, ghidaje şi role de
dirijare a cablurilor.
Saboţii (papucii) sunt piese metalice ce prezintă un canal
semicircular necesar pentru fixarea şi susţinerea cablurilor purtătoare
(figura 10.44). Aceştia pot fi cu placă fixă, mobili sau oscilanţi. Cei cu
placă fixă sunt folosiţi la instalaţiile permanente de transport cu cablu şi
se reazemă direct pe cleştii pilonului.
194

Figura 10.44. Cablu aşezat pe sabot (după Ionaşcu et al., 1982)
Saboţii mobili sau oscilanţi sunt folosiţi în cazul funicularelor
forestiere uşoare şi se fixează prin intermediul unor plăci sau etrieri de
grinda superioară sau de cleştii pilonului (figura 10.45a). Dacă se
folosesc piloni naturali, saboţii sunt prevăzuţi cu role de susţinere care
sunt montate pe cablul de ancorare (figura 10.45b).
a) b)
Figura 10.45. Tipuri de saboţi (după Ionaşcu et al., 1982)
Rolele de conducere a cablului trăgător (figura 10.46) asigură
dirijarea acestui cablu astfel încât să-l protejeze împotriva frecării pe sol.
Acestea se fixează pe piloni şi pe traseu, fiind executate din fontă sau
tablă presată. Rolele de conducere au diametre cuprinse între 250 mm şi
500 mm şi grosimi de până la 150 mm.
Ghidajele au rolul de a asigura revenirea cablului trăgător pe
rolele de conducere şi sunt executate, în general, din oţel rotund cu
diametrul de 20 mm. Trebuie fixate de suportul rolelor astfel încât să nu
permită trecerea cablului prin spaţiul rămas între rolă şi ghidaj.
195

Figura 10.46. Rolă de ghidare a cablului trăgător
Deplasarea, montarea şi ancorarea grupului de acţionare
Deplasarea troliului, de la locul unde a fost descărcat din mijlocul
de transport în care a fost adus, până la locul unde urmează să fie
amplasat se face, de obicei, prin autotractare pe întreg traseul sau numai
pe o porţiune a acestuia, dacă este posibilă utilizarea altor mijloace de
tractare pe anumite distanţe.
Datorită terenului frământat, de regulă autotractarea nu poate fi
făcută pe traseul funicularului, ci pe trasee care ocolesc zonele accidentate.
Odată adus grupul de acţionare la locul de montare, se va amenaja
o platformă orizontală pe care se asamblează şi fixează mecanismele
de acţionare.
Grupul de acţionare se fixează de fundaţie şi se ancorează de 2÷4
arbori sau cioate sănătoase.
Desfăşurarea pe traseu a cablului trăgător se execută imediat
după amplasarea şi ancorarea grupului de acţionare. Cablul înfăşurat pe
tamburul troliului se întinde pe traseu prin ridicarea şi trecerea peste
rolele de ghidare.
Desfăşurarea cablului purtător pe traseu poate fi făcută, după
caz, cu ajutorul cablului trăgător sau cu tractorul.
Cablul purtător se transportă, la locul de montare a funicularului,
înfăşurat pe o tobă din lemn sau din tablă de oţel. Pentru a se putea roti
în vederea desfăşurării cablului, toba trebuie să fie suspendată prin
intermediul unei bare rotunde din oţel ce se sprijină la ambele capete pe
un cadru construit din lemn.
În timpul desfăşurării este necesară frânarea tobei cu ajutorul
unor pârghii din lemn introduse între cadrul de susţinere şi tobă, evitându-se
astfel formarea buclelor.
196

Încă de la descărcarea din mijlocul de transport, trebuie să se
aibă în vedere ca toba să fie orientată pe direcţia de tragere a cablului, iar
acesta să se desfăşoare pe dedesubt.
Dacă se foloseşte cablul trăgător pentru întinderea celui purtător,
acestea se leagă prin intermediul unui vârtej care să permită dezrăsucirea
cablului de-a lungul axei sale şi să se evite, şi în acest fel, formarea
buclelor.
Montarea liniei telefonice
Toate instalaţiile cu cablu trebuie să fie dotate cu instalaţii de
semnalizare şi comunicare, mai ales telefonice, care sunt indispensabile
atât la montarea cât şi la exploatarea funicularelor respective.
Este recomandabil ca linia telefonică să urmeze poteca de acces.
Cablul telefonic se suspendă la o înălţime relativ mică (2 m) pe arbori.
Întinderea cablului purtător se face după ce acesta a fost
suspendat pe saboţi şi a fost ancorat la un capăt. Montarea cablului
purtător la funicularele pentru distanţe scurte, cu înălţimea mică a
pilonilor (4÷6 m) se face cu ajutorul unui cârlig. La funicularele cu
lungimi peste 1000 m, cu înălţimea pilonilor peste 12 m, ridicarea
cablului purtător pe saboţii de susţinere se face cu ajutorul unei grinzi
scurte din lemn, prevăzută cu două cârlige. Se aşează cablul pe cârligele
grinzii şi aceasta este ridicată apoi cu un palan.
Întinderea se recomandă a fi executată la capătul de ancorare de
jos pentru că, în acest caz, greutatea proprie a cablului purtător acţionează
în sensul forţei de întindere şi se reduce solicitarea dispozitivului
cu care se face întinderea.
În situaţia instalaţiilor cu cablu pasagere sau temporare, cu
lungimi de montare de până la 2,5 km, se aplică următoarele modalităţi
de ancorare a cablului purtător:
ancorarea de arbori sau cioate înalte,
ancorarea de buşteni îngropaţi,
ancorarea de piloţi bătuţi în pământ,
ancorarea de blocuri de beton.
Ancorarea de arbori sau cioate înalte se foloseşte atunci când
efortul de tracţiune este redus. Se aleg, în acest scop, arborii sau cioatele
aflate strict pe direcţia cablului (nu se admit frângeri). În faţa ancorajului
se amplasează un suport de capăt prevăzut cu role, saboţi sau cârlige
pentru dirijarea şi fixarea cablurilor.
Arborii aleşi pentru ancorare trebuie să fie sănătoşi şi să aibă
dimensiuni corespunzătoare: între 60 cm diametru, pentru un efort în
197

cablu de 100 kN, şi 120 cm, pentru un efort în cablu de 500 kN (Ionaşcu,
Constantinescu, 1987).
Ancorarea de buşteni îngropaţi (cap mort) prezintă o siguranţă
mai mare decât procedeul anterior. Metoda presupune fixarea cablului
purtător de un buştean gros şi sănătos care se introduce în pământ
(figura 10.47) la o adâncime determinată prin calcul, astfel încât să
reziste, împreună cu masa de pământ din faţa sa (eventual ecran, perete
sau panou vertical), la efortul de tracţiune din cablul purtător. Trebuie
determinate, deci, dimensiunile buşteanului şi adâncimea de ancorare.
Figura 10.47. Ancorare tip „cap mort” (după Ionaşcu et al., 1982)
Ancorarea pe piloţi constă în prinderea cablului purtător de o
structură de rezistenţă formată din piloţi introduşi în pământ (în poziţie
verticală sau înclinată) şi fixaţi între ei cu grinzi transversale şi contrafişe.
Dacă eforturile de tracţiune din cablu sunt mari sau condiţiile
locale nu permit ancorarea în modalităţile prezentate, cablul purtător
poate fi ancorat de plăci sau blocuri de stâncă sau beton fixate în pământ.
Întinderea propriu-zisă a cablului purtător se face prin tragerea
cablului de tracţiune până când se atinge valoarea stabilită în proiectul
de montare, cablul purtător se poziţionează corect în canalul saboţilor şi
este asigurat gabaritul de liberă trecere a cărucioarelor cu sarcini. Pentru
determinarea valorii efortului de întindere din cablu se folosesc
dinamometrele, drilometrele sau unele metode indirecte (metoda
Giordano, metoda Ceretti & Tanfani ş.a.).
După întindere se verifică dacă suporţii nu au abateri de la axa
funicularului şi dacă nu sunt necesare ancorări suplimentare. Cablul
purtător rămas se înfăşoară pe tobă. Palanul care s-a folosit pentru
întinderea cablului nu se va demonta pentru că operaţia trebuie repetată
după câteva zile de funcţionare, mai ales în cazul în care cablul purtător
este la prima utilizare.
Montarea căruciorului se face corespunzător poziţiei suporţilor,
în funcţie de tipul constructiv al acestuia. Proba căruciorului constă în
198

efectuarea câtorva cicluri complete pe o distanţă mică (10÷15 m) în
apropierea punctelor de ancorare.
Dacă se constată că toate comenzile sunt corect îndeplinite, se
trece la proba funicularului prin efectuarea unor curse, iniţial cu sarcini
reduse şi ajungând, progresiv, la capacitatea maximă de încărcare. Se
vor verifica permanent modul de deplasare a sarcinii de-a lungul
traseului, trecerea căruciorului pe suporţi, precum şi toate legăturile şi
ancorările funicularului.
Colectarea lemnului cu funicularele presupune parcurgerea ciclică
a unor faze specifice: formarea şi legarea sarcinii, efectuarea cursei în
plin, dezlegarea sarcinii şi revenirea căruciorului la locul de încărcare
(cursa în gol).
Sarcinile se leagă cu ajutorul unor ciochinare cu lungimi de 4÷6
m în mod corespunzător cu tipul constructiv de funicular şi cu modalitatea
de deplasare la cursa în plin. Dacă instalaţia este utilizată şi pentru
formarea sarcinii, trebuie să se aibă în vedere distanţele maxime
recomandate pentru adunatul lateral şi să se poziţioneze căruciorul astfel
încât să fie asigurat accesul la un număr cât mai mare de piese din lemn.
În vederea legării sarcinii, fiecare funicular trebuie să fie
prevăzut cu dispozitive de realizare a blocării căruciorului pe cablul
purtător. Din acest punct de vedere există mai multe soluţii constructive:
blocarea cu ajutorul cablului trăgător,
blocarea cu opritoare fixate pe cablul purtător,
utilizarea unor mecanisme de blocare automată, acţionate
mecanic sau hidraulic, incluse în corpul căruciorului.
Deşi prima variantă este foarte simplă şi eficientă (pentru că
permite oprirea căruciorului în orice punct de pe traseu), aceasta prezintă
dezavantajul suprasolicitării cablului trăgător provocându-i o uzură
rapidă.
Soluţia opritoarelor fixate pe cablul purtător este recomandată în
cazul concentrării masei lemnoase ce urmează să fie colectată în tasoane
mari sub linia de funicular, altfel fiind necesară o schimbare frecventă a
poziţiei de fixare a acestor opritoare.
Ultima variantă presupune utilizarea unor cărucioare cu
mecanisme de blocare automată de construcţie specială, mai complexă,
dar au avantajul că permit oprirea căruciorului în orice punct de pe
traseu şi nu uzează cablurile de acţionare.
Cursa în plin, dar şi cea în gol, trebuie să se desfăşoare în condiţii
de deplină siguranţă, vitezele de deplasare a căruciorului pe cablul
199

purtător limitându-se la 8÷10 m/s, respectiv 4÷6 m/s. Dezlegarea sarcinii
se face numai după ce aceasta a ajuns pe sol în staţia de descărcare.
Dintre tipurile de funiculare concepute şi realizate în ţara noastră
(FUC 401, FPU 500, FUMO 403, FP 2, FUC-MF-2005 etc.), se prezintă
în continuare câteva caracteristici constructive şi funcţionale pentru cele
cu utilizare mai frecventă în producţie.
Funicularul pasager FP 2, a cărui schemă funcţională este
prezentată simplificat în figura 10.48, are capacitatea maximă de
transport de 2 t şi este destinat pentru transportul gravitaţional şi
suspendat al materialului lemnos. Lungimea maximă a traseului este de
2000 m, pe pante cuprinse între 15% şi 100%. Acest tip de funicular
poate executa adunatul lateral pe distanţe până la 25 m. Poate fi montat,
în situaţii limită, şi pentru apropiatul în amonte prin tracţiune mecanică a
sarcinii.
Figura 10.48. Schema de montare a funicularului FP2
Căruciorul alergător este ansamblul care asigură deplasarea sarcinii
pe cablul purtător, de la locul de încărcare la staţia de descărcare.
Caracteristica principală a căruciorului funicularului FP-2 constă în
posibilitatea de blocare automată pe cablul purtător în orice punct de pe
traseu. Aceasta se realizează prin manevre corespunzătoare transmise de
către mecanicul funicularist prin intermediul cablului trăgător.
Căruciorul de sarcină (figurile 10.49 şi 10.50) este format dintr-un
schelet metalic, două role alergătoare şi o rolă pentru cablul trăgător,
mecanism de blocare pe cablul purtător, aparat de comandă şi cârlig de
sarcină (figura 10.51) cu mecanism de cuplare.
Grupul de acţionare se compune din următoarele subansamble
principale: motor, şasiu-sanie, transmisie, tambur pentru înfăşurarea
cablului trăgător şi sistem de frânare.
200

Figura 10.49. Căruciorul de sarcină al funicularului FP2
(vedere generală, după Crinu et al., 1978)
Figura 10.50. Căruciorul de sarcină al funicularului pasager
FP-2 (părţi componente)
(1-cadru metalic de susţinere, 2-tren de rulare, 3-mecanism de blocare pe
cablul purtător, 4-aparat de comandă, 5- suport pendular cu mecanism de
cuplare a cârligului, 6-cârlig de sarcină, 7-siguranţe, 8-articulaţia suportului
pendular, 9-rolă de ghidare a cablului trăgător, 10-tijă scurtă, 11-tijă lungă)
201

1 - butuc
2 - plăci laterale
3 - cârlig
4 - ax ciupercă
5 - taler
6 - arc spiral
7 - piuliţă specială
8 - pană de fixare a cablului trăgător
9 - încuietoare cu siguranţă
Figura 10.51. Cârligul de sarcină al funicularului FP2
(după Crinu et al., 1978)
Grupul motor se montează în staţia de sus şi este autotractabil,
fixat pe un şasiu tip sanie, motorul fiind de tip D-115, cu o putere de 45
CP. Reglarea vitezei de coborâre a căruciorului încărcat se face prin
frânarea tamburului de pe care se desfăşoară cablul trăgător. Sistemul de
frânare este atât cu saboţi, cât şi aerodinamic.
Cablul purtător are lungimea de 1500 m şi diametrul de 26 mm,
iar cel trăgător are lungimea de 2000 m şi diametrul de 11 mm.
Caracteristicile tehnice ale funicularului FP-2 sunt următoarele:
- distanţa maximă de instalare: 2000 m;
- capacitatea de ridicare: 2000 kg;
- lungimea deschiderii maxime: 300 m;
- panta terenului: 15÷100 %;
- diametrul cablului purtător: 26 mm;
- diametrul cablului trăgător: 11 mm;
- diametrul cablului pentru palan: 11 mm;
- căruciorul este cu blocare automată pe cablul
purtător;
- numărul rolelor alergătoare: 2;
- diametrul rolelor: 200 mm;
- distanţa dintre axele rolelor: 700 mm;
- greutatea căruciorului fără cârlig: 175 kg;
- troliul are un singur tambur;
- puterea motorului: 45 CP,
- forţa de tracţiune maximă: 2500 kgf;
- lungimea utilă a tamburului: 650 mm;
- capacitatea maximă de înfăşurare a tamburului
pentru cablul cu diametrul cu φ 11 mm: 2000 m.
Un ciclu de lucru în varianta gravitaţională este compus din
următoarele faze: tragerea căruciorului gol, blocarea acestuia pe cablul
purtător la locul de încărcare, decuplarea cârligului de sarcină, legarea
sarcinii, ridicarea acesteia la cărucior, deblocarea căruciorului, deplasarea
în aval, blocarea căruciorului la locul de descărcare şi decuplarea
cârligului, iar în final, dezlegarea sarcinii.
202

Unele variante constructive ale funicularului FP 2 au fost prevăzute
cu un cărucior auxiliar folosit, împreună cu cel tipic, pentru
apropiatul materialului lemnos sub formă de arbori cu coroană sau
trunchiuri lungi.
Funicularul pasager universal FPU 500 (schematic prezentat în
figura 10.52) are capacitatea maximă de transport tot de 2 t şi este
destinat pentru apropiatul suspendat şi gravitaţional al materialului
lemnos pe trasee mai scurte (până la 500 m), cu pante între 15% şi 85%.
Permite adunatul lateral pe distanţe medii de 35 m. Acest tip de funicular
poate fi montat şi negravitaţional, atunci când condiţiile de teren permit
utilizarea în această variantă.
Fiecare dintre cele două cabluri se înfăşoară pe câte un tambur
acţionat de un troliu. În timpul ridicării sarcinii, tamburul cablului trăgător
este frânat. Deplasarea sarcinii la apropiat se face în poziţie
suspendată, cu tamburul cablului ridicător frânat şi cu tamburul cablului
trăgător liber.
În felul acesta căruciorul poate fi oprit în vederea ridicării sau
coborârii sarcinii în orice punct de pe traseu fără a fi nevoie de aparate
de blocare montate pe cărucior. Sistemul de ridicare şi coborâre a
sarcinii nu necesită folosirea de dispozitive de decuplare şi cuplare a
cârligului de sarcină la cărucior. Acest fapt determină folosirea unor
cărucioare cu o construcţie simplificată, cu un grad ridicat de siguranţă
în exploatare.
Caracteristicile tehnice ale funicularului FPU 500 sunt următoarele:
- lungimea maximă a traseului: 500 m;
- distanţa de adunat lateral: 35 – 40 m;
- diametrul cablului purtător: 22 mm;
- diametrul cablului trăgător: 9 mm;
- diametrul cablului de ridicare: 9 mm;
- diametrul cablurilor auxiliare: 9 mm;
- diametrul cablurilor transversale: 11mm sau
15 mm;
- deplasarea sarcinii: la adunat prin târâre şi
semitârâre cu un singur cărucior, iar la
apropiat, suspendată pe două cărucioare;
- greutatea căruciorului fără palan: 120 kg;
- greutatea palanului: 23 kg;
- greutatea maximă a sarcinii utile: 2000 kg;
- grupul motor cu trolii cu doi tamburi;
- motorul de acţionare: tip S18;
- numărul cărucioarelor: 1 sau 2;
- numărul rolelor la un cărucior cu palan: 2 bucăţi
pentru cablul purtător, d = 22 mm şi 3 bucăţi
pentru cablul ridicător, d = 9 mm;
- numărul tamburilor: 2 bucăţi;
- diametrul tamburilor: 216 mm;
- lungimea tamburilor: superior 459 mm şi
inferior 658 mm;
- capacitatea de înfăşurare: tamburul superior 600
m şi tamburul inferior 800 m
Cablul purtător este ancorat fix la ambele capete. Căruciorul de
sarcină (sau cele două cărucioare, în cazul sarcinilor mai lungi) este
compus din (figura 10.53):cadru, tren de rulare cu două role, două role
de conducere a cablului de sarcină şi palan de ridicare, rolă şi cârlig de
sarcină cu închizător. Palanul asigură dublarea forţei de tracţiune la
fiecare cărucior.
203

Figura 10.52. Schema de montare a funicularului FPU 500
(după Crinu et al., 1978)
Figura 10.53. Căruciorul de sarcină al funicularului FPU 500
Cablul purtător are lungimea de 600 m şi diametrul de 22 mm,
iar cablurile ridicător şi trăgător au diametrul de 9 mm şi lungimea de
800 m şi, respectiv, 600 m. Cele două cărucioare se leagă cu un cablu de
10 m şi diametrul de 11 mm.
Troliul funicularului are doi tamburi antrenaţi de un motor cu
benzină tip S-18 (cu puterea de 18 CP) prin intermediul ambreiajului,
cutiei de viteze, inversorului, transmisiilor cu lanţ Gall şi a unui arbore
204

intermediar. Sistemul de frânare este de tip bandă şi cu ferodou. Aceste
subansamble sunt montate pe un şasiu-sanie de construcţie sudată. Întreg
ansamblul se poate autotracta.
Folosirea eficientă a funicularului FPU 500 necesită adunarea
materialului lemnos cu alte mijloace în apropierea liniei pentru că trasul
lateral este dificil de realizat datorită masei mari a palanului (≈ 23 kg) şi
a modului de dirijare a cablului de sarcină la cărucior.
În vederea obţinerii unei mobilităţi mai mari şi a unei durate de
montare şi demontare reduse, se observă pe plan mondial o tot mai largă
utilizare a instalaţiilor cu cablu cu pilon articulat rabatabil (figura
10.54), înălţimea acestuia depăşind în unele cazuri 10 m. Aceste
instalaţii sunt destinate colectării mai ales pe terenuri mlăştinoase şi în
cazul doborâturilor de vânt cu volume mici la hectar şi pe fir, având
posibilitatea de deplasare a lemnului atât în aval cât şi în amonte.
Grupurile motoare pot fi montate, în acest caz, fie pe cadre sub
formă de sănii, fie pe vehicule cu pneuri (mai ales pentru instalaţii cu
cablu folosite pe distanţă mică).
Figura 10.54. Tractoare funicular
Aceste instalaţii nu necesită, în general, alte elemente
intermediare de susţinere a cablului purtător. Dintre tipurile constructive
cu parametri moderni, menţionăm funicularul HESPAMAT 500 cu pilon
montat pe un camion tip STEYR 1491, funicularul TF 2000, funicularul
cu cărucior SAVALL şi troliul montat pe un tractor STEYR 970 (după
Ionaşcu et al., 1999).
La noi în ţară a fost realizată varianta TF 401, care este un tractor-funicular
cu distanţa de montare de maxim 400 m şi posibilitatea
deplasării unei sarcini de până la o tonă.
205

Folosirea instalaţiilor de transport cu cablu în sfera colectării
lemnului, cu toate avantajele menţionate, s-a restrâns în ţara noastră din
următoarele motive:
dispersia masei lemnoase exploatate pe suprafeţe mari sau
fărâmiţarea acesteia prin extinderea proprietăţii private asupra
pădurilor, în ambele situaţii instalarea funicularelor de orice tip
fiind nejustificată economic (în literatura de specialitate străină
se consideră rentabilă o instalaţie cu cablu dacă se transportă mai
mult de 0,5 m 3 /m instalaţie);
costurile de exploatare încă destul de mari;
exploatarea mai dificilă a instalaţiei în condiţii atmosferice
nefavorabile;
necesitatea unei pregătiri profesionale deosebite a personalului
de deservire;
densitatea redusă a reţelei permanente de transport, ceea ce
presupune montarea unor instalaţii cu cablu pe trasee lungi (peste
1500 m).
În perspectivă, însă, prin acumulare de capital este posibilă
asigurarea condiţiilor optime de folosire a instalaţiilor cu cablu şi se va
reuşi dotarea cu asemenea mijloace moderne de mare randament şi
foarte eficiente în procesul de colectare a lemnului.
Măsuri de protecţie a muncii la montarea, demontarea şi
exploatarea instalaţiilor cu cablu
Lucrările specifice de instalare şi demontare a funicularelor
trebuie să fie efectuate numai de muncitori calificaţi (funicularişti). Pentru
executarea unor operaţii auxiliare (săpături, transport de materiale,
cioplire a scărilor de acces etc.) pot fi utilizaţi şi muncitori necalificaţi.
Pentru instalaţiile cu cablu noi, firmele producătoare trebuie să
elibereze certificate de calitate atât pentru subansamble, cât şi pentru
cabluri. Dacă instalaţia respectivă nu este la prima montare, se va
verifica fiecare subansamblu luându-se măsuri pentru înlocuirea pieselor
uzate sau deteriorate. În ceea ce priveşte starea cablurilor, mai ales a
celor purtătoare, se verifică dacă nu există toroane rupte, porţiuni
strivite, cârcei etc. şi se scot din uz cele care nu îndeplinesc condiţiile
prevăzute de normativele specifice în vigoare.
În cazul în care, datorită condiţiilor de teren, nu poate fi evitată
traversarea traseului funicularului de către poteca de acces, aceste
intersecţii se semnalizează prin tăbliţe de avertizare montate la 5 m de
culoarul funicularului. Dacă în aceste zone nu este posibilă observarea
206

cărucioarelor în deplasarea lor pe cablu, vizibilitatea va fi mărită prin
extragerea arborilor din preajma intersecţiei.
Tobele pe care sunt înfăşurate cablurile nu se descarcă din mijloacele
de transport prin răsturnare, ci se folosesc instalaţii mecanice de
descărcare, iar, în lipsa acestora, tobele susţinute cu frânghii se vor rostogoli
pe balănci.
Secţionarea cablurilor se face numai în stare netensionată prin
folosirea ciocanului şi a dălţii (cu mâner sau dalta lată montată în
suport). Obligatoriu, muncitorii care execută secţionarea trebuie să fie
echipaţi cu palmare şi ochelari de protecţie, iar cablul se înfăşoară de o
parte şi de alta a locului de secţionare cu sârmă moale rotită spiră lângă
spiră.
La urcarea pe piloni sau pe cablul purtător, muncitorii, pregătiţi
şi verificaţi pentru lucrul la înălţime, vor folosi obligatoriu centură de
siguranţă şi frânghie ajutătoare.
Montarea bridelor pentru fixarea definitivă a cablurilor de
ancorare se face după ce s-au efectuat 2÷3 treceri în jurul arborelui în
spire una lângă alta; se vor folosi bride standardizate corespunzătoare
diametrului cablului, numărul acestora determinându-se în funcţie de
efortul din cablu (dar în nici un caz mai puţin de două).
Autotractarea grupului motor se execută în reprize de maxim 100
m fiecare, iar amplasarea acestuia se va face la minim 5 m în lateral faţă
de cablul purtător, locul ales asigurând o bună vizibilitate de-a lungul
traseului.
Întinderea cablului purtător se face folosind numai grupurile de
acţionare ale instalaţiilor respective sau troliile tractoarelor forestiere.
Ancorarea acestui cablu se face numai cu cleme, locul de fixare a
acestora fiind curăţat în prealabil de grăsime sau impurităţi şi învelit întrun
strat de cânepă. În faţa clemelor de ancorare se fixează prin înfăşurare
repere din sârmă sau sfoară pentru a putea observa zilnic dacă s-a produs
alunecarea cablului purtător prin clemă.
Lungimea cablului trăgător al unui funicular se va stabili astfel
încât după ce s-a ajuns la cel mai îndepărtat punct de lucru, pe tambur să
mai rămână înfăşurate minim 5 spire de cablu.
În zona de lucru a instalaţiei cu cablu se vor delimita porţiunile
periculoase în care este interzis accesul muncitorilor în timpul
funcţionării şi se vor amplasa plăcuţe avertizoare.
În timpul lucrului instalaţiilor cu cablu este interzis:
să se dea drumul căruciorului cu viteză excesivă la vale;
207

să se schimbe viteza în mers sau să se cupleze frâna
aerodinamică fără să se frâneze tamburul;
să se depăşească capacitatea maximă de încărcare a căruciorului;
să se lucreze cu funicularul fără să se respecte perioadele de
întreţinere (gresare) prevăzute în cartea tehnică.
Se interzice lucrul cu instalaţiile cu cablu de orice tip atunci când
temperatura scade sub -20°C, vizibilitatea este redusă, pe timpul furtunilor
sau al descărcărilor electrice (cu toate că, obligatoriu, cablul purtător
al funicularului este legat la pământ).
La rampa de încărcare, la cea de descărcare, la staţia de acţionare
şi în întreaga zonă de acţiune a instalaţiei cu cablu se vor monta placarde
avertizoare.
Zilnic, revizorii de funiculare trebuie să verifice dacă s-au produs
defecţiuni la siguranţe, cărucior, suporţi, ancore sau cablu purtător,
oprind funcţionarea instalaţiei până la remedierea acestora.
În timpul lucrului, muncitorii trebuie să poarte echipamentul de
protecţie. Este interzis să se pună în mişcare căruciorul fără o comandă
vizuală sau auditivă (telefonică) din partea muncitorilor care execută
legarea sau dezlegarea sarcinii.
10.5. COLECTAREA LEMNULUI CU ALTE MIJLOACE
Condiţiile în care se desfăşoară procesul de exploatare a lemnului
în prezent sunt diverse. Pe de o parte, există tendinţa de reducere a
suprafeţelor ce se parcurg cu tăieri, ceea ce determină un volum mic de
lemn exploatat pe unitatea de suprafaţă, iar pe de altă parte, agenţii
economici de exploatare urmăresc permanenta reducere a cheltuielilor
pe care le implică această activitate. De asemenea, se pune un accent
deosebit pe respectarea restricţiilor de ordin silvicultural pe parcursul
întregului proces de exploatare a lemnului.
În acest context, se observă o anumită orientare spre tehnologii
de exploatare ecoprotective prin folosirea unor mijloace de colectare
care să realizeze o productivitate ridicată cu un consum cât mai redus de
energie şi combustibili.
Reducerea dimensiunilor de gabarit şi a greutăţii utilajelor de
colectare (figurile 10.55, 10.56 şi 10.57) este una dintre soluţiile aplicate
pe scară tot mai largă în cazul arboretelor cu densitate mare, cu un
număr redus al arborilor extraşi de pe unitatea de suprafaţă şi cu variaţii
mari ale condiţiilor de teren (mai ales ale pantei).
208

Figura 10.55. Mijloc de colectare prin purtare cu dimensiuni
de gabarit reduse
Figura 10.56. Colectarea prin semitârâre cu ajutorul utilajelor uşoare
Figura 10.57. Utilaje cu gabarit redus folosite pentru adunatul
materialului lemnos
În situaţiile, destul de rar întâlnite, în care utilajele de bază
(tractoarele şi instalaţiile cu cablu) nu pot fi folosite, s-a încercat şi se
mai experimentează colectarea lemnului prin căi de alunecare construite
din diverse materiale, prin utilizarea elicopterelor, a elicostatelor, a baloanelor-funicular
etc.
Căile sau drumurile de alunecare reprezintă o variantă modernă a
instalaţiilor de alunecare realizate în trecut (Pavelescu, 1966) din pământ
sau lemn (jgheaburile de pământ, jilipurile, cuşcaiele etc.).
209

Destinate deplasării libere a lemnului de mici dimensiuni din
parchet până la depozitele primare, aceste căi sunt formate, în ultimele
variante, dintr-o succesiune de panouri profilate din material plastic,
uşoare şi rezistente, fixate între ele.
Montarea acestor panouri se face, manual sau cu ajutorul unor
trolii, pe o lungime de până la 500 m, pe trasee cu declivităţi care
asigură deplasarea gravitaţională a pieselor din lemn (limitate, însă, la
55% pentru a nu se produce distrugerea instalaţiei).
Un exemplu în acest sens este sistemul Leykam Log Line
(Ionaşcu şi Constantinescu, 1987).
Pentru colectarea lemnului din produse accidentale foarte dispersate,
din zone greu accesibile, cu pante mari, mlaştini sau aflate la
distanţe mari faţă de căile permanente de transport, atunci când sortimentele
din lemn au o valoare deosebită de întrebuinţare sau se urmăreşte
protecţia împotriva extinderii atacurilor unor dăunători, se pot
folosi aerodinele (vehicule aeriene mai grele decât aerul).
Utilizarea pe scară largă a acestor mijloace moderne nu este încă
posibilă datorită cheltuielilor de producţie şi consumurilor energetice
mult mai mari faţă de soluţiile clasice.
Elicopterele sunt capabile să decoleze şi să aterizeze pe verticală
şi să se menţină în aer la punct fix. Sustentaţia se realizează cu ajutorul
elicei portante, iar deplasarea în zbor de translaţie orizontal se efectuează
cu ajutorul elicelor propulsoare.
Colectarea lemnului cu elicopterul se poate face fie prin
încărcarea lemnului direct în magazia fuselajului acestuia, fie prin
suspendarea sarcinii cu un troliu cu cablu. Pentru realizarea acestor
operaţii au fost amenajate şi echipate corespunzător elicoptere ale unor
firme din străinătate (Bell în S.U.A., MIL în fosta U.R.S.S., Belvedere în
Anglia ş.a.). Productivitatea atinsă a fost de 60 m 3 /h pentru un transport
al materialului lemnos la distanţe de 1÷3 km (Ionaşcu şi Constantinescu,
1987).
La noi a fost experimentat pentru colectarea lemnului elicopterul
MI-8, realizându-se o productivitate de 8 m 3 /h la o distanţă de transport
de 10 km (Ciubotaru, 1998).
Elicostatul este o combinaţie constructivă dintre elicopter şi
balon. Ascensiunea este asigurată de două baloane umplute cu heliu, iar
deplasarea de două elice propulsoare. Elicostatul prezintă o stabilitate
mai mare decât cea a elicopterului şi este mai economic decât acesta.
Este un utilaj recomandat pentru colectarea arborilor prin legarea
210

acestora înainte de doborâre (deasupra centrului de greutate) şi
transportul prin suspendare.
În cazul baloanelor-funicular, forţa necesară ridicării sarcinii este
asigurată de un balon cu heliu, iar deplasarea în plin şi în gol, precum şi
ridicarea sau coborârea sarcinii se realizează printr-o instalaţie cu cablu.
Avantajul principal al acestei modalităţi de colectare a lemnului constă
în faptul că, spre deosebire de funicular, nu necesită elemente
intermediare de susţinere a cablurilor, fiind recomandate în zonele
inundabile, mlăştinoase sau în cazul unor doborâturi masive de vânt,
acolo unde nu este posibilă amenajarea unor căi terestre de acces.
10.6. CRITERII DE ALEGERE A MIJLOACELOR DE COLECTARE
Pentru stabilirea soluţiei tehnologice de exploatare a lemnului
trebuie să se ţină cont atât de caracteristicile tehnice ale mijloacelor cu
care se vor realiza activităţile specifice de recoltare a arborilor şi de
colectare a materialului lemnos, cât şi de condiţiile de lucru din şantierul
de exploatare (tabelul 10.2).
Trebuie luate în considerare, atunci când este cazul, posibilele
efecte ecologice negative ale folosirii anumitor mijloace de colectare
(existenţa riscului cojirii trunchiurilor şi a rădăcinilor proeminente ale
arborilor, al dezrădăcinării unor arbori, al ruperii sau zdrelirii
seminţişului şi a subarboretului, al măturării litierei, al grăpării şi al
formării de ogaşe etc) şi să se respecte măsurile preventive necesare.
Aplicarea unor modele ecotehnologice în exploatările forestiere
care să asigure protecţia terenurilor în pantă, a solului, a seminţişului, a
arborilor rămaşi pe picior şi a apelor este posibilă prin:
raţionalizarea utilizării tractoarelor;
extinderea funicularelor ca utilaje de bază;
dezvoltarea unor reţele optime de transport pentru a se reduce
distanţele de colectare.
Creşterea gradului de mecanizare în procesul tehnologic de
colectare poate fi compatibil cu respectarea regulilor silvice de
exploatare, dacă se ţine seama de următoarele recomandări:
dezvoltarea instalaţiilor cu cablu prin adaptarea lor la colectarea
unor cantităţi relativ mici de material lemnos, cu dimensiuni reduse;
dotarea şantierelor de exploatare cu tractoare cu gabarit redus,
dar cu putere mare;
dezvoltarea producţiei de trolii mecanice independente şi utilizarea
lor pe scară mai largă;
211

creşterea exigenţei organelor de control faţă de toţi agenţii de
exploatare;
soluţiile ce se stabilesc pentru colectare trebuie să fie în concordanţă
cu realitatea din teren şi nu numai cu dotarea tehnică a
agentului economic de exploatare.
Tabelul 10.2
Condiţii specifice şi recomandări pentru utilizarea diferitelor mijloace
de colectare a lemnului (după Ciubotaru, 1995)
Mijloc de Distanţe (m) Tip de Panta (%)
colectare maxime optime teren minimă maximă
corhănire 500

trebuie îndeplinite anumite condiţii suplimentare: căile de colectare
trebuie executate complet în săpătură, declivităţile longitudinale
să fie până la 15%, iar cele transversale de până la 10%
spre piciorul taluzului de debleu pentru a se asigura dirijarea şi
evacuarea apelor din precipitaţii; trebuie analizată şi alternativa
montării unei instalaţii cu cablu pentru colectare;
terenurile cu pante peste 40% reprezintă domeniul de utilizare
aproape exclusivă a instalaţiilor cu cablu, dar acestea se justifică
numai la un anumit volum minim de biomasă lemnoasă ce
urmează să fie exploatată.
În pădurile europene (după F.A.O. citată de Ionaşcu et al., 1999),
ponderea de utilizare a mijloacelor de colectare a lemnului este următoarea:
tractoare de diferite tipuri, 60%,
instalaţii cu cablu, 20%,
atelaje, 5%,
alte mijloace (inclusiv elicoptere), 15%.
În prezent, la noi în ţară sunt utilizate exclusiv tractoarele tip
skidder, specializate pentru apropiatul lemnului prin semitârâre.
Tehnologiile de exploatare cu impact ecologic limitat în cazul folosirii
tractoarelor pentru colectare se orientează însă, pe plan mondial, spre
tractorul de tip forwarder care este specializat pentru apropiatul lemnului
scurt (sub 6 m lungime) prin purtare (Oprea şi Sbera, 1999). Ca
variantă intermediară, deosebit de eficientă pe traseele de versant, poate
fi folosit tandemul format din tractorul skidder la adunatul cu troliul
până la drum şi tractorul forwarder la apropiat.
Efectele ecologice nedorite ale utilizării tractoarelor pentru
exploatarea lemnului pot fi ameliorate prin:
folosirea pneurilor late şi de joasă presiune, fapt ce atenuează
impactul roată-sol;
utilizarea conurilor şi a săniilor la adunat cu troliul;
evitarea circulaţiei prin albia pâraielor şi amenajarea unor rigole
din lemn sau metal acolo unde drumurile de colectare traversează
cursul pâraielor;
acoperirea traseelor de colectare, după utilizare, cu resturi de
exploatare.
Se observă faptul că utilizarea funicularelor pentru exploatarea
lemnului din pădurile ţării noastre parcurge o perioadă de declin datorată
creşterii costului echipamentelor şi a cheltuielilor de montare şi
demontare a acestora.
213

Se constată, de asemenea, faptul că proprietarii de pădure privaţi
şi agenţii economici privaţi exploatează biomasa lemnoasă prin mijloace
modeste, depăşite tehnic, sau chiar folosind improvizaţii (Olteanu şi
Pârjol, 1999).
Este, sperăm, numai o situaţie de moment care trebuie depăşită
într-un timp cât mai scurt, înainte ca efectele negative ale aplicării unor
procedee necorespunzătoare de exploatare a lemnului să se amplifice
iremediabil.
11. PROCESUL TEHNOLOGIC DIN PLATFORMELE PRIMARE
După colectare, masa lemnoasă trebuie pregătită în vederea
transportului tehnologic prin diferenţiere calitativă şi pe specii sau grupe
de specii, prin transformare în piese cu forme şi dimensiuni
corespunzătoare capacităţii mijloacelor de transport, etapă a procesului
de exploatare a lemnului denumită fasonare primară.
Mare parte dintre aceste activităţi se desfăşoară, de regulă, întrun
depozit forestier care reprezintă o suprafaţă de teren destinată stocării
temporare a materialului lemnos rezultat în urma recoltării.
Depozitele primare se caracterizează prin trafic redus şi durată
scurtă de funcţionare, corespunzătoare, în general, cantităţii de material
lemnos ce se colectează dintr-un parchet. Uneori, însă, datorită configuraţiei
terenului, se impune constituirea a 2-3 depozite primare pentru
acelaşi parchet.
Aceste depozite sunt situate în interiorul parchetelor sau în afara
lor, dar obligatoriu la capătul căilor de colectare şi în imediata apropiere
a căilor permanente de transport (drumuri auto, căi ferate forestiere,
funiculare etc.).
În funcţie de metoda folosită la recoltare, în depozitele primare
se execută:
numai operaţii de transbordare (descărcare, voltare, încărcare), în
cazul colectării sub formă de sortimente definitive;
operaţii de fasonare primară şi de transbordare, în cazul colectării
lemnului sub formă de trunchiuri, catarge sau arbori cu coroană.
În această ultimă situaţie, cea mai frecventă, depozitele sunt denumite
platforme primare pentru că pe suprafaţa lor sunt executate
operaţii de fasonare primară şi de preindustrializare parţială: curăţire de
crăci, secţionare, despicare, cojire, tocare, mangalizare a lemnului mărunt
etc.
214

Concentrarea materialului lemnos prin depozitare sub formă de
grămezi sau figuri regulate în platforma primară necesită lucrări
specifice de pregătire, amenajare şi organizare.
Amenajarea platformei primare trebuie să se facă astfel încât să
se asigure condiţii optime pentru stocarea unui volum de lemn rezultat
prin exploatare într-o perioadă de timp de 2÷5 zile active. Pe baza
structurii dimensionale a masei lemnoase colectate se dimensionează, pe
categorii de material lemnos, suprafaţa fiecărei rampe de stocare,
amplasarea acestora în platforma primară realizându-se după principiul
minimizării distanţelor de transport interior.
Suprafaţa (S) necesară pentru stocare (stivuire) în cazul sortimentelor
de lemn rotund sau despicat se determină suficient de precis cu
relaţia:
V
S = , (11.1)
H ⋅ c ⋅ k
în care:
V este volumul stocat într-o stivă [m 3 ],
H - înălţimea maximă de stivuire [m],
c - factorul de cubaj (cu valori în intervalul 0,6 ÷ 0,8),
k - coeficient de umplere a stivei (cu valori în intervalul 0,6 ÷ 1,0).
Numărul de stive necesare (n) se obţine din relaţia:
S
n = , (11.2)
L ⋅ l
unde:
L este lungimea stivelor dată de lungimea sortimentelor respective,
l - lăţimea stivelor, apreciată în funcţie de spaţiul disponibil în platforma
primară.
Înălţimea maximă a stivei se alege în concordanţă cu modul în
care se efectuează stivuirea (exemplu: pentru stivuire manuală, H poate
ajunge, pe considerente ergonomice, numai până la 1,5 m).
Lucrările de amenajare a platformei primare constau în îndepărtarea
obstacolelor şi nivelarea terenului, realizarea unor şanţuri pentru
scurgerea apei din precipitaţii, pregătirea rampelor pentru stocarea lemnului
prin delimitarea şi semnalizarea poziţiei acestora şi poziţionarea
traverselor pe care se va aşeza materialul lemnos.
215

11.1 FASONAREA LEMNULUI ROTUND
Lemnul rotund se caracterizează prin păstrarea formei naturale a
secţiunii transversale, diametre mai mari de 10 cm la capătul subţire şi
lungimi de peste 2,4 m.
În cadrul activităţii de fasonare a lemnului rotund sunt cuprinse,
dacă nu au fost efectuate în parchet, operaţiile de curăţire de crăci şi
secţionare care se realizează în acelaşi mod şi cu respectarea aceloraşi
etape de lucru prezentate la recoltarea lemnului.
Manipularea constă în deplasarea pieselor din lemn de la locul
de secţionare la cel de stocare în vederea transportului şi se efectuează,
în funcţie de modul de organizare a platformei primare (volum, distanţă,
spaţiu de manevră), manual, cu atelajele sau cu tractorul.
Stivuirea lemnului rotund se face pe rampe de stocare cu ajutorul
lamei tractorului forestier sau manual, cu ţapina, prin rostogolirea pieselor
din lemn pe balănci (figura 11.1).
Volumul de material lemnos stocat într-o rampă la un moment
dat trebuie să fie mai mare sau cel puţin egal cu capacitatea de încărcare
a unui mijloc de transport şi să fie omogen din punct de vedere al speciei
sau grupei de specii şi al dimensiunilor (gros sau subţire, cu diferenţe de
lungimi mai mici de 2 m).
1 - traversă
2 – pană
3 - balancă
Figura 11.1. Modul de realizare a unei stive din sortimente de lemn rotund
La stivuire trebuie să se aibă în vedere asigurarea unor condiţii
optime de încărcare în mijloacele de transport, şi anume:
distanţa de la fiecare stivă până la drum să fie mai mică de 10 m,
aşezarea pieselor se face paralel cu calea de transport (drum auto,
C.F.F.) şi cu capătul gros orientat în sensul de transport pentru
cel puţin 80% din numărul total de piese.
11.2. FASONAREA LEMNULUI DE STERI
Lemnul de steri este alcătuit din piese cu lungimi de 1± 0,05 m,
nedespicate (rondine), cu diametre între 5 cm şi 15 cm, sau despicate
(lobde), cu laturile secţiunii transversale de 5÷30 cm. Datorită faptului
că manipularea şi stivuirea lemnului de steri se face manual,
dimensiunile transversale ale pieselor se aleg astfel încât masa lor în
stare verde să nu depăşească 18 kg.
216

Fasonarea lemnului de steri cuprinde operaţiile de secţionare,
despicare, manipulare şi stivuire.
Secţionarea se execută cu ferăstrăul mecanic la lungimi de 1 m
(cu toleranţă de 5 cm), piesă cu piesă, pentru diametre mai mari de 15
cm, sau “în grămadă”, pentru diametre mai mici de 15 cm în scopul
măririi productivităţii acestei operaţii.
Despicarea lemnului în platforma primară se face preponderent
manual prin utilizarea topoarelor şi a penelor ale căror caracteristici au
fost prezentate anterior. Există şi posibilitatea utilizării despicătoarelor
mecanice mobile cu sistem hidraulic de acţionare independent sau cuplat
la instalaţia tractoarelor (figura 11.2).
Manipularea lemnului de steri se face prin “purtat pe braţe”, iar
stivuirea se face manual în figuri cu înălţimea maximă de 1,5 m aşezate
pe teren plan, lângă calea de transport.
Stocarea se face în funcţie de calitatea lemnului, diferenţiat pe
grupe de specii.
Figura 11.2. Tipuri de despicătoare mobile
11.3. FASONAREA CRĂCILOR ÎN SNOPI
Lemnul provenit din coroana arborilor sau din vârful acestora, cu
diametre de 2÷5 cm, constituie lemnul de crăci. Fasonarea acestuia se
realizează prin secţionare, manipulare şi stivuire, în mod asemănător cu
lemnul de steri, specific fiind formarea snopilor.
Snopii se obţin prin aşezarea crăcilor secţionate la lungimea de
1± 0,05 m pe o capră din lemn sau în dispozitive de strângere speciale şi
legarea cu sfoară din hârtie sau cu sârmă moale de 1÷3 mm diametru, în
funcţie de utilizările ulterioare (pentru prelucrări industriale, respectiv
pentru foc). Diametrul unui snop este de aproximativ 30 cm.
217

11.4. TOCAREA LEMNULUI
În condiţiile valorificării superioare a lemnului de mici dimensiuni
poate deveni rentabilă realizarea operaţiei de tocare în platforma
primară a lemnului din crăci, vârfuri, rupturi sau capete rezultate în urma
secţionării.
Tocarea reprezintă transformarea lemnului prin tăiere nedestructibilă
în aşchii tehnologice cu dimensiuni cuprinse între 10 mm şi 35
mm. Rezultă tocătura care constituie materie primă pentru obţinerea
unor produse industriale (plăci, celuloză) sau care poate fi folosită drept
combustibil.
Avantajul realizării acestei operaţii în platforma primară constă
în faptul că se creează condiţii optime pentru manipularea şi transportul
lemnului de mici dimensiuni reducând astfel pierderile de exploatare.
În acest scop s-au conceput şi realizat tocătoare mobile purtate
sau tractate şi agregate de tocare (figura 11.3), precum şi autotrenuri
speciale cu ladă pentru transportul tocăturii.
Figura 11.3. Utilizarea tocătoarelor mobile în parchet
Organele active (care realizează tocarea) sunt constituite din
cuţite fixate pe un suport rotitor (disc, tambur sau capete de freză) în
modul prezentat schematic în figura 11.4.
La noi în ţară s-au realizat tocătoarele mobile cu tambur TM-1
(figura 11.5) şi tocătoarele pentru lemn tractate TL-T, cu disc, cantitatea
de crăci tocate ajungând până la 8 tone în 8 ore de lucru.
Alimentarea tocătoarelor se face manual sau, pentru alte tipuri
constructive, cu braţe hidraulice.
218

a) b) c)
Figura 11.4. Tipuri de organe active specifice tocătoarelor
1 - crăci
2 - maşină de tocat
3 - tambur
4 - tractor
5 - transportor pneumatic
6 – remorcă
Figura 11.5. Schemă constructivă a tocătorului românesc
TM-1 (vedere de sus)
11.5. MANGALIZAREA LEMNULUI
Mangalizarea este o metodă de valorificare a lemnului inferior
calitativ, produsul solid rezultat (cărbunele de lemn sau mangalul de
bocşă) fiind solicitat în siderurgie, în industria farmaceutică, în cea de
apărare, în industria alimentară şi pentru consumul casnic.
Această modalitate de prelucrare constă în arderea incompletă a
lemnului la temperaturi cuprinse între 150°C şi 430°C în instalaţii
specifice: bocşe de pământ verticale, orizontale sau în cuptoare metalice
sub formă de clopot (retorte).
Cele mai frecvent utilizate sunt bocşele verticale pentru că
arderea se face mai uniform şi poate fi dirijată mai uşor, mangalul
rezultat fiind calitativ şi cantitativ superior celui obţinut în bocşele
orizontale sau în retorte.
Etapele de lucru, în acest caz, sunt următoarele:
delimitarea conturului circular al bazei pe un teren plan şi uscat,
ferit de curenţi puternici de aer, aflat pe soluri argilo-nisipoase şi
neapărat în apropierea unei surse de apă;
219

curăţirea şi compactarea terenului şi executarea vetrei cu înclinare
radială de 2÷4% spre exterior; la periferia acesteia se sapă
un şanţ colector pentru apele pirolignoase ce vor rezulta în urma
mangalizării;
răcăşirea, constând în aşezarea materialului lemnos pentru
mangalizare, care poate avea orice defecte cu excepţia putregaiului,
în trei cercuri concentrice: primul format din lemn subţire,
al doilea din lemn gros, iar cel exterior din lemn subţire şi
mai scurt de 1 m;
stivuirea lemnului, care se face pe 2÷3 etaje (figura 11.6) după
ce s-a format mai întâi o podină din lemne groase dispuse radial
şi unele mai subţiri aşezate tangenţial peste primele; trebuie să se
lase loc şi să se amenajeze în centrul bocşei un coş de tiraj
vertical (horn) obţinut, de obicei, prin baterea a trei prăjini
dispuse în triunghi, iar radial se va crea un canal de aprindere cu
ajutorul a două prăjini distanţate la aproximativ 0,5 m (figura
11.7); clăditul lemnului se face de la centru spre periferie în
ordinea lemn subţire, lemn gros, lemn subţire, aşezat vertical în
straturile inferioare şi aproape orizontal în partea de sus, astfel
încât să se obţină o formă bombată (figura 11.6);
acoperirea bocşelor se realizează cu un strat de ramuri mărunte şi
uscate, apoi cu un strat de frunziş, paie, cetină şi deasupra cu un
ultim strat de 15÷25 cm grosime format din pământ umed
amestecat cu praf de cărbune şi litieră de pădure (ştiup) care se
bate uniform cu lopata.
Figura 11.6. Modul de aranjare a pieselor de lemn în bocşă şi
dirijarea arderii
220

Figura 11.7. Amenajarea podinei şi a coşului de tiraj pentru o bocşă
verticală (după Zlate şi Brenndörfer, 1985)
Aprinderea bocşei se realizează cu ajutorul unei prăjini prevăzută
cu un capăt uşor inflamabil ce se introduce în canalul orizontal de
aprindere de la baza bocşei spre centrul vetrei, unde se găsesc aşezate,
încă de la clădire, surcele uscate stropite cu petrol. Prăjina rămâne în
canal, iar acesta se astupă.
Arderea se realizează de la centru spre periferie şi de sus în jos,
dirijarea focului realizându-se prin practicarea unor găuri în învelişul
bocşei succesiv de la vârf spre bază în locul de joncţiune a etajelor la
distanţa de un metru una faţă de alta, deschiderea unora inferioare
executându-se simultan cu închiderea celor superioare (figura 11.6).Prin
aceste găuri aerul este introdus şi fumul este condus spre periferia bocşei
şi în jos, continuându-se până la baza bocşei.
Pe parcursul procesului de carbonizare se observă un fum alb,
gros şi usturător; apoi fumul devine galben, iar la sfârşit, alb-albăstrui,
transparent, ceea ce indică terminarea carbonizării. Se consideră terminată
arderea dacă prin orificiile de la bază apare flacără cu fum albăstrui.
Durata de ardere variază în funcţie de volumul lemnului clădit în
bocşă, de la 4÷6 zile pentru 20÷60 metri steri până la 14÷18 zile pentru
100÷120 metri steri.
Bocşa se sparge şi se extrag bucăţile de mangal după 1÷2 zile
necesare răcirii. Urmează sortarea mangalului, ambalarea în saci şi stocarea
în vederea livrării către beneficiari.
Mangalul de calitatea I are umiditatea maximă de 10%, o densitate
de 210÷250 kg/m 3 şi puterea calorică de 7500 kcal/kg. Mangalul
de calitatea a II-a are o putere calorică de minim 6500 kcal/kg.
Randamentul este normal dacă se obţine, la foioase, 23÷28% din greutatea
lemnului folosit, iar la răşinoase, 21÷27 %.
221

12. PREGĂTIREA TEHNICO-ORGANIZATORICĂ A UNUI
ŞANTIER DE EXPLOATARE A LEMNULUI
Organizarea şantierelor de exploatare a lemnului presupune parcurgerea
următoarelor etape:
obţinerea documentelor necesare începerii exploatării şi verificarea
corectitudinii punerii în valoare,
delimitarea şi marcarea secţiunilor şi postaţelor,
întocmirea documentaţiei tehnico-economice,
proiectarea şi execuţia căilor de colectare,
amenajarea platformelor primare,
asigurarea condiţiilor de cazare a muncitorilor şi de depozitare a
materialelor, mijloacelor de muncă, combustibililor şi a pieselor
de schimb,
pregătirea şantierului de exploatare din punct de vedere al normelor
de protecţie a muncii şi al P.S.I.(prevenire şi stingere a
incendiilor).
12.1. OBLIGAŢII PROCEDURALE ŞI RELAŢII CU UNITĂŢILE SILVICE ÎN
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA PROCESULUI DE EXPLOATARE
A LEMNULUI
Valorificarea biomasei lemnoase a arborilor pe picior în condiţiile
economiei de piaţă se face, în conformitate cu reglementările legale
în vigoare, prin licitaţie sau negociere.
Agenţii economici de exploatare devin beneficiari de lemn pe
picior prin obţinerea, după adjudecarea licitaţiei, în baza licenţei de
exploatare şi prin încheierea unui contract de vânzare – cumpărare, a
volumului lemnos respectiv.
Acest contract cuprinde:
informaţii de identificare a părţilor contractante,
locul în care s-a pus în valoare lemnul pe picior care face obiectul
contractului (ocol silvic, unitatea de producţie, unităţile amenajistice
etc.),
felul produselor (principale, secundare, accidentale, igienă),
felul tăierii, conform tratamentelor aplicate,
structura pe specii (grupe de specii) şi sortimente dimensionale
estimate,
durata de exploatare şi epocile de tăiere,
222

termenele de autorizare a exploatării, predare şi reprimire a parchetului,
valoarea lemnului pe picior şi termene de plată etc.
Atât înaintea începerii lucrărilor de exploatare, cât şi pe parcursul
desfăşurării acestora, agentul de exploatare trebuie să respecte regulile
silvice privind termenele, modalităţile şi epocile de recoltare şi transport,
având o serie de obligaţii procedurale în relaţiile cu unităţile silvice.
Astfel, organizarea şantierului de exploatare poate începe numai
după emiterea de către ocolul silvic a unei autorizaţii de exploatare.
Perioada de 15÷30 zile înainte de primul termen din eşalonarea la tăiere
a biomasei lemnoase este afectată execuţiei lucrărilor de pregătire a
exploatării.
Pentru a începe exploatarea efectivă a parchetului, cu cel mult 10
zile înainte de data prevăzută în autorizaţie pentru începerea exploatării,
între organele silvice şi gestionarul împuternicit de către unitatea de
exploatare contractantă se încheie un proces verbal de predare – primire
a suprafeţei de exploatat. Cu această ocazie, pe lângă arborii inventariaţi,
se preiau: suprafaţa regenerată materializată în teren cu limitele
parchetului, căile de scos-apropiat, zonele de protecţie a arborilor etc.
Se consemnează, de asemenea, starea seminţişului (proporţie,
compoziţie, înălţime), proporţia admisibilă de vătămare a acestuia prin
lucrările de exploatare şi starea instalaţiilor de colectare.
În termenele prevăzute în autorizaţia de exploatare, agentul de
exploatare organizează recoltarea şi colectarea volumului lemnos
contractat respectând regulile silvice care impun protejarea arborilor
nemarcaţi şi a suprafeţelor cu seminţiş utilizabil, evitarea degradării
solului, reducerea pierderilor de exploatare şi valorificarea superioară a
volumului de lemn rezultat din arborii puşi în valoare.
Este necesară, în acest context, verificarea în teren a traseelor
căilor de colectare, urmărindu-se să fie amplasate în afara porţiunilor cu
seminţiş, dacă tăierea aplicată prevede acest lucru, precum şi să
corespundă din punct de vedere al asigurării protecţiei arborilor
nemarcaţi şi a solului. Ocolul silvic trebuie să avizeze soluţia tehnologică
de exploatare a lemnului adoptată în parchetul respectiv, metoda
de exploatare înscriindu-se în autorizaţia de exploatare.
Interesul agentului de exploatare a lemnului este cel de a
introduce în circuitul economic întregul volum lemnos valorificabil de
pe suprafaţa primită spre exploatare. Inevitabil, rămân în parchet aşa-numitele
resturi de exploatare, un volum de lemn nevalorificabil pentru
producţia industrială format din crăci, vârfuri, zoburi, coajă şi lemn pu-
223

tregăios. În scopul asigurării celor mai bune condiţii pentru dezvoltarea
seminţişului (în cazul regenerării naturale) sau pentru executarea lucrărilor
de împădurire (în cazul regenerării artificiale), resturile de
exploatare trebuie strânse în grămezi cu suprafeţe reduse, aşezate în
afara ochiurilor cu seminţiş sau pe cioate, urmărindu-se, în acelaşi timp,
eliberarea drumurilor utile desfăşurării activităţii din pădure, a văilor şi
pâraielor, a potecilor de interes turistic.
Pe timpul transportului materialului lemnos, încărcătura trebuie
să fie însoţită de foaia de transport, emisă de maistrul de exploatare,
care cuprinde obligatoriu date referitoare la locul de încărcare, ziua,
luna, anul şi ora, volumul fiecărei piese încărcate, volumul total al
încărcăturii, precum şi numele celui ce a emis foaia de transport. De
asemenea, şoferul trebuie să posede foaia de parcurs emisă de agentul
economic, prin care şoferului i se stabileşte ruta pe care se va face
deplasarea, precum şi certificarea că autovehiculul este apt pentru a
circula.
Reprimirea parchetului de către ocolul silvic se face cel târziu la
expirarea termenului prevăzut în autorizaţia de exploatare şi constă în
verificarea pe teren a modului în care s-au respectat condiţiile prevăzute
de instrucţiunile silvice. Cu această ocazie se semnează de ambele părţi
(agent de exploatare şi reprezentantul ocolului silvic) actul de reprimire
a parchetului. Dacă este cazul, se calculează penalităţi pentru nerespectarea
termenului de exploatare a parchetului sau a condiţiilor impuse.
Acestea nu scutesc agentul de exploatare de obligaţiile ce-i revin în ceea
ce priveşte curăţirea parchetului şi plata lucrărilor de înlocuire a
seminţişului vătămat.
Întreaga răspundere asupra situaţiei din teren după încheierea
actului de reprimire a parchetului revine organelor silvice care au semnat
acest document.
Estimarea cantitativă şi calitativă a lemnului arborilor pe picior
destinaţi exploatării se efectuează de către ocoalele silvice şi se
concretizează prin întocmirea actului de punere în valoare. Acesta stă la
baza contractării masei lemnoase şi a decontărilor cantitative şi valorice
între ocolul silvic şi beneficiarii de lemn pe picior.
Agenţii economici de exploatare a lemnului, dacă nu au participat
la lucrările de evaluare, trebuie să verifice corectitudinea datelor
înscrise în actelor de punere în valoare în termen de 15÷30 zile de la
primirea lor. Eventualele diferenţe se consemnează în documentaţiile de
verificare şi sunt soluţionate cu ocolul silvic în termen de 15 zile de la
efectuarea sesizării şi înregistrarea ei.
224

Verificarea constă în efectuarea unui sondaj statistic pentru
determinarea caracteristicilor: diametru de bază, înălţime a arborilor şi
clasă de calitate. Scopul este cel de a constata dacă volumul total şi
proporţia lemnului de lucru au fost corect determinate la punerea în
valoare. Modul de eşantionare şi măsurare este cel prevăzut în normele
tehnice silvice privind evaluarea masei lemnoase destinate exploatării
(Anonymous, 2002).
Astfel, diametrul de bază al fiecărui arbore este măsurat pe două
direcţii perpendiculare, în calcule considerându-se valoarea medie obţinută.
Numărul arborilor incluşi în sondaj pentru determinarea diametrului
şi a clasei de calitate reprezintă 3÷15% (20% în condiţii speciale) din
numărul total al arborilor inventariaţi la punerea în valoare (tabelul 12.1).
Arborii incluşi în sondaj sunt aleşi randomizat de pe întreaga
suprafaţă a parchetului traversându-l pe direcţia curbei de nivel sau după
două diagonale.
Tabelul 12.1
Mărimea sondajului pentru verificarea actelor de punere în valoare
Numărul de arbori inventariaţi
Natura 4000
arboretelor
1000 2000 3000 4000
mărimea minimă a sondajului (% din numărul total al
arborilor inventariaţi)
arborete de stejar,
amestecuri pe bază
de stejar şi făgete
cu lemn pentru
derulaj
20 15 10 7 5 4
alte arborete 15 12 8 6 4 3
Cu această ocazie, folosind dendrometrul sau alte instrumente cu
precizie ridicată, se măsoară înălţimea a 5÷7 arbori cu diametre egale cu
diametrul central dintre cei inventariaţi la punerea în valoare sau, dacă
nu mai pot fi identificaţi, la 10÷15 arbori cu diametre apropiate diametrului
central.
Toleranţa diferenţei dintre media valorilor înălţimilor măsurate la
verificare şi cea din actul de punere în valoare este ±1 m , în primul caz,
şi ±1,5 m , în cel de-al doilea. Pentru diferenţe mai mari, se corectează
seria de volume sau curba înălţimilor şi se refac toate calculele din care
au rezultat datele înscrise în actul de punere în valoare.
Prelucrarea datelor din teren se face pe specii, categorii de
diametre şi clase de calitate, în paralel pentru cele două seturi de valori:
determinate la punerea în valoare şi determinate cu ocazia verificării.
225

Succesiunea calculelor este cea de la întocmirea actului de punere
în valoare: transformarea arborilor pe clase de calitate în arbori de
lucru, determinarea suprafeţei de bază multiple pe categorii de diametre,
pe total lot de arbori şi separat pentru arborii de lucru.
Calculul preciziei măsurării diametrelor (pd) se face prin
aplicarea relaţiei:
G1
pd = ⋅100
(%), (12.1)
G
în care:
2
G1 reprezintă suprafaţa de bază a arborilor măsuraţi la verificare,
G2 - suprafaţa de bază a aceloraşi arbori rezultată cu datele din carnetul
de inventariere iniţial.
Actul de punere în valoare se consideră corect întocmit dacă pd
se situează între limitele intervalului [98%, 102%], în caz contrar fiind
necesară refacerea întregii lucrări din teren pentru obţinerea unui nou act
de punere în valoare.
Pentru verificarea corectitudinii clasificării calitative a arborilor
în picioare şi, implicit, a proporţiei lemnului de lucru, se calculează
raportul procentual:
GL1
ps = ⋅100
(%), (12.2)
GL
2
ps fiind precizia sortării calitative,
GL1 - suprafaţa de bază a arborilor de lucru rezultată din datele de la
verificare,
GL2 - suprafaţa de bază a arborilor de lucru rezultată pentru acelaşi
sondaj din datele de la inventariere.
Dacă ps diferă faţă de 100% cu până la ±5%, lucrarea iniţială se
consideră bună. Pentru diferenţe mai mari de ±5%, dar mai mici de
±10%, volumele înscrise în actul de punere în valoare pentru lemn de
lucru total şi pe sortimente dimensionale trebuie corectate prin înmulţire
p s cu ; diferenţele rezultate astfel faţă de volumul brut total se com-
100
pensează pe seama volumului lemnului de foc, cu condiţia că în prima
etapă s-a dovedit corectitudinea măsurătorilor asupra diametrelor de
bază.
În situaţia unor diferenţe mai mari de ±10%, actul de punere în
valoare se respinge şi trebuie refăcut.
226

Prin noile instrucţiuni de verificare a lucrărilor de evaluare se
prevede şi utilizarea metodei analizei secvenţiale pentru verificarea actelor
de punere în valoare (Anonymous, 2002).
Pentru parchetele de produse principale şi secundare amânate de
la tăiere cu mai mult de un sezon de vegetaţie, având în vedere că lucrările
de determinare a volumului pus în valoare s-au executat cu 1÷2 ani
înainte de începerea exploatării, acestuia trebuie să i se adauge creşterile
în volum corespunzătoare perioadei respective.
În funcţie de anul şi luna în care s-a executat inventarierea şi de
anul de producţie în care se face exploatarea se stabileşte numărul de ani
(mai exact, sezoane de vegetaţie) pentru care urmează să se calculeze
creşterea.
Din tabelele de producţie, în funcţie de specie, clasa de producţie
şi vârsta arboretului, se extrag valorile creşterii curente anuale a producţiei
totale la hectar (Ict) şi volumul arboretului principal normal (V).
Procentul creşterii curente a producţiei totale la hectar (Ict%) se determină
cu relaţia:
Ict
Ict
% = ⋅100
(%). (12.3)
V
Volumul creşterilor se calculează pe specii aplicând procentul
determinat anterior la volumul din actul de punere în valoare şi prin
multiplicare cu numărul anilor scurşi. Acesta se adaugă la volumul brut
înregistrat iniţial pentru specia respectivă şi se repartizează pe sortimente
primare şi dimensionale în proporţia în care au fost reprezentate fiecare.
În cazul produselor secundare, la volumul înregistrat în actul de
punere în valoare se adaugă numai 40% din creşterea calculată.
12.2. CONSTITUIREA ŞI MARCAREA SECŢIUNILOR ŞI POSTAŢELOR
Pentru exploatarea masei lemnoase dintr-un parchet se organizează
un şantier de exploatare, dotat cu mijloacele adecvate de recoltare
şi colectare, care cuprinde suprafaţa parchetului, căile de colectare,
instalaţiile de colectare şi platforma primară, astfel încât procesele de
lucru să se desfăşoare în flux continuu în condiţiile folosirii eficiente a
utilajelor şi instalaţiilor moderne de mare productivitate.
Organizarea teritorială a unui şantier de exploatare se referă la
organizarea tehnică a terenului pe care se desfăşoară lucrările de
exploatare prin compartimentarea interioară, stabilirea şi execuţia traseelor
de colectare, eşalonarea etapizată a operaţiilor specifice etc.
227

Pentru ca lucrările din parchet să se poată desfăşura ritmic, cu
respectarea regulilor de exploatare şi fără pericol de producere a
accidentelor, este necesară o compartimentare a parchetului în secţiuni şi
postaţe care reprezintă unităţile de organizare în spaţiu a şantierelor de
exploatare.
Secţiunile reprezintă
părţi din parchet fără limitări din punct de
vedere al suprafeţei caracterizate prin acelaşi sens de scurgere a
materialului lemnos.
După I.Oprea (1995), secţiunile tehnologice
reprezintă suprafeţele
din interiorul unui parchet în care se prevede funcţionarea unei
singure linii tehnologice de exploatare a lemnului.
În general, o secţiune presupune o unitate de acţiune, deci folosirea
unui singur tip de mijloace de colectare (Zlate şi Brenndörfer,
1985). Delimitarea acestor secţiuni în teren se face după culmi, firul văilor,
alte forme naturale, dar şi după drumuri sau linii somiere (figura
12.1).
Nu se mai face împărţirea parchetului în secţiuni atunci când
procesul de colectare este asigurat numai de un singur utilaj.
Figura 12.1. Compartimentarea unor parchete în secţiuni:
a - în condiţiile terenului accidentat,
b - în regiunile joase (câmpie, coline)
Postaţele (benzile) reprezintă suprafeţe mai mici ale parchetului
(subunităţi ale secţiunilor) în care activitatea se desfăşoară continuu, în
deplină securitate a muncii. Sunt suprafeţe tehnologice elementare a
căror delimitare este necesară (pe planul de situaţie, dar şi în teren)
pentru o programare optimă a lucrărilor
de exploatare şi pentru diferenţierea
condiţiilor
de colectare (volume exploatate şi distanţe de deplasare
pentru fiecare mijloc de colectare).
228

Lăţimea şi orientarea postaţelor variază în funcţie de forma
terenului, felul arboretului şi direcţia căilor de colectare. În cazul
terenurilor aşezate, unde parchetele au forme regulate, postaţele sunt
dreptunghiulare sau trapezoidale, lăţimea lor fiind dependentă de înălţimea
medie a arborilor de exploatat. Se consideră corespunzătoare din
punct de vedere al asigurării condiţiilor de securitate a muncii o lăţime
minimă a postaţei egală cu dublul înălţimii medii a arborilor din parchetul
respectiv, variind, în general, între 30 m şi 70 m. În regiunile
accidentate, postaţele nu mai pot avea neapărat forme regulate, iar faptul
că se produce adesea alunecarea arborilor după doborâre obligă la
majorarea lăţimii postaţelor în intervalul 50 m - 100 m.
Orientarea postaţelor în terenuri cu pantă mare, dacă se prevede
corhănirea materialului lemnos, se face pe direcţia liniei
de cea mai mare
pantă, astfel încât să se asigure alunecarea liberă a lemnului, fără ca
acesta să iasă din suprafaţa postaţei (figura 12.2a).
În celelalte cazuri (colectarea cu tractoarele sau cu funicularele),
orientarea
postaţelor poate fi pe direcţia curbelor de nivel sau puţin oblică,
aproximativ perpendiculară pe calea de scos-apropiat (figura 12.2b).
Transpunerea pe teren a compartimentării parchetului în secţiuni
şi postaţe se face prin marcarea limitelor acestora. Arborii situaţi
pe
limitele secţiunilor vor fi însemnaţi printr-un cerc realizat cu vopsea albă
(sau var) pe circumferinţa lor la înălţimea de 1,30 m faţă de sol.
Postaţele se delimitează prin cioplaje efectuate pe arborii
de limită,
orientate spre interiorul postaţei, iar din loc în loc se scrie pe aceste
cioplaje, tot cu vopsea albă, numărul postaţei (P1, P2 etc.).
Figura
12.2. Orientarea postaţelor în raport cu modul de realizare
a colectării
Pentru desfăşurarea în condiţii optime a procesului de producţie,
postaţele
se împart în compartimente sau sectoare de lucru, echivalente
229

cu o suprafaţă
de pe care se recoltează într-o zi toţi arborii puşi în valoare.
Aşezarea şi deplasarea formaţiilor de lucru (de doborâtori, de
fasonatori, a echipelor de la colectare) în postaţe, de la un compartiment
la altul, se fac după anumite scheme de lucru a căror aplicare împiedică
producerea unor interferenţe sau suprapuneri ale unor etape de lucru,
ceea ce ar putea provoca ştrangulări ale procesului de producţie sau, mai
grav, accidente de muncă. Este recomandat ca deplasarea să se facă din
aval spre amonte sau, în cazul terenurilor plane, dinspre capătul
din
platforma
primară al căii de colectare spre extremitatea acesteia din
parchet şi să se prevadă zone de siguranţă între sectoarele de lucru.
Expresia grafică a acestei organizări teritoriale a şantierului de
exploatare şi mijlocul de prezentare a soluţiilor adoptate pentru exploatarea
lemnului este schiţa tehnologică a parchetului. Aceasta are la bază
harta amenajistică la scara 1:5000 sau 1:2000 şi reuneşte următoarele
informaţii: limitele parchetului, unităţile amenajistice componente şi
cele vecine, culmile, văile, curbele de nivel, panta terenului, limitele
secţiunilor şi ale postaţelor, căile de colectare şi de transport, direcţiile şi
distanţele de colectare, poziţia tasoanelor şi a platformei primare
etc.
12.3. ÎNTOCMIREA DOCUMENTAŢIEI TEHNICO-ECONOMICE
Pentru orice agent economic activitatea productivă trebuie să fie
eficientă. În cazul exploatării lemnului, la calculul
economic trebuie
avuţi în vedere următorii indicatori:
volumul de lemn ce urmează a fi exploatat;
distanţa de apropiat;
valoarea materialului lemnos;
valoarea lucrărilor necesare
exploatării: căi de acces pentru tractoare,
drumuri de tras pentru vite, montarea instalaţiilor cu cablu,
organizarea de şantier;
felul tăierii,
prin numărul de arbori de extras la hectar şi volumul
arborelui mediu, ceea ce influenţează capacitatea mijloacelor de
colectare;
utilajele folosite, starea tehnică a acestora precum şi preţul carburanţilor
şi lubrifianţilor.
Documentaţia tehnico-economică cuprinde: soluţia tehnologică
pentru exploatarea lemnului din parchet, volumele de material lemnos
corespunzătoare fiecărui mijloc de colectare, distanţele medii de colectare,
analiza tehnico-economică a variantelor tehnologice
propuse,
230

calculul necesarului de utilaje şi forţă de muncă, precum şi planificarea
lucrărilor din cadrul procesului tehnologic
de exploatare.
12.3.1. Stabilirea soluţiei tehnologice pentru exploatarea
lemnului dintr-un parchet
Această etapă de proiectare presupune
parcurgerea următoarelor
faze:
studiul terenului,
delimitarea zonelor de colectare,
alegerea mijloacelor de colectare în diverse
variante tehnologice,
stabilirea amplasamentelor căilor de colectare pentru fiecare variantă
posibilă,
adoptarea variantei tehnologice optime.
Studiul terenului în vederea stabilirii soluţiilor tehnologice posibile
de aplicat poate fi realizat în mai multe moduri: prin ridicare în plan
a parchetului, prin procedeul profilelor sau prin utilizarea fotogramelor.
Procedeul ridicării în plan a parchetului necesită un volum mare
de muncă, dar este şi cel mai precis din punct de vedere al stabilirii soluţiei
de colectare a lemnului.
Practic, după o recunoaştere prealabilă a parchetului care se face
pe un itinerar care include limitele acestuia şi talvegurile interioare, se
execută ridicarea în plan printr-o drumuire cu radieri. Se obţine, astfel,
un plan de
situaţie al parchetului la scara uzuală 1:2000, cu curbe de
nivel cu
echidistanţa de 5 m sau 10 m, care cuprinde şi toate traseele de
căi de colectare existente în parchet de la lucrările anterioare de exploatare.
Pe acest plan de situaţie se delimitează porţiunile care permit
folosirea aceluiaşi tip de mijloc de colectare în funcţie de zonarea după
pantă a terenului: pante mai mici de 25% unde poate fi aleasă soluţia de
colectare
cu tractoare, pante în intervalul 25%÷50%, corespunzătoare
atelajelor, şi pante peste 50% unde soluţia de colectare poate fi, după
caz, corhănirea sau instalaţiile cu cablu.
Un alt procedeu, mai expeditiv, este procedeul profilelor terenului
care presupune copierea zonei parchetului de pe un plan restituit,
cu scara 1:5000 şi echidistanţa curbelor de nivel de 5 m (planuri utilizate
curent în lucrările de amenajare a pădurilor). Acesta se completează prin
măsurători în teren cu date referitoare la panta versanţilor şi a condiţiilor
de desfăşurare a traseelor de colectare.
231

Datele de teren se înregistrează sub forma unor succesiuni de
rapoarte (numărătorul reprezentând distanţa, iar numitorul, panta) şi
rezultă prin ridicarea expeditivă a profilelor longitudinale ale văilor şi a
unor profile pe direcţia liniei de cea mai mare pantă a versanţilor, la
intervale de aproximativ 100 m. Panta se măsoară cu clizimetrul sau
chiar cu dendrometrul, iar distanţa cu ruleta sau cu o sfoară lungă de 10
m sau 20 m. Orientările profilelor pe versanţi se determină cu ajutorul
unei busole de mână. Pentru a putea stabili soluţiile de colectare posibile
trebuie înregistrate precis locurile unde, datorită pantei sau a diverselor
obstacole, este necesară schimbarea mijlocului de colectare.
Dacă există fotograme recente pentru zona studiată, acestea dau
informaţii în detaliu referitoare
la suprafaţa parchetului, la microrelieful
acestuia
şi la compoziţia şi structura arboretului. Prin aplicarea procedeului
utilizării fotogramelor se obţine un plan de situaţie al parchetului
cu toate detaliile planimetrice şi altimetrice fără să
fie necesare ridicări
topografice în teren.
Indiferent de metoda folosită, pe planşă se adaugă elementele
(detaliile) care lipsesc pe harta originală prin:
înscrierea pantelor, distanţelor, profilelor;
delimitarea versanţilor, platourilor, teraselor, culmilor;
delimitarea suprafeţelor omogene din punct de vedere
al pantei şi
marcarea pe schiţă a direcţiilor de cea mai mare pantă;
evidenţierea zonelor cu stâncării, mlaştini etc.;
delimitarea zonelor cu seminţiş utilizabil;
marcarea locului de amplasare a platformei primare.
Simbolurile convenţionale utilizate sunt prezentate în figura 12.3.
În funcţie de soluţia pentru care se optează la colectarea lemnului
(utilajul de bază folosit la scos-apropiat, mijloacele folosite la adunat) s-a
încercat elaborarea unor scheme tehnologice
cadru diferenţiate în funcţie
de felul
tăierii, specia forestieră, de caracteristicile parchetului (suprafaţă,
pantă etc.) şi cele ale procesului de producţie, rezultând o succesiune
tipizată de operaţii pentru recoltarea, colectarea, fasonarea şi
expedierea materialului lemnos.
Dată fiind diversitatea condiţiilor de desfăşurare a procesului de
exploatare a lemnului, automatismul în aplicarea practică a acestor
scheme tipizate poate
avea efecte negative concretizate în creşterea
consumurilor
tehnologice, a pierderilor de exploatare şi a nivelului prejudiciilor
aduse solului şi arboretului, ceea ce determină, în sens contrar
232

scopului pentru care au fost create aceste scheme, o majorare a cheltuielilor
de producţie.
Este neapărat necesar şi cu implicaţii practice benefice să se
analizeze mai multe variante de soluţii de colectare pentru fiecare caz
concret şi să se aleagă soluţia optimă atât din punct de vedere economic,
dar şi silvicultural, fără constrângeri artificial introduse prin tipizare.
În acest context, optimizarea are drept scop alegerea mijloacelor
de colectare şi a traseelor de deplasare a masei lemnoase, luându-se în
considerare caracteristicile tehnice ale acestor mijloace şi, în mod
deo-
sebit, efectele ecologice ale utilizării lor.
a) limită de parchet
b) limită de secţiune (culme, vale etc.)
c) limită de postaţă
d) limită de zonă omogenă de adunat
e) linie de instalaţie cu cablu (funicular)
f) linie de funicular cu care se efectuează şi adunatul lateral
g) drum de tractor
h) drum auto
i) adunat prin corhănire
j) adunat cu troliul tractorului
k) adunat cu atelaje
l) direcţie de mişcare a materialului lemnos (colectare, transport, manipulare)
m) drum de atelaje
n) tason
o) platformă
primară
p) zonă cu seminţiş utilizabil
q) zonă cu arbori calamitaţi în masă
Figura 12.3. Simboluri folosite la întocmirea planurilor de situaţie
ale parchetelor (după Oprea, 1995)
Numai după stabilirea unor soluţii acceptabile din acest punct de
vedere se poate trece la analiza economică a variantelor propuse în ve-
233

derea stabilirii variantei optime care asigură un cost minim şi o productivitate
maximă a muncii, ceea ce echivalează cu un consum de timp
de muncă minim pe unitatea de volum de lemn exploatat.
Atunci când colectarea se realizează integral cu mijloace mecanizate
de mare capacitate, luând în considerare posibilităţile tehnice de
adunat
al
volumu
e numai după ce fiecare în parte a fost optimizată în prealabil.
În principiu, optimizarea soluţiilor d
constă în determinarea valorii minime
tale de colectare (în lei/m 3 ), fie consumul total de timp de
în ore⋅om/m 3 lateral în condiţii optime trebuie să se determine distanţa dintre
trasee rezultând, astfel, o densitate optimă a reţelelor, căilor sau liniilor
acestora. Neapărat, trebuie să se introducă parametrul restrictiv
lui minim de biomasă lemnoasă ce justifică economic un anumit
tip de cale de colectare mecanizată.
Dacă variantele de soluţii de colectare comparate sunt bazate pe
mijloace diferite de colectare, adoptarea celei mai favorabile variante se
va fac
e colectare dintr-un parchet
a funcţiei Ct care reprezintă fie
cheltuieli to
muncă (
). Expresia acestei funcţii (după I.Oprea, 1984)
este:
în care:
pentru
execuţia operaţiei de colectare i,
n
C = ∑ ( C + C'
)
(12.4)
t
1
i
Ci reprezintă cheltuielile (lei/m 3 ) sau consumul de timp (ore⋅om/m 3 )
C’i - cheltuielile (lei/m enaja
ru tras cu atelajele).
area liniilor de funicular sau la
amenaj
ă
de lung
3 ) sau consumul de timp (ore⋅om/m 3 ) pentru am
rea căii de colectare specifice operaţiei i,
i - număr convenţional atribuit fiecărei operaţii de colectare (exemplu: 1
pentru adunat lateral cu funicularul, 2 pentru scos-apropiat cu funicularul,
3 pentru adunat cu troliul tractorului forestier, 4 pentru scosapropiat
cu tractorul, 5 pentru corhănire, 6 pent
Se observă că termenii C’i intervin numai dacă este necesară
amenajarea unei căi de colectare pentru operaţia i (în exemplul
considerat, pentru operaţiile 2 şi 4) şi se referă, în marea majoritate a
situaţiilor practice, la montarea-demont
area şi întreţinerea drumurilor de tractor.
Se poate demonstra că, prin explicitarea relaţiilor costurilor sau
consumului de timp în fiecare caz concret, funcţia Ct devine dependent
imea căii de colectare. Valoarea minimă a funcţiei Ct corespunde
optimului economic al acestei lungimi.
i
234

În funcţie de forma, regulată sau nu, a suprafeţei deservite de
linia de colectare respective, lungimea economică a căii de colectare se
poate determina prin relaţii matematice, respectiv prin relaţii statistice.
În ce priveşte forma şi mărimea parchetelor, aceste caracteristici
sunt determinate de parcelele şi subparcelele componente,
de tratamentul
aplicat,
de volumul pus în valoare astfel încât să rezulte o cantitate
optimă de material lemnos recoltat care să justifice economic folosirea
mijloacelor mecanice de lucru.
12.3.2. Determinarea volumului de material lemnos
corespunzător fiecărui mijloc de colectare
Pentru
fiecare tip de mijloc de colectare i (i=1,…,m) şi fiecare
postaţă j (j=1,…,n), volumul Vij de material lemnos corespunzător
(exprimat în m ă cu relaţia:
3 ) se determin
în care:
V
ij
V
= Sij ⋅ , (12.5)
S
Sij reprezintă suprafaţa (în ha) din postaţa j în care se foloseşte mijlocul
de colectare de tipul i;
3
V – volumul total pus în valoare în parchetul analizat (m );
S – suprafaţa parchetului (ha).
Sij rezultă, pentru fiecare variantă tehnologică, prin măsurare pe
planul de situaţie, fie prin planimetrare, fie prin alte procedee mai
expeditive (împărţirea în figuri geometrice regulate, metoda
de linii
paralele echidistante etc.).
Volumul de material lemnos Vi colectat cu acelaşi tip de mijloc
de colectare i, dintr-o secţiune sau din întreg parchetul, dacă varianta
tehnologică respectivă nu prevede împărţirea în secţiuni, se calculează
cu relaţia:
V
n
i = ∑Vij
j = 1
pentru fiecare i=1,…,m
Vi
În calculele ulterioare interesează proporţiile ⋅100
V
pentru fiecare secţiune, sau
V i
V
⋅100
secţiune
(%) pentru întreg parchetul.
235
(%),

12.3.3. Determinarea distanţelor medii de colectare
Distanţele de colectare (de adunat, scos sau apropiat) se
determină
ca distanţe reale (nu reduse la orizont), în funcţie de acestea
fiind stabilite normele de muncă şi tarifele.
Distanţele de adunat medii se măsoară,
în fiecare postaţă, între
„centrele
de greutate” ale zonelor de adunat şi limita inferioară a
acestora. În cazul adunatului cu atelaje, datorită devierilor de la linia
dreaptă necesare înscrierii atelajelor în mişcare printre
arbori sau cioate,
distanţa de adunat se multiplică printr-un coeficient de sinuozitate ksin
(ksin≈1,1).
Distanţa medie de apropiat corespunzătoare fiecărei postaţe se
consideră de la proiecţia pe calea de apropiat a „centrului de greutate” al
postaţelor şi până la platforma primară.
Dacă este necesară faza de scos, distanţa de scos este considerată
de la proiecţia „centrului de greutate” al postaţelor pe calea de scos şi
până la intersecţia acesteia cu calea de apropiat.
Distanţele de colectare D i,
medii pentru fiecare secţiune tehnologică
(sau, după caz, pentru întregul parchet) se determină ca o medie
aritmetică a distanţelor calculate în modul prezentat anterior, ponderată
cu volumul de material lemnos, Vij, corespunzător fiecărei postaţe j şi
fiecărui tip de mijloc de colectare
i :
D
i
n
j = 1
=
V
d ∑ ⋅
ij ij V
i
. (12.6)
În relaţia anterioară, dij este distanţa medie de colectare cu tipul
de mijloc i a materialului lemnos din postaţa j. Pentru că nu este
necesară o precizie foarte mare, valorile obţinute pentru Di se rotunjesc
la zeci de metri.
12.3.4. Analiza tehnico-economică
Variantele tehnologice propuse trebuie analizate în vederea alegerii
variantei optime. Aceasta constă în evaluarea şi compararea mări-
mii prejudiciilor silviculturale ce s-ar produce în fiecare caz în parte, a
productivităţii şi randamentului utilajelor, a consumului de carburanţi, a
productivităţii muncii şi, ca un criteriu esenţial, se compară costurile de
exploatare estimate.
Datorită faptului că variantele tehnologice diferă numai prin soluţia
de colectare aleasă, pentru alegerea variantei optime este suficient
236

să se compare costurile unitare la colectarea lemnului (în lei/m 3 ). Acestea
sunt formate, în principal, din:
cheltuieli pentru amenajarea căilor
de colectare, Ca ,
cheltuieli pentru funcţionarea şi întreţinerea mijloacelor de
colectare, Cfi ,
cheltuieli pentru salarizarea muncitorilor, Cs .
Ca se obţine prin raportarea costului total, I, de amenajare a
căilor de colectare (drumuri de tractor, linii de funicular, poteci pentru
atelaje) pentru o anumită variantă tehnologică la volumul V pus în
valoare în parchetul respectiv:
I
Ca = .
V
(12.7)
Cheltuielile medii de întreţinere şi funcţionare specifice pentru
fiecare tip de mijloc de colectare, kfi în lei⋅t -1 ⋅km -1 , sunt cunoscute din
a de producţie. Pentru a determina aceste cheltuieli pe m 3
activitate
corespunzătoare
unui anumit parchet trebuie să se ţină seama de
structura pe specii (sau grupe de specii) a biomasei lemnoase puse în
valoare, de distanţa medie de colectare şi de proporţia în care este folosit
un anumit tip de mijloc de colectare în parchetul respectiv. Relaţia
generală de calcul este:
ρ p
C fi = k fi ⋅ ⋅ D ⋅ , (12.8)
1000 100
în care:
ρ reprezintă masa volumică a lemnului proaspăt doborât, în kg/m 3
(diferită pentru fiecar e grupă de specii),
D – distanţa medie de colectare cu tipul de mijloc considerat, în km,
p – procentul de biomasă lemnoasă colectată cu acest mijloc din volumul
total exploatat în parchetul care se
analizează.
Cheltuielile pentru salarizare, Cs , se raportează, de asemenea, la
unitatea de volum colectat din parchetul analizat cu un anumit tip de
mijloc de colectare. Se utilizează relaţia:
p
Cs = TU ⋅ ⋅ ks
(12.9)
100
în care TU este tariful unitar la operaţia respectivă de colectare, p are
semnificaţia anterioară, iar ks este un coeficient de multiplicare aplicat
pentru asigurarea sarcinilor sociale.
237

12.3.5. Calculul necesarului de utilaje şi forţă de muncă
Pentru o anumită soluţie tehnologică adoptată, ţinând seama de
disponibilul de forţă de muncă şi mijloace tehnice, agentul economic de
exploatare a lemnului urmăreşte o concentrare optimă a acestora
pentru
a realiza o productivitate fizică maximă.
Ritmul de lucru este impus de utilajele
care realizează apropiatul
materialului lemnos; de aceea, se iau în considerare, pentru aceeaşi
soluţie tehnologică, mai multe variante posibile de concentrare a acestor
utilaj e de bază (cu un utilaj de
bază, cu două, cu trei ş.a.m.d.).
Prin modul de calcul al necesarului de utilaje şi forţă de muncă
într-un parchet se urmăreşte structurarea pe formaţii de muncă al căror
număr de muncitori să fie optim (numărul minim strict necesar).
Obiectivele acestei analize comparative constau în:
asigurarea funcţionării utilajelor de bază la întreaga capacitate,
reducerea aşteptărilor tehnologice,
echilibrarea nivelului productivităţii
corespunzătoare diferitelor
operaţii
tehnologice,
creşterea gradului de utilizare a timpului de lucru.
Pentru fiecare linie tehnologică din parchet, se calculează pro-
ducţia
fizică medie
zilnică (Pfmz), ritmul liniei tehnologice (R) şi nu-
mărul posturilor de muncă (m).
Producţia fizică medie zilnică corespunzătoare unei variante de
trare (în m 3 concen /zi de lucru de 8 ore) este considerată egală cu randa-
mentul utilajelor de bază şi se calculează după relaţia:
Pfmz nub
⋅ NPU
= , (12.10)
în care:
nub reprezintă numărul de utilaje de bază în varianta de concentrare
analizată,
3
NPU - norma de producţie pe utilaj, în m /zi de lucru de 8 ore, calculată
pentru fiecare utilaj de bază în funcţie de distanţa medie de colectare
corespunzătoare.
Ritmul liniei de flux tehnologic (R) este definit în general ca
fiind timpul dintre două executări succesive de produse identice sau
timpul consumat de fiecare post dintr-o linie tehnologică pentru executarea
operaţiei ce îi revine.
3
Relaţia de calcul
a acestuia (în ore/m ), specifică producţiei din
exploatările forestiere cu ziua de lucru activă de 8 ore, este:
238

R
8
Pfmz
= . (12.11)
Este necesar să se urmărească asigurarea ocupării la întreaga
capacitate a utilajelor, iar gradul de ocupare a forţei de muncă să fie cât
mai apropiat de 100%. Pentru fiecare
timp pe m 3 formaţie de lucru, consumul de
pentru fiecare operaţie din fluxul tehnologic trebuie să fie
foarte apropiat de timpul alocat acesteia, în cazul ideal chiar egal cu
mărimea ritmului R.
Numărul muncitorilor necesari (pentru o anumită operaţie, pentru
un grup de operaţii sau pentru întreaga linie tehnologică), deci numărul
posturilor de muncă (m), se calculează ca raport între consumul specific
de manoperă (CSM) şi mărimea ritmului (R):
CSM
m = . (12.12)
R
CSM (în ore⋅om⋅m-3) reprezintă consumul de timp de muncă (T,
în ore⋅om) ce revine pe unitatea de volum de lemn brut (Vb) care
a fost
supus unei operaţii, unui grup de operaţii sau corespunzător unei linii
tehnologice, conform relaţiei:
T
CSM =
(12.13)
Vb
Un grup de operaţii este constituit din operaţiile mecanizate pentru
care s-a adoptat un număr comun de utilaje de acelaşi tip sau din operaţiile
manuale pentru care s-a adoptat un număr comun de
muncitori.
Pentru o singură operaţie, se aplică şi relaţia echivalentă:
p
CSM = NT ⋅ , (12.14)
100
în care NT reprezintă norma
de timp corespunzătoare operaţiei res-
-3
pective (în ore⋅om⋅m ), iar p este proporţia volumului de lemn brut
supus acelei operaţii.
În cazul operaţiilor care se execută mecanizat trebuie să se
calculeze, în continuare, numărul de utilaje necesare nu :
m
n u = , (12.15)
F
m
în care Fm reprezintă numărul de muncitori din formaţia de muncă ce
deserveşte utilajul respectiv.
Valorile definitive pentru numărul
de muncitori (m) şi numărul
de utilaje (nu) rezultă prin rotunjire la întreg, întotdeauna în plus, după ce
239

s-au cum ulat,
dacă este cazul, valorile parametrului m pentru operaţiile
ce pot fi deservite de un număr comun de muncitori, respectiv, valorile
parametrului nu pentru operaţiile ce se execută cu acelaşi tip de utilaj.
Criteriul alegerii variantei optime de concentrare a utilajelor de
bază este cel al maximizării productivităţii fizice (W, exprimată în
m 3 ⋅om -1 ⋅zi -1 ), calculată pentru fiecare linie tehnologică cu relaţia:
=
∑m
Pfmz
W , (12.16)
în care ∑m reprezintă numărul total de muncitori adoptat pentru deser-
virea liniei tehnologice, în cazul variantei de concentrare luate în considerare.
Procesul
de producţie în exploatările forestiere trebuie să se
desfăşoare
continuu şi ritmic. În acest scop, trebuie să se aibă în vedere o
bună organizare a forţei de muncă, asigurându-se astfel eşalonarea
optimă a operaţiilor şi fazelor de lucru în succesiunea lor de realizare.
Atât în cadrul şantierelor de exploatare a lemnului, cât şi în
C.S.P.L. sau depozitele centrale, forţa de muncă este organizată în
formaţii; o formaţie de muncă poate fi definită, în sens larg, ca un grup
de muncitori care participă la realizarea
unui produs, a unei lucrări sau a
întregului
proces de producţie prin intermediul anumitor mijloace de
muncă.
Criteriul de repartizare a muncitorilor în cadrul formaţiei este în
primul rând cel al
calificării profesionale, dar sunt luate în considerare şi
aptitudinile
fizice.
Muncitorii componenţi ai unei formaţii de muncă pot fi denumiţi
după operaţia pe care o execută (exemplu: doborâtor), după utilajul pe
care îl deserveşte (exemplu: tractorist) sau după complexul operaţieutilaj
(exemplu: fasonator mecanic).
Formaţia de muncă poate fi individuală (un singur muncitor care
execută o activitate independentă din cadrul procesului de producţie) sau
de grup (o echipă de executanţi individuali a căror activitate se intercondiţionează).
Pentru doborârea arborilor, echipa este formată
frecvent dintr-un
doborâtor
mecanic (care deserveşte ferăstrăul mecanic) şi un muncitor
manual (ajutor). În situaţia, mai rar întâlnită în prezent, în care doborârea
se execută manual cu ajutorul
joagărului, formaţia de muncă este
constituită de asemenea din doi muncitori.
240

Dacă dimensiunile arborilor sunt mici şi mai ale în regiunea de
câmpie şi de deal, se pot constitui formaţii individuale compuse din câte
un doborâtor mecanic sau chiar doborâtor manual care execută
doborârea
cu toporul (la operaţiunile culturale sau pentru tăierile în
scaun).
La colectarea
lemnului, structura formaţiilor de muncă şi mărimea
acestora
depind în primul rând de utilajul folosit (modul în care se
face deplasarea lemnului).
În cazul atelajelor, formaţia de muncă este constituită dintr-un
singur muncitor (conducător de atelaj) care, pe lângă conducerea sarcinii
pe traseu, execută şi pregătirea, legarea şi dezlegarea sarcinii.
Dacă se foloseşte tractorul, formaţia de muncă este compusă din
minimum doi muncitori:
tractoristul şi un muncitor manual care leagă şi
dezleagă
sarcina.
Formaţia de muncă pentru colectarea lemnului cu instalaţiile
cu
cablu prin
procedeul clasic (funiculare) este compusă, în funcţie de tipul
funicularului, din minimum trei muncitori (un mecanic funicularist şi
muncitori manuali pentru legarea şi dezlegarea sarcinii). Dacă instalaţia
cu cablu este dotată cu comandă de la distanţă sau în cazul troliilor
independente, numărul muncitorilor
din formaţia specifică de muncă
poate fi mai mic.
Corhănirea lemnului se realizează
de echipe formate din 2÷4
muncitori,
iar adunatul manual se face cu echipe de 1÷3 muncitori.
În platforma primară, principalele operaţii executate sunt dezlegarea
şi deplasarea sarcinii, secţionarea, stivuirea, încărcarea şi, uneori,
mangalizarea lemnului. Formaţia de muncă este, în general, mică (2÷3
muncitori) datorită faptului că unele operaţii se execută mecanizat şi
datorită policalificării muncitorilor.
12.3.6. Planificarea lucrărilor
Eşalonarea etapelor din cadrul procesului tehnologic de
exploatare se face global pentru întreg
parchetul
analizat determinându-se,
pentru început, numărul de zile (nz)
necesare efectuării fiecărei operaţii
în funcţie de numărul de utilaje (nu) sau numărul de muncitori (nm=∑m)
adoptate anterior, de normele de muncă m edii şi volumul de lemn brut
(Vb) supus
operaţiei respective.
Pentru operaţiile executate mecanizat:
Vb
nz
=
(12.17)
n ⋅ NP
u
241
u

iar pentru cele executate manual:
n
z
=
n
m
Vb
⋅ NP
m
(12.18)
NPu este norma de producţie a unui utilaj, iar NPm reprezintă
norma de producţie pentru un muncitor (ambele exprimate în m 3 /8 ore).
În final, se întocmeşte graficul calendaristic de desfăşurare a lucrărilor
sub forma unei succesiuni de operaţii, cu menţionarea timpului
afectat fiecăreia.
12.4. PROIECTAREA ŞI EXECUŢIA CĂILOR DE COLECTARE
În concordanţă cu direcţiile de desfăşurare a căilor de colectare
prevăzute în soluţia tehnologică aleasă
după analiza tehnico-economică
efectuată
anterior, se trece la pichetarea traseelor acestora şi la întocmirea
documentaţiei de execuţie.
Prin pichetare se urmăreşte transpunerea în teren a reţelei stabilite
pe planul de situaţie folosindu-se ruleta sau un înlocuitor al acesteia
pentru măsurarea distanţelor şi clizimetrul pentru determinarea declivităţilor
longitudinale
şi transversale.
În cazul drumurilor de tractor trebuie să se urmărească respec-
tarea elementelor
geometrice ale acestora. Se determină declivitatea
longitudinală (verificând să nu se depăşească valorile maxime admise),
distanţele dintre punctele succesive de schimbare a acesteia şi pantele
transversale ale terenului de o parte şi de alta a axului drumului.
Pe baza datelor din teren se estimează volumul de lucrări necesare
şi se evaluează costul acestora, întocmindu-se un deviz al lucrărilor.
Pichetarea liniilor de funicular necesită, în primul rând, fixarea
poziţiei punctelor de capăt ale instalaţiei, urmată de deschiderea liniei.
Se urmăreşte
transpunerea în teren a poziţiilor acestor linii reprezentate
pe planul
de situaţie al parchetului.
Cazul cel mai simplu este cel în care există vizibilitate între
capetele liniei, când se marchează capătul de sus printr-un reper (de
exemplu, o pânză de culoare deschisă plasată pe un arbore), direcţia
liniei de funicular stabilindu-se prin viză directă din punctul de capăt din
aval.
Dacă traseul nu oferă vizibilitate între
punctele de capăt, direcţia
liniei de
funicular este dată de orientarea aliniamentului acesteia,
orientare care se măsoară pe planul de situaţie. Pentru trasee lungi,
desfăşurate pe talveguri sinuoase, este necesar să se facă o drumuire
între punctele de capăt care să surprindă şi punctele de confluenţă cu
242

talvegurile secundare. Prin raportarea acestei drumuiri
se poate stabili
direcţia optimă de instalare a funicularului.
Proiectul liniei de funicular se referă atât la montarea cât şi la
demontarea
acesteia şi cuprinde antemăsurătoarea lucrărilor şi devizul.
12. 5. AMENAJAREA PLATFORMELOR PRIMARE
Platformele primare trebuie dimensionate şi amenajate după modalitatea
prezentată anterior (la capitolul 11).
Compartimentele funcţionale ale platformei primare sunt următoarele:
spaţii pentru descărcarea sarcinilor de la mijlocul de apropiat,
spaţii pentru fasonarea lemnului,
drum de manipulare cu tractorul, atelajele, eventual cu încărcătorul
frontal,
spaţii de stivuire a materialului lemnos pregătit pentru transport.
Organizarea şantierelor de exploatare a lemnului implică, aşa
cum s-a menţionat, asigurarea condiţiilor de cazare a muncitorilor şi de
depozitare a materialelor, mijloacelor de muncă, combustibililor şi a
pieselor de schimb, precum şi pregătirea şantierului de exploatare din
punct de vedere al normelor de protecţie a muncii şi al P.S.I.
13. TRANSPORTUL TEHNOLOGIC
După ce biomasa lemnoasă a fost fasonată în platforma primară,
procesul de concentrare a acesteia, început la colectare, continuă prin
deplasarea până în platformele finale, în C.S.P.L. sau direct la beneficiari
unde, dacă este cazul, materialul lemnos suferă noi transformări în
vederea obţinerii produselor industriale.
Această deplasare a lemnului constituie
partea procesului de
producţie
din exploatările forestiere denumită transport tehnologic şi se
desfăşoară, în prezent, în proporţie de 98% pe drumuri auto şi de 2% pe
căi ferate forestiere şi pe căi navigabile (Ciubotaru, 1998). Structura
procesului de transport tehnologic cuprinde operaţiile de încărcare,
transport propriu-zis şi descărcare a lemnului.
Datorită
dispersării punctelor în care se execută încărcarea
mijloacelor de transport, transportul tehnologic se efectuează în ţara
noastră pe distanţe medii de 30÷40 km. Faptul că materialul lemnos
transportat este diferenţiat
ca formă şi dimensiuni implică necesitatea
folosirii
unor mijloace de mare capacitate specializate şi adaptate acestor
caracteristici.
243

13.1. TIPURI DE AUTOVEHICULE FOLOSITE PENTRU TRANSPORTUL
LEMNULUI
Autovehiculele utilizate pentru transportul biomasei lemnoase
pot fi grupate în: autocamioane, autotrenuri şi autovehicule specializate
(folosite pentru deplasarea lemnului aflat într-o formă specifică de
fasonare: lemn de steri, tocătură, rumeguş etc.).
Autocamionul este un mijloc de transport autopropulsat care se
deplasează
cu ajutorul roţilor pe un traseu amenajat sau pe şosea. Părţile
componente ale unui autocamion sunt: motor, transmisie, şasiu, mecanisme
de conducere şi comenzi, instalaţiile hidraulică, electrică şi pneumatică,
echipament de lucru, echipament auxiliar şi anexe.
Transportul lemnului se realizează cu autocamioanele, prin purtarea
acestuia sau tractarea remorcilor şi a semiremorcilor în care este
încărcat.
Autotrenurile folosite la noi sunt formate din autotractor cu şa şi
semiremorcă de tip forestier. Echipamentul de lucru specific, utilizat
pentru încărcarea (eventual şi descărcarea) materialului lemnos, este
format din troliu TA-2 AM sau macara hidraulică MH-70F.
Activitatea de cercetare-proiectare privind autovehiculele pentru
transportul lemnului are în vedere atingerea unor obiective a căror
realizare duce la reducerea
cheltuielilor de transport şi a consumului de
carburanţi. Acestea sunt:
creşterea tonajului
nominal prin sporirea elementelor de gabarit,
a numărului de axe, precum şi prin folosirea semiremorcilor şi a
remorcilor biaxe;
echiparea întregului parc auto cu motoare Diesel de mare putere
(150÷300 CP);
dotarea cu sisteme proprii, perfecţionate, de încărcaredescărcare; generalizarea suspendării semiremorcilor;
majorarea lungimii autotrenurilor până la 24 m;
generalizarea folosirii anvelopelor simple cu balon mărit;
creşterea numărului de punţi motoare.
Aceste tendinţe în construcţia autotrenurilor forestiere implică
investiţii pentru modernizarea drumurilor forestiere prin schimbarea
elementelor geometrice ale acestora (declivităţi, curbe, supralărgiri etc.)
şi prin asigurarea capacităţii portante corespunzătoare
acestor mijloace
de transport.
S-a constatat că efectuarea transportului în perioade cu
exces de umiditate duce la deformaţii ale straturilor rutiere, ceea ce
244

conduce la degradarea drumurilor. Creşterea sarcinilor pe osie produce,
de asemenea, deformarea sistemului rutier.
Concomitent cu introducerea autovehiculelor de mare capacitate
la transportul
materialului lemnos se impune, deci, consolidarea
drumurilor forestiere existente prin completarea suprastructurii acestora
cu 15÷20 cm de balast şi revizuirea elementelor componente în funcţie
de caracteristicile noilor autovehicule (Barbu et al., 1984).
În ţările cu economie forestieră dezvoltată, transportul lemnului
se efectuează în prezent cu autotrenuri de capacitate medie (15÷25 t) şi
de capacitate mare (25÷40 t). Dintre principalele firme constructoare de
autovehicule forestiere pot fi menţionate:
Caterpillar, Cummins, Detroit
Diesel, Mack, Sicard, MAN-Diesel, Scanio,
Volvo, Fiat, Sisu,
Chamberlain. Aceste autovehicule prezintă următoarele caracteristici:
motor Diesel cu număr de turaţii redus şi cuplu de rotaţie mărit;
consum redus de carburanţi;
transmisii semiautomate şi automate;
servomecanisme pentru direcţie şi sistemul de frânare;
suspensii mixte formate din arcuri
metalice şi elemente elastice
hidropneumatice;
pneuri cu carcasă radială, cu benzi de oţel, cu crampoane
meta-
lice pentru iarnă, cu profil lat şi fără cameră de aer;
cabină avansată, climatizată;
semiremorci portabile prevăzute cu axă suplimentară sau
semiremorci active acţionate hidrostatic;
folosirea oţelurilor aliate şi a aliajelor uşoare în toate subansamblurile
constitutive.
Dintre modelele de autotrenuri folosite în prezent în ţara noastră
pentru transportul materialului lemnos, menţionăm:
− autotrenul ATF 17, de 17 tone capacitate (cu variante de capacitate
între 15 t şi 18 t), dotat cu macara hidraulică;
− autotrenul ATF-20T, cu troliu, compus din autotractorul R 10215
DFS cu motor de 215 CP şi semiremorca în tandem de 2×8 t
(figura
13.1);
− autotrenul ATF-25 (până la 25 t capacitate) format din
autotractorul R 19215 DFS, cu motor de 256 CP şi semiremorca în
tandem
de 2×9,5 t, echipat cu troliu sau macara hidraulică.
Autoplatformele forestiere sunt folosite pentru transportul
lemnului de steri şi al celui rotund scurt. Modelele actuale au capacităţi
245

între 8,5 t şi 24 t (tipurile constructive APF-8,5, APF-14, APF-20 şi
APF-24).
Pentru transportul lemnului de steri pe distanţe scurte (până la 10
km) se folosesc şi tractoarele cu remorci de 5 tone.
1 - troliu
2 - răcoanţe
3 - semiremorcă portabilă
Figura 13.1. Autotrenul forestier ATF-20T (după Barbu et al., 1984)
Tocătura sau rumeguşul se transportă cu autotrenuri de tip ATF-
14÷ 18 TL formate din autotractorul R 12215 DFS cu motor de 215 CP şi
o semiremorcă
cu două bene basculante lateral în ambele părţi, cu
cilindri de acţionare hidraulici. Acestea au o capacitate de 19 t şi un volum
util de 56 m 3 .
13.2. MODALITĂŢI DE ÎNCĂRCARE A MIJLOACELOR DE TRANSPORT
În platformele primare, locurile de încărcare se află în poziţii
variabile,
spaţiile de manevră sunt restrânse, iar planul de încărcare este
frecvent situat deasupra celui de stocare a materialului lemnos. La aceste
condiţii specifice se adaugă variabilitatea dimensională mare a pieselor
din lemn.
Alegerea celor mai favorabile soluţii de încărcare a lemnului în
platforma primară este influenţată de aceste condiţii de lucru. Astfel,
pentru lemn rotund cu lungimea peste 4 m este recomandabil să se facă
încărcarea
cu troliile montate pe autovehicul. Dacă descărcarea materialului
lemnos trebuie să se facă în locuri unde nu există mijloace
specializate în acest scop, se recomandă folosirea mijloacelor de
transport dotate cu braţe hidraulice pentru încărcare.
În situaţia folosirii mijloacelor de transport C.F.F. sau a celor
auto fără
mijloace proprii de încărcare, lemnul rotund se poate încărca
prin cădere şi rostogolire pe rampe în trepte special amenajate
(platforma de încărcare trebuie să se afle, însă, sub nivelul suprafeţei de
stocare, ca în figura 13.2).
246

Pentru cantităţi mai mici de material lemnos, atunci când
folosirea altor mijloace nu ar fi rentabilă, se poate
realiza încărcarea
manual prin rostogolire pe plan înclinat, pentru lemnul rotund,
sau prin
purtare, pentru lemnul de steri şi crăci în snopi.
1 - rampă
2 - mijloc de transport
3 - balănci
h - înălţimea unei trepte
≥ diametrul maxim al
pieselor
Figura 13.2. Rampă în trepte pentru încărcarea mijloacelor de transport
În prezent s-a ajuns practic la o cvasigeneralizare a soluţiilor de
încărcare cu troliile şi cu braţele hidraulice.
Tehnica de încărcare cu troliul bitambur
a lemnului rotund (fi-
gurile 13.3 şi 13.4) cuprinde următoarele faze:
rabaterea răcoanţelor şi montarea, dacă
este necesară, a ba-
lăncilor pe partea dinspre stivă;
desfăşurarea cablurilor
trăgătoare;
trecerea acestor cabluri pe sub sarcină
care este formată, de preferinţă,
dintr-un număr impar de piese;
fixarea capetelor cablurilor trăgătoare la inelele scaunelor rotitoare
ale remorcii;
acţionarea troliului;
ridicarea răcoanţelor după ce s-a ridicat primul rând de piese şi
continuarea operaţiei de încărcare prin aceeaşi succesiune de
faze, cu trecerea sarcinilor peste răcoanţe;
asigurarea încărcăturii prin legarea cu lanţuri a răcoanţelor opuse.
Figura 13.3. Sistemul forţelor care apar la încărcarea pieselor din
lemn cu troliul autotrenului forestier
247

Figura 13.4. Încărcarea autotrenului forestier
Pentru determinarea sarcinii maxime ce poate fi încărcată la un
ciclu, astfel încât să fie asigurată stabilitatea autotrenului echipat cu
trolii, trebuie să se pornească de la condiţia:
M ≥ M
stabilitate
rasturnare
Printr-un calcul succesiv, rezultă:
G ⋅b ≥ T ⋅ cos γ ⋅ h + T ⋅sinγ
⋅ a ,
G ⋅b
≤
h ⋅ cosγ + a ⋅sinγ
. (13.1)
T . (13.2)
Dar, forţa T este determinată de sarcina Q:
Q ⋅ω
( Q − T ⋅sinγ
) ⋅ω
= T ⋅ cosγ
⇒ T =
. (13.3)
ω ⋅sinγ
+ cosγ
În acelaşi timp, se pot face aproximările:
sinγ
≅
h
2 2
h + l
şi cosγ
≅
l
2 2
h + l
.
Rezultă condiţia de stabilitate:
b ω ⋅ h + l
Q ≤ G ⋅ ⋅
h ω ⋅ a + l
( )
. (13.4)
În aceste relaţii s-au făcut următoarele notaţii:
G este greutatea autotrenului (a platformei de încărcare plus cea a
pieselor de lemn încărcate până în momentul respectiv;
Q - greutatea sarcinii;
T - forţa de tracţiune din cablul de încărcare;
b - distanţa pe orizontală de la proiecţia centrului de greutate al autotrenului
până la axa de răsturnare;
248

a - distanţa de la proiecţia pe sol a vârfului răcoanţei până la axa de
răsturnare;
h - înălţimea la care se află vârful răcoanţei;
l - distanţa laterală de încărcare;
γ - unghiul format de cablul de încărcare cu orizontala;
ω - coeficientul de rezistenţă la deplasarea sarcinii în timpul încărcării.
O relaţie asemănătoare se obţine şi în cazul determinării condiţiei
de stabilitate pentru autotrenurile echipate cu braţe hidraulice.
Se observă că este posibilă mărirea sarcinii la un ciclu de încărcare,
ceea ce ar duce la creşterea productivităţii muncii, dacă se iau
următoarele măsuri:
− dotarea autotrenurilor forestiere cu răcoanţe telescopice a căror
înălţime să fie mărită pe măsura încărcării materialului lemnos (reducerea
lui h);
− folosirea traverselor şi a balăncilor din lemn pe care să se deplaseze
sarcina în timpul încărcării în vederea reducerii valorii coeficientului
de rezistenţă ω.
În timpul încărcării autotrenurilor cu trolii, datorită conicităţii
pieselor din lemn rotund şi datorită lungimii variabile a acestora apare
solicitarea neuniformă a celor două cabluri de încărcare. Pentru reducerea
diferenţelor dintre aceste solicitări, se recomandă stivuirea separată
a pieselor cilindrice şi a celor cu conicitate pronunţată şi aşezarea lor cu
capătul gros în sensul de transport, diferenţele de lungimi ale pieselor
dintr-o stivă fiind mai mici de 2 m, precum şi adaptarea permanentă a
distanţei dintre răcoanţe la lungimea pieselor ce urmează a fi încărcate.
Asigurarea stabilităţii încărcăturii în timpul transportului se face
prin folosirea cablurilor de siguranţă şi a bolţurilor de asigurare a
răcoanţelor, prin legarea sarcinii cu cablurile de încărcare şi a răcoanţelor
cu lanţuri.
13.3.TRANSPORTUL LEMNULUI CU ALTE MIJLOACE
Transportul pe calea ferată forestieră poate fi făcut prin utilizarea
trucurilor şi a vagoanelor platformă.
Trucurile (denumite şi boghiuri sau cărucioare) sunt folosite
numai pentru transportul pe căile ferate forestiere (C.F.F.) a lemnului
rotund lung încărcat prin rostogolire pe rampe în trepte sau cu încărcătoarele
frontale; au o capacitate de 10÷12 t.
249

Vagoanele platformă pot transporta şi lemn rotund scurt sau
lemn de steri şi au o capacitate de 6÷10 t.
Transportul pe apă poate fi realizat pe căi navigabile, pe cursuri
flotabile sau pe căi special amenajate în acest scop (canale, uluce,
scocuri etc.).
Şlepurile sunt utilizate la noi pentru transportul lemnului rezultat
din exploatarea arboretelor din lunca inundabilă a Dunării. Pentru
încărcarea lor se amenajează la mal nişte estacade pentru a permite
deplasarea materialului lemnos cu încărcătoarele frontale. În unele
situaţii pot fi folosite instalaţii cu cablu sau se poate face încărcarea
manuală (pentru lemnul de steri). Şlepurile au capacitatea de încărcare
de 200÷1000 t.
Pe cursurile flotabile ale râurilor interioare (Olt, Bistriţa, Siret)
ale căror viteze de scurgere şi debite favorizează aceste modalităţi de
deplasare a lemnului, se poate face plutărit dirijat. În acest scop, lemnul
rotund cu lungimi mai mari de 6 m se aşează în forma unor plute rigide
sau mobile (buştenii se poziţionează cu capătul subţire în direcţia de
deplasare, cei mai subţiri în faţă, iar cei mai groşi, în spatele plutei,
formând mai multe table legate rigid, respectiv articulat).
Volumul de lemn dintr-o plută poate ajunge până la 250 m 3 .
Dirijarea plutelor pe cursul râurilor se face cu ajutorul unor cârme
amplasate în faţa şi în spatele acestora.
Pentru transportul lemnului pe Dunăre se poate folosi şi metoda
plutitului remorcat prin alăturarea a 4÷6 plute mobile sau rigide
(alcătuind salurile) şi tractarea lor cu remorchere.
13.4. NORME DE PROTECŢIE A MUNCII PENTRU TRANSPORTUL
LEMNULUI
Dată fiind ponderea utilizării acestor modalităţi de transport, se
va face referire în continuare numai la principalele măsuri de protecţie a
muncii în cazul transportului materialului lemnos cu autotrenurile
forestiere dotate cu trolii sau cu braţe hidraulice.
Locurile destinate pentru operaţiile de încărcare-descărcare
trebuie să fie prevăzute cu bucle sau platforme de întoarcere amenajate
corespunzător. Aceste locuri de încărcare vor fi dotate cu balănci prevăzute
cu cârlige la unul din capete pentru a se putea fixa de autotren. Vehiculele
trebuie să fie aşezate în poziţie orizontală şi să se asigure cu
saboţi împotriva deplasării accidentale.
Gabaritul autotrenurilor (cu sau fără încărcătură) nu trebuie să
depăşească lungimea, lăţimea şi greutatea pe osie prevăzute de dispo-
250

ziţiile în vigoare. Dacă încărcătura depăşeşte în lungime partea din spate
a caroseriei sau a peridocului va fi semnalizată cu steguleţe roşii, iar
noaptea cu o sursă de lumină roşie, fixate la extremitatea încărcăturii.
Aşezarea materialului lemnos, ridicarea răcoanţelor, verificarea
repartizării uniforme a încărcăturii, legarea şi asigurarea acesteia se fac
numai sub directa supraveghere a şoferului, conducerea procesului de
încărcare a autotrenului cu ajutorul troliilor şi a macaralelor hidraulice
montate pe vehicul fiind în sarcina conducătorului auto.
Întinderea cablurilor şi tracţiunea sunt permise numai pe direcţie
perpendiculară pe axa remorcii, încărcarea începând numai după ce
sarcina a fost prinsă în cabluri, iar şoferul s-a asigurat că între sarcină şi
autotren, precum şi în partea opusă, nu se află nici o persoană.
Ridicarea sarcinii se face în mod egal de ambele capete urmărindu-se
permanent aşezarea corectă a cablului pe rolele de ghidare. Trecerea
peste răcoanţe trebuie făcută, de asemenea concomitent cu ambele
capete. Se va avea în vedere ca piesele din lemn să întreacă fiecare
răcoanţă cu cel puţin 0,5 m, dar fără a depăşi limitele admise în partea
dinspre cabină ceea ce ar împiedica înscrierea autovehiculului în curbe.
Se interzice:
manevrarea troliului sau a macaralei de alte persoane în afară de
şofer;
urcarea altor persoane în spatele cabinei, pe platformă, pe materialul
lemnos sau pătrunderea în raza de acţiune a troliului sau a
macaralei;
dirijarea lemnului cu braţele;
încărcarea altor produse peste materialul lemnos din autotren.
După încărcarea lemnului în autovehicul, sarcina trebuie să fie
legată şi asigurată cu lanţuri, iar cablurile troliilor vor fi strânse. Conducătorul
auto va verifica personal dacă încărcătura este stabilă şi dacă
mişcarea acesteia în timpul transportului nu prezintă pericol.
La cursele în gol şi mai ales pe timp de iarnă este obligatorie
suspendarea roţilor din spate ale remorcilor, dacă autotrenul este prevăzut
cu un asemenea sistem.
În situaţiile în care operaţiunile de încărcare sau descărcare se
desfăşoară pe timp de noapte, trebuie să se asigure o iluminare
corespunzătoare prin montarea unor surse luminoase cu intensitatea
necesară.
251

14. DEPOZITELE FINALE ŞI CENTRELE DE SORTARE ŞI
PREINDUSTRIALIZARE
Depozitele forestiere sunt de mai multe tipuri şi pot fi clasificate
în funcţie de locul de amplasare, durata folosirii lor, gradul de mecanizare
pe care-l presupun, cantitatea de material lemnos manipulată şi
tranzitată în unitatea de timp şi destinaţia acestuia.
În afară de depozitele primare care au fost analizate în succesiunea
logică a operaţiilor din cadrul procesului de exploatare a lemnului,
un al doilea tip de depozit forestier, care constituie punctul de
recepţie a materialului lemnos după transportul tehnologic, este depozitul
final.
Depozitele finale sunt amplasate la intersecţia căilor de transport
forestier cu căile de transport public (drumuri judeţene şi naţionale, căi
ferate normale etc.) sau chiar în incinta unei întreprinderi de prelucrare a
lemnului, în acest ultim caz ele denumindu-se depozite de materie
primă.
Acestea se caracterizează printr-un trafic mare şi reprezintă
amenajări cu caracter permanent. Aici se execută operaţii de fasonare,
sortare şi stivuire, operaţii de transbordare (descărcare, transport interior,
încărcare) şi chiar prelucrări ale materialului lemnos în produse (sortimente)
semifinite şi finite.
Între platformele primare şi depozitele finale, dacă apare necesitatea
transbordării lemnului între două tipuri de mijloace de transport
(auto - cale ferată, instalaţii cu cablu - transport auto etc.), se amplasează
şi se organizează corespunzător aşa-numitele depozite intermediare.
Revenind la depozitele finale, în concordanţă cu conceptul actual
şi de perspectivă privind transferarea a cât mai multor operaţii din
parchet sau din platforma primară în amplasamente cu dotări tehnologice
performante, cu un grad înalt de mecanizare, mai adecvate pentru sortarea
şi transformarea în sortimente finite a materialului lemnos brut, în
cazul în care numărul de operaţii specifice executate este mult mai mare
şi complexitatea acestora este ridicată, aceste depozite sunt denumite
centre de sortare şi preindustrializare a lemnului (C.S.P.L.).
C.S.P.L. este o secţie de producţie amplasată într-o staţie de cale
ferată normală sau în incinta unei fabrici de cherestea, dotată cu utilaje
tehnologice specializate pentru sortarea, fasonarea şi preindustrializarea
biomasei lemnoase provenite de la exploatările forestiere dintr-o anumită
zonă.
252

Prin caracterul industrial al transformărilor pe care le suferă materialul
lemnos, C.S.P.L. asigură condiţii optime pentru valorificarea
superioară a întregii biomase lemnoase, o productivitate ridicată a
muncii şi o reducere substanţială a consumurilor tehnologice sau a celor
de combustibili şi lubrifianţi.
Un centru de sortare şi preindustrializare a lemnului, dotat la
nivelul tehnicii actuale, trebuie să dispună de utilajele şi instalaţiile necesare
valorificării superioare şi complexe a fiecărei părţi a arborilor,
inclusiv a cojii şi a cetinii.
Acestea sunt: ferăstraie electrice sau cu combustie internă, instalaţii
de curăţat crăci, cojitoare mecanice, despicătoare mecanice, tocătoare
mecanice, sortatoare, transportoare pentru lemn rotund sau de steri,
instalaţii şi utilaje pentru încărcare, cuptoare mobile pentru mangalizare
(retorte), instalaţii de prelucrare a cetinii (pentru obţinerea făinii biostimulatoare
şi a uleiurilor eterice), instalaţii pentru prelucrarea aşchiilor
de răşinoase etc. Structura tipică a procesului tehnologic de sortare şi
preindustrializare a lemnului este prezentată în tabelul 14.1.
Prelucrarea lemnului în centre de sortare şi preindustrializare
prezintă multiple avantaje:
posibilitatea mecanizării lucrărilor şi, în consecinţă, reducerea
forţei de muncă necesare; munca manuală, din ce în ce mai
scumpă, rămâne să fie folosită în pădure doar la operaţiile de
doborâre, de detaşare a vârfurilor, la curăţirea crăcilor care
împiedică deplasarea şi la secţionarea trunchiurilor în vederea
obţinerii unor piese cu dimensiuni corespunzătoare capacităţii
mijloacelor de transport; celelalte operaţii pot fi realizate în
C.S.P.L. sub supravegherea unui număr redus de muncitori;
raţionalizarea procesului de producţie prin amplasarea în partea
finală a acestuia a unor linii tehnologice automatizate cu un pronunţat
caracter industrial;
posibilitatea obţinerii unor sortimente cu un grad înalt de
prelucrare şi utilizare, în concordanţă cu solicitările beneficiarilor,
ceea ce duce la o valorificare superioară a biomasei
lemnoase;
asigurarea unor condiţii superioare de muncă pentru muncitorii
forestieri.
253

Structura procesului tehnologic din C.S.P.L.
Tabelul 14.1
Operaţia sau
Mijloacele tehnice pentru executarea lucrării
faza de lucru
(instalaţii, utilaje, echipamente)
Descărcarea materialului Macara portal de diferite tipuri
lemnos brut din mijloacele Încărcătoare frontale IFRON 204D sau IFRA-25
de transport Instalaţie cu cabluri şi troliu
Alimentarea instalaţiilor de
Transportor transversal cu 4÷6 lanţuri format din tronsoane dispuse “în
secţionat (lemn gros şi
cascadă”
lemn subţire)
Alimentarea instalaţiei de
Transportor transversal cu lanţuri tip Gall sau cu lanţuri calibrate
despicat
Transportor longitudinal cu lanţ calibrat
Secţionarea lemnului brut Transportor cu role libere, biconice şi dispozitiv de fixare a lemnului
de foioase şi răşinoase Instalaţie de secţionat la punct fix a lemnului gros de foioase şi răşinoase
Circular multiplu de secţionat lemn subţire în lungimi de 1 m
Ferăstrău mecanic sau electric
Evacuarea sortimentelor
rezultate în urma Descărcătoare mecanice sau hidraulice cu două şi trei braţe
secţionării
Evacuarea deşeurilor de la Transportor cu bandă din cauciuc înclinată
secţionat şi cojit Transportor cu bandă (în jgheab sau plană) pentru evacuarea cojii
Cojirea lemnului rotund de Cojitor CLM-36 pentru lemnul subţire, cu diametru sub 30 cm
răşinoase Cojitor CLM-60 şi MCBR-1000 pentru lemnul cu diametrul peste 30 cm
Cojirea lemnului de steri Linie de cojire a lobdelor dotată cu 3÷5 freze
Despicător mecanic DM–10
Despicarea lemnului Despicător hidraulic DH–240
Transportoare de alimentare şi evacuare
Masă de sortare
Sortarea lemnului despicat
Transportoare cu bandă
Pachetizarea lemnului de
Dispozitiv pentru pachetizat lemn de steri
steri pentru industrializare
Transportor longitudinal pentru lemn lung şi lemn de steri
Transportul intern al Transportor transversal cu lanţuri
lemnului pe platforma de Transportor cu bandă pentru lemn de steri
sortare Încărcător tip IFRON–204D
Macara portal
Descărcarea sortimentelor
Descărcător cu 2, 3 sau 4 braţe
de lemn lungi şi a lemnului
Deversor mecanic pentru lemn de steri
de steri de pe transportoare
Încărcarea sortimentelor de Macara portal
lemn de lucru în mijloace Încărcător IFRON
de transport Transportor cu bandă pentru lemnul de steri
Tocarea deşeurilor din
Tocător TD 140 x 160 sau TD 160 x 200
prelucrare
Încărcarea tocăturii în Transportor cu bandă
mijloacele de transport Încărcător IFRON cu cupă
În funcţie de speciile care se fasonează, centrele de sortare şi
preindustrializare pot fi clasificate astfel:
- centre de sortare şi preindustrializare pentru răşinoase în care
se execută secţionarea şi cojirea lemnului obţinându-se sortimente de
lemn rotund pentru industrializare şi pentru construcţii; în cadrul
254

acestora este posibilă şi realizarea unor linii tehnologice pentru valorificarea
cojii;
- centre de sortare şi preindustrializare pentru foioase în care se
execută secţionarea lemnului rotund, cojirea sau despicarea, iar categoriile
de sortimente obţinute sunt lemnul rotund pentru industrializare
şi pentru construcţii, lemnul despicat pentru industrializare şi lemnul de
foc;
- centre de sortare şi preindustrializare pentru răşinoase şi
foioase în care se execută un complex de prelucrări tehnologice care au
ca rezultat obţinerea unei game foarte variate de produse din lemnul
tuturor speciilor.
După capacitatea de prelucrare, C.S.P.L. pot fi grupate în:
centre de capacitate mică, cu un volum prelucrat mai mic de
30000 m 3 /an;
centre de capacitate medie, cu un volum prelucrat anual cuprins
între 30000 m 3 şi 70000 m 3 ;
centre de capacitate mare, în care se prelucrează peste 70000
m 3 /an.
După nivelul de tehnicitate, centrele de sortare şi preindustrializare
pot fi:
mecanizate,
semiautomatizate,
automatizate.
Structura procesului de producţie dintr-un C.S.P.L., indiferent de
tipul acestuia, depinde de suprafaţa ocupată şi gradul de amenajare, de
dotarea tehnică şi de traficul de material lemnos. Organizarea procesului
de producţie în scopul asigurării unui flux corespunzător presupune
descompunerea în procese tehnologice specifice şi operaţii elementare,
precum şi stabilirea ordinii raţionale de desfăşurare a acestora.
Au fost concepute (Constantinescu et al., 1981) anumite scheme
tehnologice tipizate în funcţie de grupa de specii, categoriile dimensionale
ale materialului lemnos şi poziţia faţă de potenţialii beneficiari:
- tip R1, pentru lemnul subţire de răşinoase (cu diametre mai mici de 28
cm);
- tip R2, pentru lemnul gros de răşinoase;
- tip R3, pentru lemnul de răşinoase cu dimensiuni variabile (gros şi
subţire);
- tip F1, pentru lemnul de foioase, în cazul amplasării C.S.P.L. în incinta
fabricilor de cherestea;
255

- tip F2, pentru lemnul de foioase preindustrializat în centre independente;
- tip FR3, pentru C.S.P.L. de capacitate mică (până la 30 000 m 3 /an) care
preindustrializează atât lemn de foioase cât şi de răşinoase.
Practic, se pot concepe şi aplica soluţii diverse de proiectare a
proceselor de producţie pentru un C.S.P.L. adaptate funcţional la condiţiile
specifice zonei respective. Pentru calculul de dimensionare trebuie
să se aibă în vedere:
− volumul anual (m 3 ) de material lemnos ce urmează a fi sortat şi
preindustrializat;
− specia sau grupa de specii;
− caracteristicile dendrometrice ale arboretelor care constituie sursa de
material lemnos (calitatea lemnului, gradul de elagare a arborilor,
diametrele şi înălţimile medii etc.);
− natura şi numărul sortimentelor ce se estimează să se obţină prin
sortare şi prelucrare;
− utilajele prevăzute pentru dotare şi caracteristicile acestora;
− capacitatea zilnică de aprovizionare, în corelaţie cu capacitatea de
transport a parcului auto disponibil (ritmicitatea transportului) şi cu
capacitatea instalaţiilor sau a utilajelor cu care se execută colectarea
lemnului.
Amplasarea unui C.S.P.L., stabilirea fluxului tehnologic în dependenţă
cu structura producţiei, a dotărilor cu mijloace de lucru, precum
şi determinarea ritmului aprovizionării cu lemn brut constituie
principalele probleme ce trebuie soluţionate prin elaborarea unor
proiecte complexe de inginerie tehnologică.
Dimensionarea elementelor componente ale unui C.S.P.L. presupune
determinarea suprafeţei utile a acestuia, a rampei de descărcare şi a
celei de încărcare, a suprafeţelor aferente operaţiilor de manipulare, a
numărului de stive şi a suprafeţei rampelor aferente fiecărui sortiment
(capacitatea de depozitare), a numărului de linii tehnologice şi, în cadrul
acestora, a numărului de utilaje şi instalaţii necesare etc.
Suprafaţa utilă (efectiv ocupată de stive), Su, se poate determina
cu relaţia:
S = S ⋅ k , (14.1)
în care:
u
St este suprafaţa totală a terenului,
kus - coeficient al utilizării suprafeţei, cu valori în intervalul 0,25÷0,60.
t
256
us

Numărul de stive, ns, necesare pentru fiecare sortiment se determină
cu relaţia:
vs
ns
= , (14.2)
L ⋅l
⋅ h ⋅ k
în care:
vs este volumul total al sortimentului (m 3 ),
l - lăţimea stivei, egală cu lungimea sortimentului (m),
h - înălţimea stivei (m),
L - lungimea stivei (m),
ks - coeficient de stivuire, calculat prin aproximare cu relaţia:
c ⋅ f
k s
s
= , (14.3)
c fiind factorul de cubaj (0,62÷0,78), iar f, coeficientul de formă a stivei
(0,55÷0,95).
Numărul mediu de mijloace de transport ce vor intra zilnic în
C.S.P.L., nmt, se estimează în funcţie de volumul anual, Vanual , de
biomasă lemnoasă prelucrată, de capacitatea medie a unui mijloc de
transport, q, şi de numărul nz de zile lucrătoare din an, după relaţia:
Vanual
nmt
= ku
⋅ , (14.4)
q ⋅ n
ku fiind un coeficient ce ţine seama de neuniformitatea intrărilor.
În ceea ce priveşte necesarul de utilaje, acesta se determină
pentru fiecare tip de utilaj ca un raport între cantitatea de material lemnos
ce trebuie fasonat sau prelucrat şi productivitatea sa.
Trebuie să se ţină cont la proiectare de dimensiunile pieselor din
lemn aduse în C.S.P.L., de dimensiunile de gabarit ale mijloacelor de
transport, de dimensiunile sortimentelor ce se preconizează a fi obţinute,
precum şi de normele de protecţie a muncii şi cele P.S.I.
Întreaga suprafaţă a C.S.P.L. este pietruită (eventual betonată)
pentru a asigura condiţii optime, indiferent de vreme, pentru depozitare,
manipulare şi circulaţie a mijloacelor de transport.
14. 1. COJIREA LEMNULUI
Cojirea este operaţia care se execută la pădure, în parchet sau în
depozitele primare, dar mai ales în centrele de sortare şi preindustrializare
a lemnului; constă în îndepărtarea cojii de pe trunchiul arborelui
doborât sau de pe diverse sortimente de lemn brut rotund.
Operaţia de cojire a lemnului este impusă de:
257
z

menţinerea stării fito-sanitare corespunzătoare prin prevenirea, în
acest mod, a atacurilor de insecte şi ciuperci;
micşorarea greutăţii lemnului, atât prin îndepărtarea cojii, care
ajunge până la 12% din volum în cazul unor specii, cât şi prin
favorizarea uscării naturale a lemnului;
creşterea gradului de utilizare a capacităţii de transport;
asigurarea cerinţelor de livrare a unor sortimente de lemn fără
coajă (bile, manele, lemn pentru celuloză, stâlpi ş.a.);
creşterea duratei de folosire a organelor tăietoare ale utilajelor de
prelucrare a lemnului;
posibilitatea valorificării superioare a cojii prin obţinerea
compostului, prin extragerea uleiurilor eterice, prin producerea
plăcilor termoizolante şi fonoizolante etc.
În acest scop se folosesc preferenţial mijloace mecanice care,
după principiul de funcţionare a organului activ sau a agentului de cojire,
pot fi grupate astfel:
mijloace de cojire prin tăiere,
mijloace de cojire prin frezare,
mijloace de cojire prin apăsare-frecare,
mijloace de cojire prin lovire-strivire,
mijloace de cojire cu jeturi de apă sub presiune,
mijloace de cojire prin frecarea pieselor din lemn între ele.
După gradul de mobilitate, cojitoarele pot fi:
− portabile sau transportabile,
− fixe sau stabile, această ultimă categorie fiind cele mai utilizate în
C.S.P.L.
Rezistenţele la ruperea sau desprinderea cojii depind de anotimp
(mai mici în sezonul de vegetaţie, atunci când cambiul este activ), de
starea de umiditate (lemnul umed se cojeşte mai uşor), de temperatură
etc.
Cu arie de aplicabilitate restrânsă, pe lângă cojirea mecanică şi
cea manuală, se realizează cojirea biologică, chimică sau electrică.
Cojirea biologică presupune desprinderea unei porţiuni de coajă
de 1÷2 m de la baza arborelui în picioare în timpul sezonului de
vegetaţie. În acest mod se întrerupe circulaţia sevei şi se produce, după
2÷3 luni, o uscare parţială a acestuia, coaja desprinzându-se cu uşurinţă
după ce arborele este doborât.
258

Cojirea chimică, rămasă la nivel de experiment datorită gradului
ridicat de nocivitate, constă în utilizarea unor substanţe chimice pe bază
de arsen sau fluor cu care se tratează arborii în picioare.
Cojirea electrică presupune utilizarea unor curenţi de înaltă
frecvenţă care produc desprinderea scoarţei de pe lemn prin suprapresiunea
creată în interiorul celulelor cambiale.
Aşa cum s-a menţionat, cele mai frecvent utilizate sunt cojitoarele
care aplică principii mecanice datorită productivităţii ridicate a acestora.
Cojirea prin frezare (figura 14.1) se realizează longitudinal (cu
freze tambur) sau tangenţial (cu freze tambur sau cu discuri port cuţite).
Figura 14.1. Cojirea prin frezare (longitudinală şi tangenţială)
Cojirea prin rindeluire elicoidală (figura 14.2) se realizează cu
ajutorul unor cuţite fixate pe un rotor. Cuţitele, în număr par (6 sau 8),
alternează ca formă şi destinaţie: unele sunt cuţite trasoare care execută
tăierea cojii în fâşii elicoidale, iar celelalte sunt cuţite rindea care
desprind fâşiile de coajă de pe lemn.
Figura 14.2. Cojirea prin rindeluire elicoidală
259

Tipurile de cojitoare frecvent folosite în C.S.P.L. sau în depozitele
centrale din ţara noastră sunt CLM-36, pentru lemn rotund de
răşinoase cu diametrul până la 36 cm, şi CBR-1000, pentru lemn rotund
de răşinoase cu diametre între 30 cm şi 100 cm. Pentru cojirea lobdelor
sau a lemnului rotund subţire se folosesc cojitoarele cu discuri portcuţit
sau cu freze.
Organizarea liniei tehnologice pentru cojire cu CLM-36 este
prezentată în figura 14.3. Caracteristicile tehnice ale cojitorului CLM–
36 sunt următoarele:
- Motorul
de 22 kW, 750 rot/min
- Organul
de cojire: rotor pe care sunt montate
8 cuţite
(4 cuţite trasoare şi 4 cuţite rindea)
- Viteza de avans a lemnului: 23÷25 m/min
- Greutatea: 1,8 t
- Productivitatea: 8 m 3 /oră
CLM-36 este deservit de un mecanic şi un ajutor. Dacă lemnul
este drept (nu prezintă neregularităţi), are diametre între 7 cm şi 32 cm şi
este verde sau cu coaja umedă, productivitatea cojitorului poate ajunge
până la 80 m 3 /8h. Se poate obţine o creştere de productivitate prin
montarea unui braţ hidraulic pentru alimentare şi degajare.
1. rampă de alimentare
2. transportoare
3. ansamblu de acţionare (motor)
4. rotor cu cuţite (4 trasoare şi 4
cojitoare)
5. subansamblu pentru dirijarea
piesei din lemn şi centrarea faţă
de rotor (valţuri dublu
tronconice)
6. zonă pentru concentrarea cojii
rezultate şi evacuarea acesteia
7. rampă de evacuare a pieselor din
lemn după cojire
Figura 14.3. Linia tehnologică de cojire cu CLM-36
În figura 14.4 este reprezentat modul de organizare a liniei
tehnologice pentru cojirea cu CBR-1000. În acest caz, organul de lucru
activ este o freză cu două tipuri de cuţite, boante şi ascuţite, care execută
cojirea prin combinarea a două mişcări: circulară (a frezei propriu-zise)
şi pendulară (a braţului frezei).
Buşteanul este rotit cu ajutorul unor valţuri şi este cojit în benzi
circulare. Deplasarea axială se face cu ajutorul unui vagonet.
Formaţia de muncă este compusă dintr-un mecanic şi un ajutor.
Productivitatea, pentru piese cu diametrul de 30 cm, este 100 m 3 /8h.
260

1. rampe de alimentare (cu transportoare transversale)
2. calea de rulare a vagonetului
3. grupul de acţionare
4. braţul frezei
5. freza
6. piesa din lemn rotund
7. valţuri pentru rotirea piesei din lemn
8. vagonet
9. rampe de evacuare (cu transportoare transversale)
10. bandă pentru transportul cojii
Figura 14.4. Linia tehnologică de cojire cu CBR-1000
Cojitorul CBR–1000 are următoarele caracteristici tehnice:
- Organul
activ de cojire: cap de frezare dotat cu 8 - Puterea instalată: 48 kW
cuţite,
- Greutatea : 4 t
- Viteza de rotaţie: 2900 rot/min
- Productivitatea 10 m
- Viteza de avans a lemnului: maxim 40 m/min
3 /oră
Cojitoarele CLM-36 şi CBR-1000 sunt montate în linii tehnologice
cu transportoare transversale de alimentare şi evacuare.
14.2. INSTALAŢII DE DESPICARE A LEMNULUI
În urma sortării şi secţionării, lemnul rotund (având diametrul
mai mare de 14 cm) şi scurt (1m ± 5 cm) cu defecte (noduri, fibră torsă,
putregai etc.) este fragmentat prin despicare în bucăţi denumite lobde.
Lobdele sunt piese din lemn cu secţiunea transversală sector de cerc sau
poligonală neregulată cu latura cea mai mare de maxim 30 cm.
Devine posibilă, astfel, diferenţierea calitativă a materialului
lemnos, extragerea porţiunilor cu lemn de calitate superioară şi valorificarea
corespunzătoare a acestora. Pe lângă faptul că despicarea facilitează
îndepărtarea unor defecte interne, se realizează în acest mod şi
o reducere a volumului pieselor din lemn, ceea ce oferă posibilităţi mai
bune de manipulare şi transport cu consum de energie mai redus şi
261

condiţii favorabile pentru uscarea mai rapidă a lemnului şi conservarea
corespunzătoare a acestuia.
Izolat, în platforma primară sau chiar în parchet, despicarea poate
fi executată manual, aşa cum s-a prezentat anterior, cu ajutorul topoarelor,
ciocanelor şi al penelor din lemn sau metalice. Efortul fizic, în
aceste situaţii, este deosebit de mare.
De aceea, au fost construite şi se utilizează pe scară tot mai largă
despicătoare mecanice adaptabile la tractoarele forestiere (pentru despicarea
în platformele primare) sau cu mijloace de acţionare proprii
(specifice centrelor de sortare şi preindustrializare a lemnului).
O primă clasificare a despicătoarelor se poate face, aşadar, după
posibilitatea de deplasare a acestora:
despicătoare mobile,
despicătoare staţionare.
După sistemul de funcţionare, despicătoarele pot fi:
cu organul de despicare fix (figura 14.5a),
cu organul de despicare mobil (figura 14.5b).
a) b)
1. organul de despicare
2. piesa din lemn
Fd forţa de despicare
Figura 14.5. Sisteme de funcţionare a despicătoarelor (a – cu organ
de despicare fix, b – cu organ de despicare mobil)
În funcţie de tipul mecanismului de antrenare a piesei din lemn
sau a penei, despicătoarele se clasifică astfel:
cu lanţ transportor cu mişcare continuă (figura 14.6a),
cu mecanism bielă-manivelă (figura 14.6b),
cu cilindri hidraulici (figura 14.6c).
După tipul organului de despicare, despicătoarele sunt cu pană
sau cu con spiralat. Cele mai folosite sunt despicătoarele cu pană care
poate avea diferite forme şi dimensiuni în funcţie mai ales de mobilitatea
acesteia. Penele se confecţionează din tablă de oţel.
Pana simplă cu unghi unic este alcătuită din pereţi sudaţi ca în
figura 14.7.
262

1. roată motoare
2. roată de ghidare şi întindere
3. pinten
4. lanţ transportor
5. piesa din lemn
6. pana de despicare fixă
1. suport (cadru)
2. bielă
3. pinten
4. volant
5. ghidaj
6. piesa din lemn
7. pana de despicare
1. cilindru hidraulic
2. piston
3. tijă
4. ghidaj
5. pană de despicare
6. piesă din lemn
Figura 14.6. Tipuri de mecanisme de antrenare a piesei din lemn
sau a penei în cazul despicării (după Chiru, 1980)
β - unghi de atac (45°÷50°)
γ - unghi de înclinare a muchiei tăietoare (7°÷15°)
Figura 14.7. Pană simplă cu unghi unic
263

Uşoara înclinare a muchiei tăietoare spre înainte are rolul de a
preîntâmpina săltarea capătului piesei din lemn în momentul când
acţionează pana.
Pana fixă cu dublu unghi (figura 14.8) se obţine prin introducerea
între pereţii unei pene cu unghi unic (30°÷50°) a unei lame cu
un unghi mai mic (10°÷20°) decât cel format de pereţi. Acest fapt determină
o micşorare a forţei maxime necesare despicării şi scurtează timpul
de despicare.
Figura 14.8. Pană simplă fixă cu unghi dublu
Pana dublă (figura 14.9) este alcătuită din două pene ale căror
muchii tăietoare sunt aşezate în unghi drept. Se realizează astfel o
creştere a productivităţii prin faptul că lemnul se despică în patru piese
la o singură trecere prin despicător. Pentru a nu acţiona simultan, cele
două muchii sunt decalate, astfel încât forţa maximă necesară despicării
să se păstreze în limite rezonabile. Chiar şi aşa, aceasta este de 1,3÷1,5
ori mai mare decât în cazul penei simple.
Figura 14.9. Pană dublă
Acţionarea organului de despicare poate fi făcută, printr-un
mecanism de transmisie adecvat, de la motoarele termice (proprii sau ale
unor tractoare), de la motoarele electrice sau prin intermediul unor
pompe hidraulice. Indiferent de situaţie, trebuie să fie asigurată forţa de
despicare Fd necesară, într-o primă fază, pentru strivirea fibrelor, apoi
pentru despicarea propriu-zisă şi, într-o ultimă fază, pentru separarea
264

pieselor rezultate. Valoarea acesteia nu este constantă în timp pentru că
nici rezistenţele lemnului nu sunt constante pe parcursul procesului de
despicare. Modul de variaţie a forţei de acţionare este reprezentat în
figura 14.10.
Figura 14.10. Variaţia forţei de despicare la un ciclu de funcţionare
a despicătorului (după Chiru, 1980)
În cazul motoarelor electrice este utilizat fenomenul specific de
dezvoltare, pentru un timp scurt, a unei puteri aproape duble faţă de cea
nominală. Sunt recomandate atunci când se execută despicarea rapid
(piese scurte, din specii cu lemn având rezistenţă redusă la despicare).
Despicătoarele cu motor termic au pierderi mai mari de putere,
dar asigură viteze mai mari de lucru. La cele hidraulice, situaţia este
inversă: viteza este mai mică, dar nu se produc pierderi de putere.
Soluţia practică avantajoasă este cea a folosirii ambelor moduri
de acţionare (mecanic şi hidraulic) asociate în unităţi tehnologice
specializate (figura 14.11), fragmentarea materialului greu de despicat
realizându-se cu un despicător hidraulic, iar pentru despicarea celui cu o
structură mai simplă folosindu-se un despicător mecanic.
1. transportor
2. rampe de alimentare
3. rampe de degajare
4. piesă de despicat
5. pană compusă (ambele capete ascuţite)
6. pinten de antrenare
Figura 14.11. Unitatea tehnologică complexă de despicare a lemnului
cu DH-240 şi DM-10
265

Despicătorul mecanic DM-10, folosit în ţara noastră, are o forţă
de despicare de 100 kN. Are ca organ activ o pană fixă, iar piesa din
lemn este antrenată de pintenii fixaţi pe un lanţ. Productivitatea acestuia
poate ajunge până la 60 steri/8h.
Domeniul de utilizare: despicarea lemnului cu lungimea de 1,0 m
şi diametrul cuprins între 50 cm şi 70 cm.
Caracteristicile tehnice principale ale despicătorului mecanic DM-
10 sunt:
- puterea şi turaţia motorului: 30 kW, 750 rot/min;
- lungimea penei: 400 mm
- greutatea: 3,5 t
- productivitatea: 36 m 3 /8 ore.
Despicătorul hidraulic DH-240 dezvoltă o forţă maximă de
despicare de 240 kN şi dispune de o pană compusă montată pe un
cărucior de antrenare, ceea ce determină ca ambele curse (atât într-un
sens, cât şi în celălalt) să fie active. Acest despicător are următoarele
caracteristici tehnice:
- Puterea
motorului pentru instalaţia hidraulică: 22
kW,
1400 rot/min
- Lungimea
pieselor din lemn: 100÷130 cm
- Diametrul
maxim al pieselor: 130 cm
- Organul
activ de despicare: pană cu lungimea de
450 mm
şi unghiul de atac de 30 o
- Forţa dezvoltată de despicător: la împingere 240
kN, la retragere 170 kN
- Viteza de lucru: 8 cm/s la împingere, 11 cm/s la
retragere
- Lungimea cursei pistonului: 1000 mm
- Productivitatea: 30 m 3 /8 ore
Productivitatea este de maxim 50 steri/8h, dar este folosit pentru
despicarea pieselor ce necesită forţe mari (cu gâlme, înfurciri, fibră
răsucită etc.).
În centrele de sortare şi preindustrializare se utilizează agregate
de despicare hidraulice de tipul LD-1 (linie de despicare model 1).
Despicătorul propriu-zis este cu transmisie hidraulică şi pană dublă în
cruce cu o singură cursă activă. Transportorul complex asigură atât
transportul longitudinal, cât şi transportul transversal. Materialul lemnos
de despicat este împins în transportorul longitudinal de un braţ hidraulic.
În plus, piesa din lemn poate fi centrată faţă de pană (se ridică sau se
coboară în funcţie de diametrul său).
Întregul proces este urmărit şi dirijat de la pupitrul de comandă
de un singur muncitor, spre deosebire de celelalte tipuri de despicătoare
pentru care formaţia de muncă este alcătuită din câte doi muncitori la
fiecare pană. Productivitatea liniei de despicare LD-1 ajunge la 77
steri/8h.
Indiferent de tipul despicătorului, fazele de lucru sunt următoarele:
266

transportul de alimentare,
descărcarea materialului lemnos şi alimentarea despicătorului,
despicarea,
degajarea lobdelor,
transportul de evacuare,
stivuirea lobdelor.
14.3. INSTALAŢII DE SECŢIONARE
În C.S.P.L. şi depozitele centrale, gradul de concentrare a materialului
lemnos şi posibilităţile multiple de mecanizare şi automatizare
oferă condiţii favorabile pentru executarea operaţiei de secţionare cu o
productivitate mărită şi cu consumuri tehnologice reduse. Procedeele de
lucru specifice pot fi grupate astfel:
secţionarea la punct fix, cu aplicare mai ales pentru lemnul de
răşinoase,
secţionarea pe o suprafaţă dată (piesă cu piesă sau în stivă),
pentru lemnul de foioase.
Modalităţile şi mijloacele de secţionare sunt diferenţiate în
funcţie de grupa de specii pentru că defectele răşinoaselor sunt mai
evidente, iar foioasele au forme neregulate şi un volum mai mare al
defectelor ascunse.
În afară de motoferăstraie, în C.S.P.L. şi depozitele centrale se
folosesc pentru secţionare electroferăstraie, instalaţii de secţionare la
punct fix şi circularele multiple.
Instalaţiile de secţionare la punct fix (figura 14.12) au subansamblul
de tăiere de tip electroferăstrău cu lanţ tăietor cu lungime mare a
lamei (70 cm ÷ 100 cm) sau de tip ferăstrău cu pânză tăietoare circulară,
diametrul acesteia fiind până la 1,6 m (Copăcean et al., 1983)).
În ambele situaţii, acţionarea organelor active se realizează cu
motoare electrice de putere (11 kW÷22 kW).
Linia de secţionare de acest tip este deservită de doi muncitori
(operatorul şi un muncitor care asigură alimentarea transportorului cu
material lemnos).
De la pupitrul de comandă, operatorul dirijează alimentarea cu
lemn brut, oprirea pentru secţionare, bascularea subansamblului de tăiere
şi evacuarea pieselor rezultate. Se realizează astfel simultan operaţiile de
sortare şi de secţionare. Productivitatea realizată este 50÷130 m 3 /8h
(Ciubotaru, 1998).
267

1. staţie de comandă
2. organul activ (ferăstrău cu lanţ sau cu disc)
3. motorul de acţionare
4. piesă din lemn
5. rampă de alimentare
6. transportor mecanic
7. limitator de cursă
8. rampă de degajare
9. zonă de stocare a sortimentelor obţinute prin secţionare
Figura 14.12. Mod de organizare a unei instalaţii de secţionare la punct fix
Circularul multiplu, format din mai multe ferăstraie circulare în
linie, montate pe arborii separaţi ai unor motoare electrice cu puterea
mai mare de 5 kW, se utilizează pentru secţionarea pieselor din lemn
brut cu lungimea maximă de 6 m în sortimente de lemn de steri cu
lungimi fixe de 1m.
Instalaţia pentru secţionarea lemnului subţire are aparatul de
tăiere format din cinci discuri cu diametru de 800 mm, montate pe axe
independente. Capacitatea de secţionare a instalaţiei este de 40÷45 m 3
lemn brut subţire cu diametre între 4 cm şi 18 cm în 8 ore, faţă de 6÷7
m 3 /8 ore atunci când se secţionează cu ferăstrăul electric portabil.
Comenzile pentru alimentare, secţionare şi evacuare se efectuează
prin dispozitive electrohidraulice.
Cu precădere pentru lemnul brut de foioase, în care caz
secţionarea la punct fix este complicată şi ineficientă, în depozitele
centrale şi C.S.P.L. se aplică secţionarea piesă cu piesă pe o suprafaţă
dată. În acest scop, pentru descărcare, sortare şi secţionare se
amenajează suprafeţe speciale (figura 14.13). Dotările specifice constau
în trolii sau alte dispozitive ce asigură descărcarea la acelaşi nivel şi
transportoare pentru evacuarea materialului secţionat.
Formaţia de muncă este compusă dintr-un sortator şi doi
fasonatori mecanici, productivitatea fiind de 200÷300 m 3 /8h (Ciubotaru,
1998).
268

1. ferăstrău electric sau mecanic
2. material de secţionat
3. transportor
Figura 14.13. Mod de organizare a procesului de secţionare a
lemnului piesă cu piesă
14.4. DESCĂRCAREA LEMNULUI, ÎNCĂRCAREA ŞI TRANSPORTUL
ACESTUIA ÎN INCINTA C.S.P.L. ŞI A DEPOZITELOR CENTRALE
În depozitele centrale şi C.S.P.L. se concentrează un volum mare
de material lemnos, în vederea sortării şi prelucrării primare, care este
supus operaţiilor de descărcare, transport intern, stivuire şi încărcare,
operaţii care se realizează cu mijloace specifice: macarale hidraulice,
macarale portal, încărcătoare frontale, instalaţii cu cabluri şi
transportoare.
Există şi modalităţi moderne de manipulare şi transport a
sortimentelor din lemn de mici dimensiuni prin pachetizare, paletizare
sau containerizare, asigurându-se astfel reducerea pierderilor, valorificarea
superioară a biomasei lemnoase şi utilizarea la capacitate a
mijloacelor de transport.
Macaralele sunt instalaţii temporare sau permanente, fixe sau
mobile, independente sau montate pe vehicule, cu ajutorul cărora se
execută operaţii de încărcare, descărcare, stivuire şi transport intern.
Macaralele hidraulice rotitoare se compun din: pivot, mecanism
de rotire, coloană, braţ de ridicare, braţ de basculare sau balansier,
graifăr şi instalaţia hidraulică (pompă, distribuitori, cilindri hidraulici
etc.). Acestea se montează pe un mijloc de transport auto, pe tractoarele
utilizate la colectare sau pe maşinile de fasonare mobile, dar pot fi şi
independente (exemplu: macaraua hidraulică pe cărucior).
Macaraua portal de tipul MPF (figura 14.14), cu una sau două
console şi graifăr electrohidraulic rotativ, este considerată utilaj de bază
(conducător) într-un C.S.P.L. de capacitate mare. Cele 22 variante
constructive utilizate la noi (Ionaşcu şi Constantinescu, 1987) sunt compuse
dintr-o platformă metalică mobilă care se deplasează pe o cale de
269
2
1
3

ulare (şine) cu ecartamentul cuprins între 17,0 m şi 36,0 m. Platforma
metalică este formată dintr-o grindă cu zăbrele transversală care se
sprijină pe două picioare, unul rigid şi celălalt articulat. Grinda poate
avea o deschidere activă a consolelor până la 13,25 m (Copăcean et al.,
1983) şi este prevăzută la partea inferioară cu calea de rulare a căruciorului
de sarcină. Întreaga platformă se deplasează cu ajutorul
mecanismelor de translaţie montate pe ambele picioare.
1. grindă
2. picior rigid
3. picior articulat
4. tirant de rigidizare
5. boghiu motor
6. boghiu condus
7. cabină de comandă
8. scară de acces
9. graifăr cu braţ extensibil
10. şină
11. stivă de material lemnos
Figura 14.14. Macara portal (vedere frontală şi vedere laterală)
Caracteristicile tehnice ale unei macarale portal sunt următoarele:
- Capacitatea
de ridicare: 5÷10 t
- Ecartament:
32,5 m
- Lungimea
utilă a consolei: 2 x 9,0 m
- Înălţimea
de ridicare: 10 m
- Viteza
de ridicare cu sarcină: 125 m/min
- Viteza
de translaţie a căruciorului: 40 m/min
- Viteza de translaţie a macaralei: 50 m/min
- Ampatament: 16 m
- Putere instalată: 78 kW
- Masa: 62 t
- Productivitatea: 275 m 3 /8 ore
- Regim de lucru: 260 zile/an în două schimburi
Cu ajutorul macaralei portal se pot executa simultan sau consecutiv
mişcările pentru ridicarea sau coborârea sarcinii, translaţia căruciorului
în lungul grinzii şi deplasarea întregii platforme pe şine. Utilajul,
în varianta cu graifăr, este deservit de un singur muncitor (macaragiu),
productivitatea fiind de 250÷300 m 3 /8h.
Mecanizarea acestei operaţii de transport intern determină o reducere
simţitoare a suprafeţelor de depozitare, realizându-se o înălţime
270

mai mare a stivelor; cu macaraua portal, acestea pot să ajungă la 5÷6 m
înălţime.
Încărcătoarele cu braţe frontale sunt maşini independente
autopropulsate derivate din anumite tipuri de tractoare modificate şi
prevăzute cu echipament de lucru specializat pentru încărcare, descărcare,
stivuire şi transport intern pe distanţe scurte.
Încărcătoarele frontale de construcţie autohtonă folosite în
sectorul de exploatare a lemnului din ţara noastră sunt cele de tip IFRON
204D, având la bază tractorul U 650M, şi IFRA-25, derivat din tractorul
cu şasiu articulat TAF. Acestea reprezintă mijlocul de bază pentru
încărcat, descărcat şi manipulat în depozitele cu capacitate mică şi numai
utilaj de intervenţie în C.S.P.L. de capacitate mare unde sunt înlocuite cu
alte mijloace cu productivitate mărită (macarale, transportoare etc.).
Încărcătorul cu furci frontale acţionează asupra încărcăturii, la
descărcarea autotrenurilor, în două moduri. Unul dintre acestea este prin
împingere din partea opusă, după ce au fost lăsate în jos răcoanţele,
lemnul căzând direct pe platforma de descărcare. Un alt mod de
descărcare este cel frontal: IFRON-ul ia câte o piesă sau mai multe, în
funcţie de greutatea acestora, şi se deplasează la locul de depozitare sau
alimentează un transportor transversal.
Deşi pot efectua operaţii de manipulare şi transport prin
suspendare a majorităţii sortimentelor de lemn rotund şi a lemnului de
steri, folosirea încărcătoarelor frontale IFRON 204D în depozite prezintă
şi unele dezavantaje: necesită suprafeţe mari de acces şi de manevră,
special amenajate; au un raport nefavorabil masă proprie / masa sarcinii
(capacitate de ridicare de numai 1,8÷2,5 t); înălţimea de stivuire nu
poate depăşi 3,6 m; au un consum relativ mare de combustibil; necesită
asigurarea unei întreţineri şi deserviri specializate.
Cu toate dezavantajele pe care le prezintă încărcătorul cu furci
frontale, acesta rămâne, deocamdată, cel mai răspândit mijloc pentru
descărcarea şi manipularea lemnului rotund şi despicat în depozite.
Încărcătorul IFRON 204D (figura 14.15) are un motor Diesel de
65 CP la 1800 rot/min şi este prevăzut cu transmisie mecanică compusă
din ambreiaj, inversor, cutie de viteze, transmisia propriu zisă la roţile
motoare şi transmisie de la volantul motorului la priza de putere (pentru
acţionarea pompei instalaţiei hidraulice).
Echipamentul de lucru, format dintr-un mecanism de ridicare-coborâre-basculare,
este acţionat de cinci cilindri hidraulici: doi pentru
ridicarea-coborârea braţelor, doi pentru basculare şi unul pentru închiderea-deschiderea
fălcilor graifărului.
271

1. braţe frontale port dispozitive
2. cilindri hidraulici de ridicare-coborâre
3. cilindri hidraulici de basculare
4. graifăr
5. braţ mobil
6. cilindru hidraulic de acţionare a braţului mobil
7. roţi motoare (faţă)
8. roţi directoare (spate)
9. cabină
10. placă de fixare
11. motor
Figura 14.15. Încărcător cu braţe frontale IFRON 204D
(după Ungureanu, 1997)
Unealta de lucru se montează pe o placă de susţinere fixată la
capătul braţelor şi poate fi, în funcţie de lucrările ce se execută, graifăr,
cupă, braţ de macara sau lamă de buldozer.
Pentru ridicarea şi deplasarea buştenilor, trunchiurilor şi catargelor,
încărcătorul IFRON 204D este prevăzut cu graifăr tip G2 (cu
doi dinţi de susţinere); pentru butuci şi lemn de steri stivuit, graifărul
este de tip G3 (cu trei dinţi de susţinere), iar pentru lemn de steri în vrac
se utilizează un graifăr de tip G5 (cu cinci dinţi de susţinere).
Pentru încărcarea-descărcarea sau stivuirea lemnului de steri
pachetizat, unealta de lucru este un braţ prelungitor, iar pentru manipularea
tocăturii, a cojii, a rămăşiţelor de la prelucrarea lemnului, a
mangalului sau a cetinii se dotează încărcătorul frontal cu cupă. Lama de
buldozer este folosită numai pentru voltat şi stivuit lemnul rotund.
Graifărul este format dintr-o parte fixă (falcă inferioară sau
corp) şi o parte mobilă (falcă superioară) acţionată de un cilindru
hidraulic.
Etapele de lucru cu încărcătorul IFRON 204D sunt următoarele:
prinderea sarcinii cu graifărul, la locul de încărcare;
272

deplasarea sarcinii pe distanţa dorită, la înălţimea de 0,5 m faţă
de sol;
ridicarea sau coborârea sarcinii la locul de descărcare;
desfacerea fălcilor graifărului pentru eliberarea sarcinii şi aşezarea
pe locul de descărcare sau stivuire a materialului lemnos.
Capacitatea de ridicare este de 1800 kgf, iar productivitatea medie
de 130 m 3 /8 ore.
Pentru sarcini şi înălţimi mai mari, încărcarea-descărcarea se
poate face cu celălalt utilaj de construcţie autohtonă, încărcătorul frontal
articulat IFRA-25. Acesta poate ridica o sarcină maximă de 4 t până la o
înălţime de 5 m faţă de sol. Este prevăzut cu motor de 65 CP sau chiar
80 CP şi poate fi echipat şi cu un troliu monotambur.
Formaţia de lucru pentru încărcătoarele frontale este compusă
dintr-un singur muncitor (conducătorul utilajului). În cazul descărcăriiîncărcării
lemnului rotund, productivitatea ajunge până la 200 m 3 /8 h.
Transportoare utilizate în C.S.P.L.
Asigurarea legăturii tehnologice prin transport interior între
punctele de descărcare, încărcare sau stivuire, precum şi alimentareaevacuarea
liniilor mecanizate complexe de fasonare (debitare, sortare,
cojire sau despicare) se realizează cu mijloace caracteristice, cu mers
continuu al organului activ, denumite transportoare.
Clasificarea transportoarelor se poate face în funcţie de mai
multe criterii, astfel:
- după tipul organului activ:
transportoare cu lanţ,
transportoare cu bandă,
transportoare cu role;
- după poziţia pieselor din lemn faţă de direcţia de mişcare a organului
activ:
transportoare longitudinale,
transportoare transversale;
- după gradul de mobilitate:
transportoare mobile,
transportoare staţionare (fixe);
- după planul în care se realizează deplasarea:
transportoare orizontale,
transportoare înclinate,
273

transportoare mixte.
Componentele principale ale unui transportor sunt: cadrul de
susţinere, grupul de acţionare, organul activ şi dispozitivele anexe.
Cadrul de susţinere este format din longeroane, picioare de sprijin,
fundaţie, podină, jgheab sau canal betonat, şine de ghidare (superioară
şi inferioară), role de dirijare.
Grupul de acţionare este compus din motor electric, reductor,
transmisie, cap de antrenare la o extremitate şi cap de întindere la cealaltă.
Forma constructivă a transportoarelor diferă în funcţie de forma
de fasonare a biomasei lemnoase. Cele mai reprezentative transportoare
utilizate în C.S.P.L. au caracteristicile prezentate în continuare.
Transportorul longitudinal (orizontal sau înclinat) cu lanţ pentru
lemn rotund (figura 14.16) are lungimi între 30 m şi 75 m şi lanţul cu
zale calibrate şi plăci purtătoare (racleţi) cu gheare. Este acţionat de un
motor electric cu puterea între 5,5 kW şi 22,0 kW.
Transportorul longitudinal cu lanţ pentru lemn de steri poate fi
montat orizontal sau înclinat (la un unghi de maxim 15°, astfel încât
înălţimea utilă să fie cel mult 7,5 m) pe o lungime până la 50 m. Lanţul
este cu racleţi, fiecare cu câte trei gheare, iar motorul electric de
acţionare are puterea între 2,2 kW şi 6,6 kW.
1 – cadru de susţinere
2 – şine de ghidare a pieselor din lemn
3 – şine de glisare a racleţilor
4 – racleţi cu colţi
5 – lanţ calibrat
Figura 14.16. Transportorul cu lanţ şi racleţi
Transportoarele transversale cu trei sau patru lanţuri sunt
folosite pentru deplasarea pieselor din lemn, în plan orizontal sau
înclinat, pentru alimentarea maşinilor de secţionat sau a despicătoarelor,
precum şi pentru operaţia de transfer între două transportoare longitudinale.
Lungimea lor este, în funcţie de amplasament, între 2,0 m şi 5,5
m. Acţionarea se face cu motoare electrice de 1,6 kW sau 3,2 kW.
274

Transportorul cu bandă dreaptă în jgheab metalic este utilizat
pentru deplasarea pieselor despicate de la despicător la punctele de
sortare şi pachetizare sau stocare în vrac. Lungimea pe care se montează
acest tip de transportor variază între 10 m şi 60 m. Acţionarea se face cu
un motor electric a cărui putere este cuprinsă între 1,5 kW şi 7,5 kW.
Transportorul cu bandă cu trei role în jgheab metalic (figura
14.17) este utilizat în special pentru deplasarea rămăşiţelor, a tocăturii şi
a rumeguşului. Poate fi montat în plan orizontal sau înclinat (numai până
la 10°), pe lungimi de la 10 m până la 30 m. Acţionarea se face cu un
motor electric cu puterea între 1,5 kW şi 4,0 kW.
1. placa de bază
2. suportul rolelor marginale
3. rolă
4. bandă transportoare
Figura 14.17. Transportor cu bandă şi trei role în jgheab
Transportorul cu role biconice montate pe lagăre cu rulmenţi
(figura 14.18) este folosit în cadrul liniilor de sortare şi fasonare şi sunt
acţionate de motoare electrice cu puterea până la 6,5 kW. Lungimea
acestora este frecvent între 3 m şi 7 m.
1 – cadru de susţinere
2 – şine de ghidare a pieselor din lemn
3 – şine de fixare a rolelor
4 – mecanism de acţionare
5 – role dublu tronconice
Figura 14.18. Transportor cu role dublu tronconice
Atunci când este cazul, transportoarele pot fi montate două sau
mai multe în cascadă şi completate, eventual, cu plane înclinate. Va-
275

iantele moderne sunt dotate cu dispozitive de măsurare a lungimii şi
diametrului şi de cubare automată pentru biomasa lemnoasă aflată în
diverse stadii de fasonare.
Operaţia de încărcare necesită o stivuire îngrijită a sortimentelor
ce urmează a fi expediate, asigurarea încărcăturii şi încadrarea în
dimensiunile de gabarit obligatorii. Pentru expedierea lemnului de steri
în vagoane CFR se utilizează dispozitive de formare şi strângere a pachetelor,
care asigură o încărcare şi descărcare mecanizată a lemnului.
Dispozitivul de pachetizare a lemnului de steri destinat producţiei
de celuloză, PAL şi PFL este compus dintr-un cărucior de stivuire
pentru formarea pachetelor şi legături din ciochinare prevăzute la capete
cu dispozitiv de strângere. Căruciorul este alcătuit din două cadre de
formă semicirculară şi prevăzut cu tren de rulare.
Tehnica de lucru este următoarea: lemnul se stivuieşte pe cărucior
până ce se formează o sarcină de 1,5 metri steri; două ciochinare,
două dispozitive de strângere cu excentric şi lanţurile de reglare asigură
strângerea sarcinii; după ce este legat, pachetul este evacuat de pe
cărucior, care este prevăzut în acest scop cu un cadru basculant.
Productivitatea dispozitivului este de 25 metri steri / 8 ore.
În anexe sunt prezentate relaţiile de calcul utilizate pentru
determinarea productivităţii principalelor mecanisme şi utilaje folosite în
procesul de exploatare a lemnului în ţara noastră.
276

ANEXE
277

278
Nr.
crt.
1.
Relaţii de calcul utilizate pentru determinarea productivităţii utilajelor folosite pentru exploatarea lemnului
Utilajul
Ferăstraie
mecanice
Semnificaţia
productivităţii
- produsul dintre
numărul de
arbori doborâţi
(n) în 8 ore de
lucru şi volumul
mediu (V)
al acestora; *
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
doborâre
W = n⋅V
3 *
[ m / 8h]
T t S
1
ef
n=
⋅k1,
t = , t1
= ,
t c Pc
⋅k2
2
db
10⋅
Pu
⋅v
Sef
= f ⋅ , P ,
'2
c =
f a ⋅k⋅b
5 2
2,
88⋅10
⋅V
⋅ f ' ⋅Pu
⋅v
⋅c
⋅k1
⋅k
W =
f ⋅a
⋅k
⋅b
⋅d
0
o
2
b
2
T
t
k1
k2
t1
c
Sef
Pc
f
db
f'
Pu
v
ao
k
b
– timpul de lucru dintr-un schimb (s);
– timpul de doborâre al unui arbore (s);
– coeficient de utilizare a timpului de lucru;
– coeficient de utilizare a capacităţii de lucru a
utilajului;
– timpul de lucru mecanizat la doborâre a unui
arbore (s);
– coeficient care exprimă raportul dintre timpul
de lucru mecanizat şi timpul total de lucru
pentru doborârea unui arbore;
– suprafaţa efectiv tăiată pentru doborârea unui
arbore (cm 2 );
– productivitatea constructivă, 80…100 cm 2 /s;
– coeficient care depinde de tipul tapei:
• tapa simplă f = 0,769;
• tapa pană f = 1,077;
• tapa calup f = 1,025;
• tapa în trepte f = 1,084;
– diametrul de bază mediu al arborilor doborâţi
(cm);
– coeficient care exprimă raportul dintre
diametrul de bază şi al cioatei (0,7…0,8);
– forţa de apăsare pe mânerele ferăstrăului
mecanic, aproximativ 10 daN;
– viteza lanţului tăietor, m/s;
– coeficient ce exprimă gradul de ascuţire a
dinţilor tăietori (0,6…1,0);
– lucrul mecanic specific de aşchiere
(daN·m/mm 2 );
– lăţimea tăieturii (mm);

279
Nr.
crt.
Utilajul
Ferăstraie
mecanice
(continuare)
Semnificaţia
productivităţii
- raportul dintre
cantitatea de
lemn tăiată (Q)
şi timpul în care
se realizează tăierea
(T); **
- produsul dintre
numărul de
arbori secţionaţi
pe schimb
şi volumul mediu
al arborilor
doborâţi; *
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
doborâre
secţionare
Q
W =
T
W = n⋅V
3 *
[ m / 8h]
⋅W
= 3600
⋅ k
⋅ c
con ut
W ef
⋅
Am
T
n = ⋅ k1
⋅ k2
,
t
t = tda
+ ( ts
+ tds
) ⋅ ns
S s
ts
= ,
Pc
2
π ⋅ d
S s = ,
4
10⋅
Pu
⋅ v
Pc
=
a0
⋅ k ⋅b
480⋅V
⋅k1
⋅ k2
W =
−5
2 ⎛1,
6⋅10
⋅ d ⋅ a ⋅ k ⋅b
⎞
0
n⋅
⎜
t ⎟
⎜
+ ds + tda
Pu
v ⎟
⎝ ⋅
⎠
V
r
Wef – productivitatea efectivă la doborâre sau
secţionare (m
n
Vr
tef
Am
Wcon
kut
c
3 ·h -1 );
– numărul de arbori doborâţi într-o oră;
– volumul arborelui mediu (m 3 );
– timpul efectiv de lucru dintr-o oră (suma
timpilor de bază şi ajutători, în secunde);
– suprafaţa secţiunii arborelui mediu, la nivelul
tăieturii (cm 2 );
– productivitatea constructivă a ferăstrăului
(cm 2 ·s -1 );
– randamentul de folosire a timpului de lucru;
– coeficientul de folosire a ferăstrăului (c = 0,2
…0,5);
T – timpul de lucru dintr-un schimb (min);
t – timpul necesar pentru secţionarea unui arbore
(min);
k1 – coeficient de utilizarea a timpului de lucru;
k2 – coeficient de utilizare a capacităţii de lucru a
ferăstrăului mecanic;
tda – timpul de deplasare de la un arbore la altul
(min);
ts – timpul de realizare a unei secţiuni (min);
tds – timpul de deplasare între secţiuni (min);
ns – numărul mediu de secţiuni la un arbore;
Ss – suprafaţa unei secţiuni (cm
Pc
d
2 );
– productivitatea constructivă (cm 2 ·s -1 ), notaţiile
din relaţia de calcul a acesteia având
semnificaţiile anterioare;
– diametrul mediu al trunchiurilor secţionate
(cm);

280
Nr.
crt.
2.
Utilajul
Ferăstraie
mecanice
(continuare)
Cojitoare
mecanice
care
realizează
cojirea la o
singură
trecere
Semnificaţia
productivităţii
- raportul dintre
cantitatea
de lemn tăiată
(Q) şi timpul
în care se realizează
tăierea
(T); **
- este determinată,
în principal,
de diametrul
lemnului
de cojit şi viteza
de avans a
acestuia; **
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
secţionare
cojire la o
singură
trecere
W teo
Q
W =
T
2
= 15⋅π ⋅ D ⋅u
3600 ⋅ k
⋅ c
ut
Wef =
⋅
2 ⎛ π ⋅ D ⎞
m n ⋅
⎜ + ts
+ td
W ⎟
4 ⋅ con
1
⎝
2
Wef
= 15⋅
π ⋅ D ⋅ u ⋅ kt
k = a ⋅ a ⋅ a ⋅b
⋅b
⋅b
⋅ c ⋅ c ⋅ d
t
2
3
1
2
3
⎠
1
2
V
m
1
T – timpul mediu (s) necesar pentru secţionarea
unui buştean (inclusiv deplasarea până la
acesta);
n – numărul mediu de secţionări care se execută
la un buştean;
Dm – diametrul secţiunii medii a buşteanului (cm);
ts – timpul necesar deplasării de la o secţiune la
alta (s);
td – timpul necesar deplasării de la un buştean la
altul (s);
Vm – volumul mediu al buşteanului (m
c,kut
3 );
– au semnificaţie anterioară;
Wcon
Wef
D
u
kt
a1
a2
a3
b1
b2
b3
c1
c2
d1
– productivitatea efectivă (m 3 ·h -1 );
– diametrul mediu al buşteanului (m);
– viteza de avans a buşteanului (m·min -1 );
– coeficient de reducere;
– coeficient al rezistenţei mari la cojire;
– coeficient al calităţii cojirii;
– exprimă starea organelor active şi ajutătoare;
– coeficient aplicat în cazul cojirii buştenilor
scurţi şi subţiri alimentaţi manual;
– cojirea unor buşteni grei;
– exprimă insuficienţa forţei de muncă;
– reflectă o cantitate prea mică de lemn;
– coeficient al distanţei prea mari dintre stive;
– factor care sintetizează diverşi timpi morţi;

281
Nr.
crt.
3.
Utilajul
Cojitoare
mecanice
care
realizează
cojirea la o
singură
trecere
(continuare)
Cojitoare
mecanice
care
realizează
cojirea în
reprize
repetate
Semnificaţia
productivităţii
-
- produsul dintre
diametrul
piesei, viteza
de avans a
acesteia şi grosimea
cojii
desprinse la o
trecere; **
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
cojire la o
singură
trecere
cojire prin
treceri
repetate
teo
W = 2. 26 ⋅ u ⋅ d ⋅ k ⋅ k
2
*
- 1 2
W = 15⋅
b ⋅ D ⋅ v
m
Wef
= 15⋅
b ⋅ D ⋅ vm
⋅ kt
,
k = a ⋅ a ⋅ a ⋅ a ⋅ a ⋅ a ⋅ a
t
1
2
W =
⋅
3
4
2
*
2. 26 ⋅ u ⋅ d ⋅ k1
k2
5
6
7
W
u
d
k1
k2
D
vm
kt
b
a1
a2
a3
a4
a5
a6
a7
W
u
d
k1
k2
– productivitatea cojitoarelor mecanice (m 3 /8h);
– viteza de avans la cojire (m/s);
– diametrul mediu al buştenilor cojiţi (cm);
– coeficient de utilizare a timpului de lucru
(0,8÷0,9);
– coeficient de utilizare a capacităţii de lucru a
utilajului;
– diametrul mediu al buşteanului (m);
– viteza medie de avans a buştenilor (m·min -1 );
– coeficient de reducere;
– lăţimea fâşiei de coajă desprinsă la o trecere
(m);
– coeficient al rezistenţei la cojire datorită
lemnului;
– coeficient al calităţii cojirii;
– coeficient al calităţii întreţinerii utilajului;
– coeficient al frecvenţei curselor în lucru;
– coeficient de greutate a buştenilor;
– coeficient al distanţei dintre buşteni sau stive;
– coeficient ce depinde de timpii morţi;
– productivitatea cojitoarelor mecanice (m 3 /8h);
– viteza de avans la cojire (m/s);
– diametrul mediu al buştenilor cojiţi (cm);
– coeficient de utilizare a timpului de lucru
(0,8÷0,9);
– coeficient de utilizare a capacităţii de lucru a
utilajului;

282
Nr.
crt.
4.
5.
Utilajul
Despicătoare
cu lanţ
Despicătoare
hidraulice
Semnificaţia
productivităţii
- este determinată,
în principal,
de viteza
de deplasare a
pieselor din
lemn şi volumul
mediu al
acestora sau
diametrul lor; **
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
despicare
-
-
3600 ⋅ k up ⋅ k ut ⋅ u
W ef =
⋅V
L ⋅ n
u
W =
⋅
n
o
2 *
2. 26 ⋅ ⋅ d ⋅ k1
k2
⋅ k ut ⋅ u
- W ef =
⋅V
m
a ⋅ l ⋅ n
-
1
1
* *
m
3600 **
u
W =
⋅
n
2 *
2. 26⋅
⋅ d ⋅ k1
k2
Wef
kut
kup
u
L0
n1
Vm
W
u
d
k1
k2
l
a
u
ku
Vm
n1
W
u
d
k1
k2
– productivitatea efectivă (m 3 ·h -1 );
– coeficient de utilizare a timpului de lucru;
– coeficient de utilizare a pintenilor;
– viteza liniară a lanţului (m·s -1 );
– distanţa dintre doi pinteni succesivi (m);
– numărul mediu de despicări ale unui buture;
– volumul mediu al buturilor (m 3 );
– productivitatea despicătoarelor mecanice
(m 3 /8h);
– viteza de avans la despicare (m/s);
– diametrul mediu al buturilor (cm);
– coeficient de utilizare a timpului de lucru
(0,7÷0,8);
– coeficient de utilizare a capacităţii de lucru a
utilajului (0,6÷0,8);
– lungimea cursei căruciorului împingător (m);
– coeficient care depinde de numărul penelor
cu care este prevăzut despicătorul;
– viteza de deplasare a căruciorului împingător
(m·s -1 );
– au semnificaţiile anterioare;
– productivitatea despicătoarelor mecanice
(m 3 /8h);
– viteza de avans la despicare (m/s);
– diametrul mediu al buturilor (cm);
– coeficient de utilizare a timpului de lucru
(0,7÷0,8);
– coeficient de utilizare a capacităţii de lucru a
utilajului (0,6÷0,8);

283
Nr.
crt.
6.
7.
Utilajul
Tocătoare
mecanice
Tractoare
folosite
pentru
colectarea
lemnului
Semnificaţia
productivităţii
- este determinată,
în principal,
de suprafaţa
gurii de
alimentare şi
viteza de avans
a piesei din
lemn; **
- este produsul
dintre numărul
de curse în 8
ore şi volumul
sarcinii la o
cursă; *
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
tocare - = 0 , 36⋅
A⋅
k ⋅ k ⋅ k ⋅u
⋅ c
colectare
W n⋅
Q
Wef ut um s
480 − t pi
n =
⋅ k1
⋅ k2
tcg
+ t fl + tcp
+ tds
t
d
= 60⋅
, t
d
= 60⋅
m
m
=
cg
vcg
cp
vcp
W =
60 ⋅ d
( − t )
480 pi ⋅Q
⋅ k1
⋅ k2
m
v
⋅
v
cg
cg
+ v
⋅ v
cp
cp
+ t
fl
+ t
ds
**
Wef
A
u
kut
kum
ks
c
W
n
Q
T
tpl
tcg
tfl
tcp
tds
k1
k2
vcg
vcp
dm
– productivitatea efectivă (m 3 ·h -1 );
– aria gurii de alimentare (m 2 );
– viteza de avans a lemnului (m·s -1 );
– coeficient de utilizare a timpului;
– coeficient de utilizare a maşinii;
– coeficient care exprimă gradul de folosire a
gurii de alimentare (0,06…0,25);
– coeficient de transformare a volumului de
lemn introdus în tocător, în volum de tocătură
rezultată (2,5);
– productivitatea tractorului (m 3 /8h);
– numărul de curse dintr-un schimb;
– volumul sarcinii la o cursă (circa. 3 m 3 la
tractoare universale şi 5÷6 m 3 la tractoarele
forestiere);
– timpul de lucru dintr-un schimb (min);
– timpul de pregătire a tractorului pentru lucru
la începutul schimbului (min);
– timpul pentru cursa în gol (min);
– timpul pentru legarea şi formarea sarcinii
(min);
– timpul pentru cursa în plin (min);
– timpul pentru dezlegarea sarcinii (min);
– coeficient de utilizare a timpului de lucru;
– coeficient de utilizare a capacităţii de lucru a
utilajului;
– viteza de deplasare a tractorului la cursa în
gol (m/s);
– viteza de deplasare a tractorului la cursa în
plin (m/s);
– distanţa medie de colectare (m);

284
Nr.
crt.
8.
Utilajul
Tractoare
folosite
pentru
colectarea
lemnului
(continuare)
Trolii
independente
Semnificaţia
productivităţii
- produsul dintre
numărul de
curse (n) şi volumul
mediu al
sarcinii (Vm); **
- produsul dintre
numărul de
cicluri (n) pe
schimb şi volumul
mediu al
sarcinii la un
ciclu (Vm); **
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
colectare Wef = n ⋅Vm
adunat Wef = n ⋅Vm
Ttot
⋅ kut
⋅ kuî
1 **
Wef =
⋅ ⋅ Qu
W
ef
L L
+ + t
v v
g
T
=
Ls
t1
= ,
v
d
s
⋅ k
al
tot ut
4
∑ ti
i=
1
t
3
L
=
v
+ t
⋅ k
uc
s
m
d
γ
1
⋅ ⋅Q
γ
u
Wef
n
Qu
Vm
Ttot
tal
td
L
vg
vs
γ
kut
kuî
Wef
Qu
Ttot
t1
t2
t3
Ls
vd,
vm
t4
γ
kut
kuc
– productivitatea efectivă zilnică (m 3 );
– numărul de curse dus-întors dintr-o zi de
lucru;
– greutatea sarcinii utile pe care o poate
transporta tractorul (N);
– volumul mediu al sarcinii lemnoase deplasate
la o cursă (m 3 );
– durata totală a unei zile de lucru (min);
– durata executării adunatului şi legării sarcinii
la o cursă (min);
– durata dezlegării sarcinii la platformă (min);
– distanţa medie de colectare (m);
– viteza la deplasarea în gol a tractorului
(m·min -1 );
– viteza la deplasarea tractorului încărcat
(m·min -1 );
– greutatea specifică a lemnului (N·m -3 );
– coeficient de utilizare a timpului;
– coeficient de utilizare a capacităţii maxime de
încărcare a tractorului;
– productivitatea efectivă (m 3 );
– greutatea sarcinii pe care o poate deplasa
troliul (daN);
– durata unui schimb (min);
– durata desfăşurării cablului de sarcină (min);
– durata legării sarcinii (min);
– durata deplasării sarcinii (min);
– lungimea traseului (m);
– viteza de desfăşurare-înfăşurare la spira
medie a cablului de sarcină (m·min -1 );
– durata dezlegării sarcinii (min);
– greutatea specifică a lemnului (N·m -3 );
– coeficient de utilizare a timpului;
– coeficient de utilizare a capacităţii troliului;

285
Nr.
crt.
9.
Utilajul
Funiculare
pasagere
Semnificaţia
productivităţii
- produsul dintre
numărul de
curse în 8 ore
(n) şi sarcina la
o cursă (Q); *
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
colectare
(apropiat)
m
m
cc
rc
= vcc
vrc
W n⋅
Q
480
n =
⋅k1
⋅k
tcg
+ tcc
+ t fl + t rc + tcp
+ tds
d m
tcg
= 60⋅
,
vcg
d m
tcp
= 60⋅
vcp
t
h
= 60⋅
, t
h
= 60⋅
480⋅ Q⋅k1
⋅k2
W =
⎛ vcg
+ vcp
vcc
v ⎞
⎜
+ rc
60⋅
dm
⋅ + h ⎟
m⋅
+ tfl
+ t
⎜
ds
vcg
vcp
vcc
v ⎟
⎝ ⋅ ⋅ rc ⎠
2
W
n
Q
T
tpl
tcg
tcc
tfl
trc
tcp
tds
k1
k2
vcg
vcp
dm
hm
vcc
vrc
– productivitatea funicularului (m 3 /8h);
– numărul de curse dintr-un schimb;
– sarcina la o cursă (daN);
– timpul de lucru dintr-un schimb (min);
– timpul de pregătire a tractorului pentru lucru
la începutul schimbului (min);
– timpul pentru cursa în gol (min);
– timpul pentru coborârea cârligului de sarcină
(min);
– timpul pentru legarea şi formarea sarcinii
(min);
– timpul pentru ridicarea sarcinii la cărucior
(min);
– timpul pentru cursa în plin (min);
– timpul pentru dezlegarea sarcinii (min);
– coeficient de utilizare a timpului de lucru;
– coeficient de utilizare a capacităţii de lucru a
utilajului;
– viteza de deplasare a tractorului la cursa în
gol (m/s);
– viteza de deplasare a tractorului la cursa în
plin (m/s);
– distanţa medie de colectare (m);
– înălţimea medie de ridicare şi coborâre a
cârligului de sarcină (m);
– viteza de coborâre a cârligului de sarcină
(m/s);
– viteza de ridicare a sarcinii la cărucior (m/s);

286
Nr.
crt.
Utilajul
Funiculare
pasagere
(continuare)
Semnificaţia
productivităţii
- produsul dintre
numărul
de cicluri pe
schimb (n) şi
greutatea medie
reală a
sarcinii deplasate
la un ciclu
(Qr) raportat la
greutatea specifică
a lemnului
(γ); **
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
colectare
1
W ef = n ⋅Qr
⋅
(apropiat) γ
W
ef
T
=
⋅ k
tot ut
7
∑ ti
i=
1
L
t1
= , t2
=
v
1
⋅ k
H
v
cg
uc
1
⋅ ⋅Q
γ
u
H
, t4
= , t5
=
v
r
L
v
s
Wef
n
Qu
Qr
Ttot
t1
t2
t3
t4
t5
t6
t7
L
H
v1
vs
vcg
vr
γ
kut
kuc
– productivitatea efectivă (m 3 );
– numărul de cicluri de lucru pe un schimb;
– greutatea sarcinii pe care o poate deplasa
troliul (daN);
– greutatea sarcinii medii reale deplasate la un
ciclu (daN);
– durata unui schimb (min);
– durata deplasării căruciorului gol (min);
– durata coborârii cârligului de sarcină la sol
(min);
– durata aducerii sarcinii sub linia funicularului
(min);
– durata ridicării sarcinii la cărucior (min);
– durata deplasării căruciorului încărcat (min);
– durata dezlegării sarcinii (min);
– durata pregătirii căruciorului pentru ciclul
următor (min);
– distanţa dintre punctul de încărcare a
căruciorului şi platforma de descărcare (m);
– cota cablului purtător în punctul de încărcare
a căruciorului (m);
– viteza medie de deplasare a căruciorului în
gol (m·min -1 );
– viteza medie de deplasare a căruciorului
încărcat (m·min -1 );
– viteza de coborâre a cârligului gol la sol
(m·min -1 );
– viteza de ridicare a sarcinii la cărucior
(m·min -1 );
– greutatea specifică a lemnului (N·m -3 );
– coeficient de utilizare a timpului;
– coeficient de utilizare a capacităţii
funicularului.

287
Nr.
crt.
10.
11.
Utilajul
Trolii pentru
încărcare
Semnificaţia
productivităţii
- depinde, în
principal, de
sarcina nominală
la o cursă
a autotrenului
şi sarcina medie
de la un
ciclu de încărcare;
*
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
încărcare -
descărcare
Încărcătoare
încărcare -
* -
frontale descărcare
-
-
W
ef
2
4,
8⋅10
⋅ Q ⋅ k1
⋅ k
=
Q
t p + tc
+ t a
q
4
2, 88⋅10
⋅ q ⋅ k1
⋅ k2
W =
⎛ d d ⎞
60⋅
⎜ + ⎟ + t p + t
⎜
d
vg
v ⎟
⎝ p ⎠
2
W
Q
k1
k2
tp
tc
ta
q
W
q
k1
k2
d
tp
td
vg
vp
– productivitatea la încărcarea lemnului cu
trolii (m 3 /8h);
– sarcina nominală la o cursă a autotrenului
(m 3 );
– coeficient de utilizare a timpului de lucru;
– coeficient de utilizare a capacităţii de
transport a autotrenului;
– timpul de pregătire a autotrenului pentru
încărcare (min);
– timpul pentru un ciclu de încărcare (min);
– timpul de asigurare a încărcăturii (min);
– sarcina medie la un ciclu de încărcare (m 3 );
– productivitatea la încărcarea lemnului cu
încărcătoare frontale (m 3 /8h);
– sarcina nominală la un ciclu de încărcare
(m 3 );
– coeficient de utilizare a timpului de lucru;
– coeficient de utilizare a capacităţii de
transport a autotrenului;
– distanţa medie de deplasare (m);
– timpul de prindere a sarcinii (min);
– timpul de descărcare a sarcinii (min);
– viteza de deplasare în gol (m/s);
– viteza de deplasare în plin (m/s).

288
Nr.
crt.
Utilajul
Încărcătoare
frontale
(continuare)
Semnificaţia
productivităţii
- produsul dintre
numărul ciclurilor
de lucru
şi sarcina
medie reală deplasată
la un
ciclu; **
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
încărcare -
descărcare
W = n ⋅V
ef
mr
Wef
Ttot
⋅ kut
⋅ kuî
1
=
⋅ ⋅Qu
ti
+ t s + t d + t g γ
L
t s = ,
v
L
t g =
v
s
g
Wef
n
Vmr
Qu
γ
Ttot
tî
ts
tg
td
L
vs
vg
kut
kuî
– productivitatea efectivă (m 3 );
– numărul ciclurilor de lucru pe care le execută
încărcătorul în unitatea de timp considerată;
– volumul sarcinii medii reale deplasate într-un
ciclu (m 3 );
– greutatea sarcinii utile pe care o poate
transporta încărcătorul (N);
– greutatea specifică a lemnului (N·m -3 );
– unitatea de timp (oră, schimb), în minute;
– timpul necesar umplerii dispozitivului de
lucru (min);
– timpul necesar deplasării cu sarcină într-un
ciclu (min);
– timpul necesar deplasării în gol într-un ciclu
(min);
– timpul necesar descărcării sarcinii din
dispozitivul de lucru (min);
– lungimea traseului din punctul de încărcare a
sarcinii şi cel de descărcare a acesteia (m);
– viteza medie de deplasare în sarcină (m/min);
– viteza medie de deplasare în gol (m/min);
– coeficient de utilizare a timpului;
– coeficient de utilizare a capacităţii de
încărcare a utilajului;

289
Nr.
crt.
12.
Utilajul
Macarale
portal
Semnificaţia
productivităţii
- este determinată
de produsul
dintre
numărul ciclurilor
de lucru şi
volumul sarcinii
medii reale
deplasate la
un ciclu; **
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
încărcare -
descărcare
W = n⋅V
ef
mr
T
⋅ k
⋅ k
1
tot ut um
Wef =
⋅ ⋅
8
γ
∑ ti
i=
1
Q
u
Wef
n
Vmr
Ttot
t1
t2
t3
t4
t5
t6
t7
t8
Qu
γ
kut
kum
– productivitatea efectivă (m 3 );
– numărul ciclurilor de lucru în unitatea de timp
(oră, schimb);
– volumul sarcinii medii reale ridicate şi
deplasate într-un ciclu (m 3 );
– unitatea de timp (oră, schimb), în minute;
– timpul necesar legării sarcinii sau încărcării
graifărului (min.);
– timpul necesar ridicării sarcinii legate (min.);
– timpul necesar deplasării platformei rulante şi
a căruciorului încărcat cu sarcină (min);
– timpul necesar coborârii sarcinii (min);
– timpul necesar dezlegării sarcinii (min);
– timpul necesar ridicării dispozitivului de
prindere, descărcat, al căruciorului (min);
– timpul necesar deplasării în gol a platformei
rulante şi a căruciorului (min);
– timpul necesar coborârii dispozitivului de
prindere pentru legarea unei noi sarcini (min);
– greutatea sarcinii utile (N);
– greutatea specifică a lemnului (N·m -3 );
– coeficient de utilizare a timpului;
– coeficient de utilizare a capacităţii de
încărcare a macaralei;

290
Nr.
crt.
13.
Utilajul
Macarale
rotitoare
Semnificaţia
productivităţii
- produsul dintre
numărul
curselor autovehiculului
în
unitatea de
timp, masa încărcăturiimedii
transportate
şi lungimea traseului;
**
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
încărcare -
descărcare
n ⋅ Qm
⋅ L
Wef
= 3
10
W
ef
=
60 ⋅ L
t4
=
v
tot ut uî max
( t + t + t + t + t ) ⋅
1
Qm
t1
= ⋅ tc
',
M max ⋅ kum
'
l'
Qm
t2
=
⋅ tc
'',
M max ⋅ kum
''
l''
60 ⋅ L
t3
= ,
v
s
g
T
2
⋅ k
3
⋅ k
4
⋅ Q
p
⋅ L
3
10 ⋅γ
n
Qm
Qmax
L
Ttot
t1
t2
t3
t4
tp
Mmax
l’
l’’
kum ’
kum ’’
tc’
tc’’
vs
vg
kut
kuî
– numărul curselor executate în unitatea de
timp considerată;
– masa încărcăturii medii transportate de
autovehicul la o cursă (kg);
– masa încărcăturii maxime pe care o poate
transporta vehiculul la o cursă (kg);
– lungimea traseului de transport (km);
– timpul de lucru pentru care se calculează
productivitatea (min);
– timpul necesar încărcării (min);
– timpul necesar descărcării (min);
– timpul necesar transportului (min);
– timpul necesar deplasării în gol (min);
– timpul necesar pentru instalarea în poziţie de
lucru a macaralei (min);
– momentul motor maxim de ridicare a sarcinii
(kg·m);
– lungimea proiecţiei orizontale a braţului
macaralei la încărcare (m);
– lungimea proiecţiei orizontale a braţului
macaralei la descărcare (m);
– randamentul realizării sarcinii utile a
macaralei la încărcarea remorcii;
– randamentul realizării sarcinii utile a
macaralei la descărcarea remorcii;
– durata unui ciclu de lucru al macaralei la
încărcarea remorcii (min);
– durata unui ciclu de lucru al macaralei la
descărcarea remorcii (min);
– viteza medie ponderată de deplasare a
autovehiculului încărcat (km·h -1 );
– viteza medie ponderată de deplasare a
autovehiculului gol (km·h -1 );
– randamentul de folosire a timpului de lucru
(autovehicul şi macara);
– randamentul de folosire a capacităţii de
încărcare a remorcii;

291
Nr.
crt.
14.
Utilajul
Macarale
rotitoare
(continuare) *
Transportoare
pentru
deplasarea
lemnului în
bucăţi
Semnificaţia
productivităţii
-
- produsul dintre
capacitatea
de încărcare a
organului de
transport şi
viteza liniară
medie a acestuia;
**
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
încărcare -
descărcare
transport
continuu
-
-
4
2,
88⋅10
⋅Q
⋅ k1
⋅ k2
W =
Q
⋅ tc
+ t p + tb
+ ta
q
W ⋅
sau
1
ef = 3, 6⋅
kut
⋅kuî
⋅q1
⋅vm
⋅
γ
ef = 3 , 6 ⋅ kut
⋅ kuî
⋅ q1
vm
[kN/h] **
W [m 3 /h] **
W =
⋅
2
*
2. 26 ⋅ v ⋅ d ⋅ k1
k2
W
Q
k1
k2
tc
tp
tb
tc
ta
q
Wef
q1
vm
γ
kut
kum
W
v
d
k1
k2
– productivitatea la încărcarea lemnului cu
braţe hidraulice (m 3 /8h);
– sarcina nominală la o cursă a autotrenului
(m 3 );
– coeficient de utilizare a timpului de lucru;
– coeficient de utilizare a capacităţii de
transport a autotrenului;
– timpul pentru un ciclu de încărcare (min);
– timpul pentru pregătirea autovehiculului
(min);
– timpul de pregătire a braţului hidraulic (min);
– timpul pentru un ciclu de încărcare (min);
– timpul pentru asigurarea sarcinii (min);
– sarcina medie la un ciclu de încărcare-
descărcare (m 3 );
– productivitatea efectivă;
– capacitatea de încărcare a organului de
transport (N·m -1 );
– viteza liniară medie a organului de
transport (m·s -1 );
– greutatea specifică a lemnului (kN·m -3 );
– coeficient de utilizare a timpului de lucru
(≈0,85);
– coeficient de utilizare a capacităţii de
încărcare a organului de transport;
– productivitatea transportoarelor mecanice
(m 3 /8h);
– viteza de deplasare a pieselor de lemn (m/s);
– diametrul mediu al buştenilor cojiţi (cm);
– coeficient de utilizare a timpului de lucru
(0,4÷0,6);
– coeficient de utilizare a capacităţii de lucru a
utilajului (0,6÷0,8);

292
Nr.
crt.
15.
16.
Utilajul
Transportoare
pentru
deplasarea
materialului
pulverulent
(rumeguş,
tocătură)
Transportul
lemnului
Semnificaţia
productivităţii
- produsul dintre
capacitatea
de încărcare a
organului de
transport şi
viteza liniară
medie a acestuia;
**
- depinde de
numărul de
curse efectuate
pe schimb, de
capacitatea de
transport şi de
distanţa medie
de transport; *
*
după Ciubotaru, 1998
**
după Chiru, 1980
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
transport
continuu
transport -
-
Wef **
= 3 , 6⋅
kut
⋅ kuî
⋅ q1
⋅ vm
sau
W 3600 ⋅ k ⋅ k ⋅ A⋅
v ** ⋅γ
ef = ut uî m
W = n ⋅Q
⋅ d ⋅ k ⋅ k
T
n =
⎛ vg
+ vp
⎞
⎜ + t +
⎟ i td
⎝ 60⋅
dm
⎠
m
1
*
2
Wef
q1
vm
γ
kut
kuî
A
W
n
Q
T
ti
td
vg
vp
dm
k1
k2
– productivitatea efectivă (kN·h -1 );
– capacitatea de încărcare a benzii transportoare
(N·m -1 );
– viteza liniară a benzii transportoare (m·s -1 );
– greutatea specifică a materialului pulverulent
(kN·m -3 );
– coeficient de utilizare a timpului de lucru
(≈0,85);
– coeficient de utilizare a capacităţii de
încărcare a organului de transport;
– suprafaţa secţiunii transversale a stratului de
material transportat (m 2 ).
– productivitatea mijlocului de transport
(t·km/8h);
– numărul de curse efectuate pe schimb;
– capacitatea de transport la o cursă (t);
– timpul de lucru dintr-un schimb (480 min);
– timpul de încărcare (min);
– timpul de descărcare (min);
– viteza de deplasare la cursa în gol (m/s);
– viteza de deplasare la cursa în plin (m/s);
– distanţa medie de transport pe schimb (km);
– coeficient de utilizare a timpului de lucru;
– coeficient de utilizare a capacităţii de
transport;

BIBLIOGRAFIE
Anonymous, 1999, “Strategia de dezvoltare a silviculturii româneşti în
perioada 2000-2020”, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului, Bucureşti;
Anonymous, 2000 a, Funcţionarea ferăstrăului cu lanţ, Husqvarna Pădure &
Grădină S.R.L. Bucureşti;
Anonymous, 2000 b, Tehnica de lucru la doborât şi curăţat de crăci,
Husqvarna Pădure&Grădină S.R.L. Bucureşti;
Anonymous, 2000 c, Catalogul produselor Oregon 2000, Blount Europe S.A.
Anonymous, 2002, Norme tehnice pentru evaluarea volumului de lemn
destinat comercializării, nr.4, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului, Bucureşti;
Barbu, Gh., Rebedea, C., Tău, E., 1984, Tehnologii moderne de manipulare,
transport şi depozitare a produselor din industria lemnului, Editura
Tehnică, Bucureşti;
Chiru, V., 1980, Utilaje pentru exploatări forestiere, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti;
Ciubotaru, A., 1995, Elemente de proiectare şi organizare a exploatării
pădurilor, Editura Lux Libris, Braşov;
Ciubotaru, A., 1998, Exploatarea pădurilor, Editura Lux Libris, Braşov;
Constantinescu, Gh., Dănăilă, Gh., Smădu, G., 1981, Centre de sortare şi
preindustrializare a lemnului, Editura CERES, Bucureşti;
Copăcean, D., Bălănescu, E., Ghica, P., Rusu, Gh., 1983, Tehnologia exploatării
lemnului, Editura CERES, Bucureşti;
Crinu, J., Stan, I., Cotar, I., 1978, Îndrumătorul funicularistului de la exploatările
forestiere, Editura CERES, Bucureşti;
Furnică, H., 1981, Exploatarea pădurilor, Universitatea din Braşov;
Gheorghe, D., Viclea, V., 1965, Îndrumătorul fasonatorului mecanic de la
exploatările forestiere, Editura Agro-Silvică, Bucureşti;
Ionaşcu, Gh., 2002, Exploatarea şi valorificarea lemnului, Editura TRI-
DONA, Olteniţa;
Ionaşcu, Gh., Antonoaie, N., Ignea, Gh., 1982, Instalaţii cu cablu, Editura
CERES, Bucureşti;
Ionaşcu, Gh., Constantinescu, Gh., 1987, Exploatări, transporturi şi construcţii
forestiere, vol.I, Editura CERES, Bucureşti;
Ionaşcu, Gh., Iordache, E., Derczeni, R., 1999, Noutăţi în construcţia şi
exploatarea instalaţiilor cu cablu la colectarea lemnului, în „Pădurea
293

omânească în pragul mileniului trei”- Lucrările sesiunii ştiinţifice
jubiliare consacrate aniversării a 50 de ani de învăţământ silvic
superior la Braşov, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov;
Ionescu, M., 2001, Cercetări cu privire la parametrii constructivi şi
funcţionali ai unui ferăstrău mecanic pentru recoltarea lemnului, teză
de doctorat, Universitatea „Transilvania” din Braşov;
Istrătescu, T., Teodorescu, V., 1981, Valorificarea superioară a masei lemnoase
în exploatările forestiere, Editura CERES, Bucureşti;
de Meuthiere, N. et al., 1993, Manuel d’exploitation forestière, ARMEF-
CTBA-IDF, Paris;
Negulescu, E.G., Stănescu, V., Florescu, I.I., Tîrziu, D., 1973, Silvicultura.
Fundamente teoretice şi aplicative, Editura CERES, Bucureşti;
Olteanu, I., Pârjol, G., 1999, Privatizarea agenţilor economici de exploatare a
lemnului, oportunităţi, tendinţe şi riscuri, în „Pădurea românească în
pragul mileniului trei”- Lucrările sesiunii ştiinţifice jubiliare
consacrate aniversării a 50 de ani de învăţământ silvic superior la
Braşov, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov;
Oprea, I., 1995, Organizarea şantierelor de exploatare a lemnului, Editura
didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti;
Oprea, I.,Sbera, I., 1999, Tehnologii de exploatare a lemnului cu impact
ecologic limitat, în „Pădurea românească în pragul mileniului trei”-
Lucrările sesiunii ştiinţifice jubiliare consacrate aniversării a 50 de ani
de învăţământ silvic superior la Braşov, Editura Universităţii „Transilvania”
din Braşov;
Pavelescu, I.M., 1966, Exploatarea pădurilor, Editura Agro-Silvică,
Bucureşti;
Popescu, I., Curtu, L.A., Popescu, S.C., 1998, Aspecte privind mişcarea pe
arborii în picioare a agregatelor de elagaj artificial cu autotractare,
în Bucovina Forestieră nr.1-2 anul VII serie nouă, Câmpulung
Moldovenesc;
Rotaru, C., 1974, Tehnologia exploatării lemnului, C.D.P.T.-M.I.M.,
Bucureşti;
Ungureanu, Şt., 1997, Mecanizarea exploatărilor forestiere, Editura Universităţii
„Transilvania” Braşov;
Zlate, Gh., Brenndörfer, D., 1985, Bazele culturii, exploatării şi valorificării
lemnului, Editura CERES, Bucureşti.
294